Jocuri, recenzii, trailere

New Super Mario Bros

2012-02-04T00:02:00.002+02:00

Pe lângă cele două titluri Super Mario Galaxy, Nintendo a lansat, sub conducerea aceluiaşi S. Miyamoto şi un titlu semi 2d, intitulat sugestiv New Super Mario Bros. Chiar dacă a durat ceva mai mult până să îl pot juca, trebuie să recunosc faptul că nu am fost dezamăgit! Jocul are prezentarea deosebită cu care fanii seriei sunt obişnuiţi, este construit având la bază structura din Super Mario Bros 3, la care se adaugă elemente din Super Mario World şi o serie de atribute, unele introduse în cele două titluri S.M.G., (floarea de gheaţă, pinguinul, ciuperca ce îl micşorează pe Mario sau ciuperca cu elice).
Jocul însumează cele opt lumi clasice, fiecare având până la 6-7 stagii, între care două castele unde te vei confrunta, pe rând, cu copiii lui Bowser şi în cele din urmă cu acesta pentru a salva, din nou, prinţesa ţinutului! Titlul este excelent, cu obişnuitele elemente comice, inamicii tradiţionali, dar şi un level design mereu proaspăt şi plin de creativitate! Pentru a parcurge cele 8 lumi sunt necesare aproximativ 7 ore iar jocul te premiază cu încă o lume, dacă aduni stelele răspândite în nivelurile inițiale.
Ca dificultate este uşor sub Donkey Kong Returns, lucru explicabil prin sistemul de cooperare de până la 4 jucători, moment în care gestionarea spaţiului de pe ecran ar deveni imposibilă în cazul unei dificultăţi extreme. În al doilea rând acest aspect ar putea atrage interesul altor persoane pe lângă veteranii seriei, aceştia fiind în aceste condiţii interesați să parcurgă jocul.
Grafica este plăcută însă se poate observa o mai mică atenție la detaliu faţă de cea din Donkey Kong Returns. Însă chiar şi aşa din punct de vedere vizual jocul este deosebit!
La capitolul audio se reiau majoritatea temelor melodice din episoadele precedente fiind o reală plăcere să le descoperi şi cu această ocazie. Celelalte efecte sonore sunt prezente şi au acelaşi efect magic!
N.S.M.B. reprezintă o iteraţie binevenită, de neratat pentru veteranii seriei şi cu potenţial crescut pentru ceilalţi iubitori ai jocurilor video de tip 2d!

Nota: 9/10

Kirbi Epic Yarn

2012-02-03T23:59:00.001+02:00

Kirbi este un joc cu tradiţie pe consola Nintendo şi, alături de Mario sau Donkey Kong, pare să depăşească barierele 2d. Nu cu mult, e drept, deoarece Kirbi Epic Yarn este un platformer semi 2d dar care, nu-i așa, a reuşit să ne cucerească! Dar cum? Are un grad de dificultate provocator, o poveste complexă sau un mod de joc revoluţionar? Nu, însă prezentarea lui este unică, dând dovadă de creativitate într-un moment în care titlurile ce încasează zeci de milioane sunt cel puţin şubrede la acest capitol!
Firul epic ne este prezentat de un povestitor ce își schimbă vocea pentru fiecare personaj în parte. Acest stil îi face pe cei mici să caște ochii şi mai ales urechile și de ce să nu recunoaştem, ne trezeşte multora dintre noi amintiri călduţe.
Kirbi trebuie să îl ajute pe prințul Fluf să salveze ținutul acestuia, construit în totaliate din materiale textile, regulă ce se aplică și locuitorilor. Și tocmai aici începe magia estetică a acestui joc. Kirbi va lua pe rând forma unui submarin, navă de asalt, bombardier uriaș, mașină, submarin și încă vreo câteva asemenea mașinării. Ai posibilitatea să îți deșiri inamicii, să strângi fundalul precum o jaluzea și să te bucuri de maniera în care sunt redate nivelurile. Nu îți va veni să crezi cât de reale par textilele, fie ele pânză, lână, sau catifea. Prin intermediul acestor materiale sunt redate materii precum apa, zăpada, pământul, cerul etc. Pentru a descoperii zone ascunse este suficient să tragi fermoarele pe care le întâlnești în diferite zone sau să desprinzi boldurile cu care sunt fixate diferite cufere, imprimate firește, pe alte materiale. Prezentarea este desăvârșită dar jocul este din păcate prea ușor, mai ales pentru că singura sancțiune pentru greșelile făcute este pierderea nestematelor pe care le poți strânge într-un nivel, făra a muri efectiv. Acest aspect se explică prin segmentul de vârstă căruia jocul i se adresează. Doi jucători pot parcurge concomitent cele 8 niveluri disponibile și care însumează undeva la 4.30 ore, cu toate stagiile opționale probabil undeva la 5.30 ore.
Sunetul este specific iar acordurile sunt în general cele de pian, uneori flaut și în cele din urmă variațiuni ale celor două instrumente, o reușită ce te duce cu gândul la Mario Galaxy.
În concluzie cei mici pot fi în sfârșit protagoniștii propriei lor povești iar noi ne putem minuna în fața unei lumi unice, tipică universului Nintendo!

Nota: 8/10

Rayman Origins

2012-02-03T23:54:00.004+02:00

R.O. este un joc semi 2d ce are ca scop revitalizarea seriei dar şi implementarea reţetei folosite în titluri precum New Super Mario Bros sau Donkey Kong Returns, ambele exclusivităţi ale consolei Wii.
Stilul caricaturizat al personajelor este original şi reuşit, level designul este foarte aproape de cel din D.K.R. beneficiând însă și de o notă personală. Structura este specifică unui titlu de tip 2d, însă prin natura modului de joc, acesta implică ceva mai multe stagii – maraton. Caracteristica principală a acestor niveluri este competitivitatea, lucru ce te determină să te perfecţionezi pentru a le finaliza. Nu lipsesc lumi precum pădurea, ţinutul îngheţat, oceanul sau deşertul iar între acestea sunt introduse cu fineţe o serie de stagii de tipul shooterelor de pe arcades. Şi în aceste momente, pe lângă diversitate, jocul îşi impune stilul distinct prin nava pe care o conduci, aceasta fiind în realitate un fel de ţânţar uriaş. Rayman are suficiente atacuri pentru a ieşi victorios din orice confruntare şi chiar dacă spre final se poate simţi o uşoară undă de monotonie jocul continuă să aibă un farmec specific, provocat în parte şi de elementele sale originale. Are un grad de dificultate uneori ușor peste nivelul mediu.
Din punct de vedere grafic titlul se apropie de D.K.R. având însă avantajul de a fi redat în full H.D. Culorile sunt intense iar nivelurile au un grad de detaliu peste medie.
Sunetul este bine implementat, cu teme melodice plăcute şi un efect comic categoric în anumite momente. Nu atinge totuși rafinamentul din seria Mario.
Merită încercat de fanii jocurilor 2d de tip platforma dar fără a avea aşteptări la nivelul titlurilor de gen consacrate.

Notă: 8/10

Top 10 Jocuri 2012

2011-12-28T18:47:00.002+02:00

Au trecut doi ani de când am cumpărat consola Xbox 360. Abia acum am ajuns la zi cu jocurile apărute pe piață. Unele au căzut din lipsă de timp, mă bucur însă că am reușit să le joc pe altele la vremea lor deoarece acum nu mă mai atrag. Rămân cu vreo 20 de titluri de excepție (Xbox 360 și PS3 cumulate) care nu vor îmbătrâni cel puțin în următorii doi ani dar care vor fi REjucate intens. Pentru că trebuie să privim și înainte iată cele 10 propuneri pe care vi le fac la sfârșit de an:

1. The Witcher 2: Assassins of Kings – apărut de ceva vreme pe PC, acest titlu promițător încă se lasă așteptat pe dragile noastre console. Totuși producătorii ne promit că în primele luni ale anului următor îl vom putea testa la întregul său potential.
2. Invertion – un nou titlu 3rd person s-ar fi pierdut rapid între jocurile de gen mai ales că nu uimește nici prin poveste sau personaje. Ceea ce mă determină să îl am în vedere este sistemul prin care, cu ajutorul unei arme prototip, protagonistul poate manipula diferitele suprafețe pe care are loc întreaga acțiune. Prin februarie ne vom convinge dacă această idee este suficientă pentru a-l testa.
3. Mass Effect 3 – chiar dacă primele două titluri din serie nu m-au atras sunt dispus să îi dau o șansă episodului cu numărul 3. Combinarea elementelor de tip RPG cu cele de acțiune pare să fie optimă. Mai mult ME 3 este comparat cu recentul Deus Ex Human Revolution, oferind în plus ceva mai multă libertate de decizie. În teorie sună al naiba de bine dar se va simții în practică la fel? Răspunsul în luna martie.
4. Ninja Gaiden 3 – recunosc, am ceva așteptări de la acest titlu. După animațiile și mișcările de excepție din N.G. 2 îmi mai doresc doar o camera precisă, atacuri logice din partea adversarilor, ceva detaliu graphic în plus și o poveste puțin mai intensă. La finele lui martie aflăm dacă avem sau nu parte de un joc de top.
5. Tomb Raider – titlul care reinventează seria și care se vrea un rival pentru seria Uncharted. Nu am fost fan Lara dar din clipurile vizionate acest titlu merită toată încrederea. Așteptăm cu nerăbdare!
6. Darksiders 2 – după experiența deosebită din primul titlu suntem amenințați cu o aventură pe măsură în care avem drept protagonist un alt călăreț al apocalipsei. Fluiditatea mișcărilor pare chiar mai mare iar camera ușor mai îndepărtată. Și aici sperăm la un joc foaaarte întins și… de 10!
7. The Last Guardian – programat să apară în 2011, frumoasa poveste a grifonului și a copilului pe care îl protejează a fost amânată. Sperăm ca această întârziere să nu fie fără motiv și mai ales nu mai departe de anul care stă să înceapă.
8. Diablo III – încă un an fără Diablo III. Totuși Blizzard vorbește de o lansare în prima parte a anuli 2012. Este probabil ca cel mai așteptat action RPG să ne țină ocupați (pentru început) multe luni…
9. Metro Last Light – pe primul titlu l-am trecut cu vederea. O continuare ceva mai șlefuită, cu ceva mai puțini monștri, ar putea fi însă cheia succesului pentru Rusia post apocaliptică din acest joc.
10. Dead or Alive 5 – nici genul de fighting nu se lasă mai prejos. Știu, așteptați Tekken Tag si Soul Calibur V, să vină și ele, nu zic nu, dar să vină Dead or Alive 5 și să fie la înălțimea imaginilor promoționale!

Acestea fiind zise vă doresc toate cele bune și distracție plăcută la jocurile voastre preferate!

C.Y.F.

Dragon Blaze

2011-12-27T11:53:00.003+02:00

Dragon Blaze face parte din genul shootere-lor cu nave, foarte răspândit în sălile de jocuri. Lansat în anul 2000 el trebuia să aducă ceva nou față de titlurile precedente pentru a reuși să se impună pe piață.
Elementul de noutate l-a reprezentat înlocuirea navelor cu diferite tipuri de dragon. Astfel fiecare dintre cele patru personaje selectabile are drept partener un dragon. Povestea fiecăruia cunoaște mici individualizări determinate de motivele ce l-au împins să pornească la luptă împotriva forțelor întunecate și de relația pe care o au cu Zeul Soarelui.
Există trei tipuri de atacuri la care se adaugă o forță unică pentru fiecare dinte cei patru și care poate fi executată oricând în funcție de numărul de bombe (B) deținute. Primul atac este cel normal care însă își mărește intensitatea și raza de atac în funcție de numărul de power-uri (P) colectate. Al doilea atac este unul de intensitate mijlocie, fiind direct proporțional cu gradul de umplere al bării de energie din josul ecranului. În cele din urmă al treilea atac este cel prin care, pentru o scurtă perioadă de timp, dragonul se desparte de stăpânul său. În aceste momente se poate ataca cu ambii concomitent. Atacul se impune când sunt mulți inamici pe ecran, nu există bombe, iar pentru evitarea momentelor în care proiectilele acoperă întreg ecranul (situații frustrante în alte titluri) este necesară anihilarea rapidă a inamicilor. Este adevărat că și în acest joc, dacă nu ești experimentat, există o serie de situații cu dificultate crescută.
În ceea ce privește individualizarea personajelor se poate vorbi de mici dezechilibre legate de raza și puterea forțelor însă în realitate acestea dau direcția tactică de urmat în luptă.
Grafica este foarte frumoasă transpunând cu succes conceptul de nave într-o lume mitică, plină de fantezie, culoare și diversitate. Animațiile sunt numeroase iar modelele personajelor cizelate. Categoriile de inamici sunt multiple, reprezentate prin diferite clase de dragoni sau mașinării de luptă.
Sunetul este clar, cu numeroase zgomote de fundal și o coloană sonoră antrenantă.
Jocul are în total șapte niveluri, călătoria prin această lume magică durând aproximativ 30 de minute, durată normală pentru un titlu de acest gen.

NOTĂ: 9/10

Diablo 3

2011-12-17T19:38:00.003+02:00

Blizzard a jonglat cu răbdarea fanilor încă un an iar mult așteptatul Diablo 3 nu și-a făcut apariția. Îmi amintesc cum a înghițit Lord of Destruction orice urmă de timp liber sau alternativă de joc în ceea ce mă privea. Cum obsesia personajului perfect mă bântuia fără a îmi da pace și cum în cele din urmă, parcurgerea celor 5 acte era un drog pur. Dacă producătorii au amânat al treilea episod pentru a-l ridica la nivelul titlului precedent... îmi e teamă de cum vom arăta când ne vom desprinde de calculator. Ultimele vești vorbesc de prima parte a lui 2012, iar clipurile de prezentare arata minunat!

Dead or Alive 5

2011-12-17T01:21:00.004+02:00

Cu ceva timp în urmă îmi manifestam nemulțumirea față de luminile ce acoperă schemele în Soul Calibur V, episod ce va duce seria mai departe, probabil anul viitor. Îmi mențin părerea.
Tekken 6 (simplu sau în viitor Tag) este un titlu 3d de fighting complex și complet. Chiar dacă nu am fost niciodată un adevărat maestru îl joc mereu cu mare plăcere și nu cred că lucrurile se vor schimba prea curând.
Mortal Kombat mi-a alinat suferințele aducându-mi toate avantajele tehnicii din prezent într-un titlu semi 3d ce a revigorat seria. The King of Fighters XIII, chiar dacă mai are unele lipsuri, s-a transformat rapid în cel mai bun joc 2d al tuturor timpurilor, dinamită curată pentru fani și nu numai!
Deci cu aceste trei titluri chiar nu am nevoie de un Soul Calibur mai luminos și cu Ezio în el. Dar din câte văd eu aici pare că voi avea mare nevoie de Dead or Alive 5, adică să fim serioși, ați mai văzut așa ceva?! Să sperăm și să ținem degetele încrucișate!

Iori pentru un pumn de puncte

2011-12-12T19:17:00.003+02:00

Ei bine, îl aveţi deja? Eu nu m-am putut abţine şi am dedicat aproape un week-end procesului. Nu de alta dar de doi ani, de când am consola, am legat firul de net doar o dată. Motivul era Limbo însă paşii de creare a contului mi-au tăiat elanul. Acum cu Iori trebuia mers până la capăt. Cumpără puncte, creează contul, găseşte o adresă din U.K. cu codul poştal aferent (ceea ce poate reprezenta un proces lung şi enervant) deoarece nici de data aceasta România nu este pe hartă. După multe peripeţii scopul a fost atins. Satisfacţie (se pare că virusul KOF e încă răspândit în organismul meu)!
Iori are schemele sale tradiţionale, întocmai cum erau prezentate în trailerul personajului. La acestea se adaugă forţele, în număr de trei, reuşite şi ele. Împreună cu acesta veţi primi şi stagiul său din KOF 95, o bijuterie, împreună cu tema melodică a acestuia. Nici vorbă de probleme, personajul fiind perfect integrat în sistemul de joc. Costul total este de 400 de puncte, ceea ce reprezintă cam 25 de lei, în funcţie de pachetul de puncte achiziţionat.
Mai sunt aşteptate încă două personaje Kyo cu stilul din seria NESTS, al cărui stagiu este cel din KOF 96 şi Mr. Karate cu stagiul său din primul titlu Art of Fighting. Momentan despre Mr. Karate nu se ştiu prea multe în materie de atacuri însă Kyo se prezintă destul de bine, pentru cineva care se axează în primul rând pe atacurile în serie este varianta ce se impune. Nu ne rămâne decât să aşteptăm şi să optăm…

The King of Fighters XIII

2011-12-05T19:15:00.003+02:00

Încheiam recenzia la K.O.F. XII cu promisiunea de a reveni după testarea ultimului titlu din serie. E momentul să aflăm dacă aşteptarea a meritat…

Seria K.O.F. mai încheie un capitol

Titlul din anul 2003 începea un nou capitol în cronologia turneului. Protagonist era un tânăr misterios pe nume Ash. Ca întotdeauna într-un turneu K.O.F. lucrurile se precipită şi profitând de conjunctură Ash fură primul dintre cele trei sigilii folosite pentru a ţine închisă entitatea Orochi. Lipsită de puterea sigiliului Kagura este protejată de Kyo în vreme ce Ash îl avertizează că va reveni atât pentru sigiliul lui Iori cât şi pentru cel deţinut de Kyo.
Evenimentele din K.O.F. XI aruncă puţină lumina asupra clanului apărut în 2003, confirmând interesul acestora pentru puterea Orochi. Totuşi legătura lor cu această entitate, subliniată şi prin puterea lor de a se metamorfoza, rămâne necunoscută. Iori se resimte datorită energiei emanate de Orochi moment în care Ash îl deposedează de sigiliu și îl lipsește de abilitatea de a-şi folosi puterile.
În prezentul episod conflictul atinge apogeul: ni se dezvăluie motivul pentru care clanul dorea eliberarea lui Orochi, rolul pe care îl avea Ash în complot, precum şi finalitate acestor evenimente. Diferite aspecte ale poveştii, precum cele legate de destinul lui Ash, ne sunt expuse prin intermediul modului story, specific ediţiei pentru console.

Un număr cu noroc

De această dată producătorii S.N.K. s-au pregătit temeinic! Numărul de luptători a crescut până la 30, Billy şi Saiki fiind disponibili exclusiv pe console. Majoritatea personajelor au patru scheme speciale, acestea fiind însoţite ocazional de o schemă simplă, de obişnuita lovitură pe ultimele două butoane şi de eschiva de pe primele două. După episodul trecut toată lumea îşi dorea ca forţele consacrate de serie să revină iar S.N.K. nu a dezamăgit la acest capitol. Astfel pe lângă foţa standard majoritatea luptătorilor au primit o a doua şi absolut toţi au primit o a treia forţă, specifică acestui episod. Primele două forţe sunt dintre cele consacrate în vreme ce a treia este inedită, cu un stil şi o putere aparte. Dacă în general aceste inovaţii nu erau dintre cele mai reuşite, în K.O.F. XIII majoritatea acestor forţe devastatoare sunt pline de conținut (ex. Andy, Terry, Kyo, Ryo), există desigur şi câteva mai puţin inspirate (ex. Robert, Takuma, King).
Sistemul de joc funcţionează pe baza stocurilor de energie. Acestea se încarcă pe măsură ce personajul efectuează sau primeşte lovituri. Bara specifică forţelor se poate încărca până la un număr maxim de 5 stocuri. O forţă standard va consuma un stoc de energie, unele dintre acestea cunosc o serie de variaţiuni (sunt mai puternice, mai rapide sau au elemente distincte) motiv pentru care vor consuma două stocuri de energie. În final noua forţă, care produce de cele mai multe ori adevărate ravagii, necesită un total de trei stocuri.
O altă inovaţie este reprezentată de posibilitatea, cu costul unui stoc de energie, de a executa anumite scheme speciale într-o variantă atipică (mai rapidă, mai puternică sau cu mai multe lovituri). Unele dintre acestea sunt foarte eficiente meritând să fie utilizate. De asemenea nu se poate ţine gardă continuu, după o serie de atacuri sau după unul foarte puternic se ajunge la guard brack. Mai neatractiv (asta e, ne prefacem că nu există) este cunoscutul sistem de cancel prin care dintr-o schemă se face trecerea în alta. El se aplică şi forţelor. De ce nu îl agreez? În primul rând este inestetic și neverosimil, în al doilea rând combinațiile sunt extrem de dificil de realizat. Cu siguranță se pot combina mișcări simple cu scheme speciale pentru a duce la combouri cu adevărat satisfăcătoare! Impactul loviturilor este uriaș iar adrenalina atinge cote nebănuite în fiecare moment!
Puteți alege pentru hainele fiecărui luptător numeroase variante de culori sau le puteți edita cum preferați. Unii dintre ei au chiar costume ușor diferite.
Trebuie să scriu două vorbe și despre control. Nu vă speriați, mai ales dacă aveți un Xbox 360! Uitați de sistemul direcțional clasic și puneți degetul pe stick. Receptivitatea la comenzi este unică iar schemele aproape că se dau singure. După câteva reprize de antrenament vă veți simți ca în sălile de arcades din trecut!
Stagiile sunt și ele mai numeroase iar cele oferite bonus pentru console atrag foarte mult. Personal le prefer pe cele liniștite: deșertul, străzile lăturalnice din Southtown, ruinele dar și arena, stagiul cu elefanți etc. Cele aglomerate sunt interesante însă uneori persoanele din fundal se mișcă cu mult prea multă energie.
Există însă și minusuri. Câțiva luptători nu au cele patru scheme speciale (ex. Ralf, Clark, King). Față de viziunea ideală pe care o am într-un joc de fighting 2d, luptătorilor din K.O.F. XIII le lipsește încă o mișcare specială a cincea. În rest numai de bine!

Animații fără seamăn

Impactul cu acest stil nu este mai puțin violent ca cel precedent. Culorile sunt variate și de o intensitate impresionantă. Personajele arată și se mișcă asemenea protagoniștilor din filmele de animație. Strălucirea forțelor îți ia ochii iar luminile sunt dozate perfect. Detaliile sunt nenumărate: executând forța din aer lui Kyo nu îi va flutura în vânt doar geaca ci și tricoul purtat pe sub aceasta. Vei fi uimit să observi nenumăratele animații pe care le are un simplu picior din întoarcere și cât de mult ajută acest aspect la realismul mișcărilor precum și la impactul acestora.
O serie de luptători, față de care inițial aveam unele reticențe estetice, îmi par acum cât se poate de accesibili (Sie, Iori, Goro). În schimb alții precum Ralf sau Clark par încă puțin exagerați iar King la prima vedere nu cucerește.
Nimeni nu ar fi visat vreodată la un astfel de stil plin de viață într-un joc 2d. Din acest motiv cei de la S.N.K. au confirmat încă o dată că (fie și doar în domeniu 2d) Viitorul e acum!

Strigătul luptei

Voci electrizante ne încântă și în acest episod iar sunetul loviturilor la impact continuă să socheze. Coloana sonoră poartă din nou amprenta specifică seriei și ne încântă atât în modul story cât și în restul confruntărilor. Ideea de a reuni o serie de melodi din titlurile precedente, la care se adaugă unele noi, este inspirată și împlinește atmosfera explozivă din joc. Vă reamintesc faptul că acest titlu este disponibil și într-o ediție specială cu 4 discuri bonus ce conțin melodiile legendare din 1994 și până în prezent.

Eroi au fost, eroi sunt încă

The King of Fighters XIII ne oferă un mod story, unul clasic de tip arcades, survival și time atack. Toate binevenite pentru a experimenta în mod diferit aceast fenomen 2d, însă ceea ce va uza până la limită: manete, discuri, degete, ochi și desigur nervi este modul V.S. Online dar mai ales cu un veteran alături spiritele se vor încinge, tensiunea va crește, iar satisfacțiile vor fi pe măsură. Deja am început să îl plesnesc pe CPU destul de tare, mă simt pregătit, îmi trebuie un rival!
Se pare că ne întoarcem la vremurile când nu puteam adormi deoarece aveam un luptător în minte, când vedeam ecranul de joc și după ce părăseam sala de arcades și când discuțiile pline de entuziasm se prelungeau până la ziuă! Și dacă e așa, bravo nouă...

PUNCTAJ: 9/10

Assassins Creed Revelations

2011-11-25T23:02:00.003+02:00

Revelaţii e mult spus

Ezio a ajuns la respectabila vârstă de 50 de ani şi îşi doreşte să dezlege misterul strămoşului său Altair înainte de a îşi desemna un succesor în fruntea clanului. Căutările îl duc la o fortăreaţă în munţi, aflată însă şi în atenţia templierilor. Pentru a descoperi adevărul precum şi locul unde se află Mărul Edenului e nevoie de cinci sigilii, ce reprezintă mijloacele prin care Altair şi-a transmis memoriile. Astfel Ezio începe o ultimă călătorie care îl poartă de această dată în inima fostului Imperiu Bizantin, aflat deja sub dominaţie otomană, respectiv în orașul Constantinopol. Evenimentele îl vor implica în conflictul pentru putere ce acaparase familia sultanului şi îl vor aduce în faţa unei ultime iubiri.
În paralel Desmond este blocat în animus riscând să fie acaparat în totalitate de acesta.
Intriga de la curtea sultanului este una previzibilă, chiar dacă inspirată de evenimente istorice. Totuşi acţiunea nu este întreruptă de intervenţiile lui Desmond, fapt ce constituie un avantaj. Cele cinci momente cheie din viaţa lui Altair, la care se adaugă un al şaselea, aruncă lumină asupra misterului ce îl învăluia pe acesta, în vreme ce revelaţiile din final sunt lipsite de substanţă sau originalitate.

Ezio a îmbătrânit, la fel şi modul de joc

Suntem la episodul 4 al seriei şi chiar dacă nu îl vom mai revedea pe Ezio sau Altair e clar că, din motive comerciale, am putea asista la o serie de continuări. Dincolo de faptul că nu mi-aş dori un episod în epoca marilor descoperiri tehnologice şi cu atât mai puţin unul în perioada celui de al doilea război mondial, în care eventual să aflu că templierii au finanţat regimul nazist iar asasinii au susţinut din umbră rezistenţa, trebuie recunoscut faptul că au existat considerente obiective pentru a lansa aceste părţi.
Azi, Revelations nu m-a cucerit. A menţinut un sistem al misiunilor similar cu cel din trecut, în care obiectivele personale ale asasinilor se intersectează cu o serie dintre conflictele politice ale vremii. Goana pentru recuperarea sigiliilor lui Altair se suprapune pe cea pentru recuperarea armurii lui Romulus, cu misiuni ce au o structură asemănătoare, dar, recunosc, de multe ori captivantă. Se reia întreaga structură promovată începând cu A.C. 2: restaurarea/ achiziţionarea unor clădiri, operele de artă sunt înlocuite cu o serie de volume din literatura universală, toate acestea mărind venitul pe care îl încasezi la anumite intervale de timp. Pentru a restaura fierăriile, croitoriile, băncile sau punctele de asistenţă medicală trebuie, asemenea titlului precedent, să distrugi fortăreţele templierilor din zonă. Diferenţa ar fi că de această dată, după cucerirea unei fortăreţe, dacă notorietatea atinge punctul maxim, templierii ar putea porni un atac pentru a recâştiga respectiva zonă a oraşului. Dacă alegi să intervii se iniţiază o luptă ce copiază sistemul tipic jocurilor de strategie (poziţionare trupe, pregătire înainte de atac, comenzi de luptă etc). Această idee poate suna bine în teorie dar implementarea ei într-un astfel de joc pare neomogenă şi rigidă.
Ni se mai oferă numeroase tipuri de bombe (defensive, ofensive) pe care să le folosim pentru a ieşi din anumite situaţii însă dacă nu doriţi să completaţi obiectivele secundare din joc, ele nu sunt nici pe departe esențiale! De parcă acţiunile de counter, precum cea de dezarmare a oponenţilor sau de eschivare nu erau suficiente acum ne putem folosi şi de un cârlig pentru a neutraliza adversarii, similar lamei de pe mâna lui Ezio. Mult mai grav, şi admit că nu am digerat deloc acest aspect, posibilitatea de a te agăţa de funiile ce fac legătura între două clădiri putând elimina şi un adversar în acest proces, a înlocuit secţiunile de călărie pe care titlul anterior le extinsese. De neiertat! Două urmăriri cu căruţe, una la începutul jocului, iar alta spre final, încearcă să atenueze acest neajuns însă abia a doua cursă este stimulantă.
Adversarii sunt dotaţi cu armele din titlurile precedente şi adiţional întâlnim o serie de soldaţi cu arme de foc dar care ar fi trebuit să facă ravagii. Mai de temut sunt gărzile de elită ale sultanului, agili în a efectua eschive ei se apără şi atacă plini de înverşunare.
Momentele în care îl controlezi pe Altair, prezentat la diferite vârste, sunt plăcute însă în general sunt de scurtă durată, personal aşteptându-mă la ceva mai multă consistenţă.
Jocul are lungimea obişnuită pentru un episod din serie, uşor peste media de opt ore a unui titlu standard.

Sfânta Sofia, Constantinopol

Îmi imaginez mese acoperite cu hărţile pe baza cărora producătorii au reconstituit, cu obişnuita sârguinţă, oraşul Constantinopol. Cu arhitectura lui uimitoare dar a cărei bijuterie supremă este biserica Sfânta Sofia, moschee după cucerirea oraşului de către otomani, iar în prezent această minune arhitecturală a devenit muzeu. Moda bizantină, renumită pentru stilul ei, poate fi admirată şi în timp ce Ezio îşi îndeplineşte misiunile. Culorile sunt plăcute iar modelele personajelor, chiar dacă nu diferă prea mult de cele din episodul anterior sunt realizate în detaliu.
Nu pot să nu menţionez superbul filmuleţ introductiv, ce pare rupt dintr-un film şi care ni-l dezvăluie brusc pe protagonist, cucerit de trecerea timpului. Deosebit de artistic!

Glasul lui Ezio se aude prea clar

Ei bine da, recunosc, aș fi vrut ca vocea lui Ezio să arate trecerea anilor. E drept că în scrisorile pe care i le trimite surorii sale are un ton grav însă nu cu mult diferit față de cel din trecut. Celelalte personaje nu dezamăgesc dar nici nu atrag atenția interpretările fiind de un nivel mediu. Efectele sonore în ansamblul lor sunt solide fără a li se putea reproșa ceva. Linia melodică are unele momente ce ies în evidență dar lăsă în mod inexplicabil o parte din potențial neexplorat. Mă refer aici la aspectele socio-culturale precum cântece religioase, teme orientale etc. Uneori prea multă precauție este în detrimentul produsului final...

Nimic nou

Suntem deja obişnuiţi cu faptul că seria nu are grade de dificultate motiv pentru care mare parte din potenţialul de replay este transferat către modul multiplayer. După finalizarea jocului şi dacă ai acumulat un număr suficient de cristale, ce sunt împrăştiate de-a lungul campaniei, poţi parcurge câteva secţiuni din perspectiva lui Desmond. Acestea sunt în stilul unui puzzle geometric, singurul aspect interesant fiind comentariile lui Desmond care işi spune povestea. Producătorii au fost suficient de inspiraţi încât să nu îl introducă în campania standard lucru ce ar fi dus la deprecierea acesteia. Nu am mai avut nici răbdarea şi nici înclinaţia de a elibera oraşul de sub dominaţia templierilor aşa cum s-a întâmplat rândul trecut.
În final nu pot să nu recomand Assassins Creed Revelation fanilor acestei serii dar celor care doresc doar să testeze rețeta le recomand cu căldură Assassins Creed Brotherhood.

PUNCTAJ: 7.60/10

Gradele de dificultate. Interpretări.

2011-11-23T19:55:00.003+02:00

Le vedem mereu când începem un titlu nou, pot fi două, trei sau mai multe dar cert este că influenţează modul de joc. Principalele grade de dificultate sunt: easy, normal şi hard. Faţă de acestea unii producători aleg să introducă altele, derivate ale celor de mai sus. Din punctul meu de vedere echivalenţa acestora este următoarea:

Very easy (foarte uşor) vizează acel segment de jucători care se familiarizează cu jocurile video şi nu au formată o oarecare îndemânare. Astfel eventualele greşeli datorate lipsei de dexteritate se compensează printr-un nivel foarte scăzut al agresivităţii oponenţilor. În general singurele momente ce pot ridica probleme sunt cele în care protagonistul trebuie să depăşească obstacole precum prăpăstiile, acestea ducând la pierderea unei vieţi. De asemenea vitalitatea şi muniţia sunt abundente pe acest nivel de dificultate. La un shooter cu nave din epoca 2d am întâlnit şi un alt grad de dificultate, un fel de foarte foarte uşor, intitulat sugestiv monkey.

Easy (uşor) îi are în vedere pe cei care parcurg foarte rar un joc video şi care pun accentul pe divertismentul ce rezultă din această activitate sau pe experienţa narativă a unor titluri. Modul de joc este în continuare accesibil însă în funcţie de genul abordat există câteva momente în care se pot pierde vieţi (în general în a doua parte a jocului sau în cazul şefilor de nivel).

Normal reprezintă gradul standard de dificultate şi este potrivit pentru majoritatea consumatorilor. Echilibrând în mod optim dificultatea cu atmosfera modul de joc este unul competitiv evitând însă momentele limită, specifice gradelor superioare de dificultate. Se poate vorbi de o experienţă oarecum relaxată în care jucătorul îşi poate permite un număr limitat de greşeli, fără ca acestea să îi fie fatale. Acest grad este recomandat chiar şi jucătorilor experimentaţi fiind potrivit pentru familiarizarea cu un joc nou.

Hard (greu) experienţa pe acest nivel de dificultate este similară cu cea pe care o aveam cu jocurile de şcoală veche din epoca 2d. Titlurilor lansate pe ultimele generaţii de console li se reproşează, uneori pe bună dreptate, că au pus accentul pe vizual făcând un pas în faţă către experienţa cinematică, în special cele cu o proporţie crescută a filmuleţelor interactive şi cele lipsite de grade de dificultate. Pentru cei care vor să îşi aducă aminte de înjurăturile de altă dată dar vor şi să îşi testeze abilităţile, poate prăfuite de trecerea timpului, acest grad de dificultate este cel mai potrivit. Inamicii sunt deosebit de agresivi şi cu o putere crescută a atacurilor. Muniţia şi energia sunt în general reduse. În cazul şefilor de nivel sau chiar a sub-şefilor o greşeală te pune în pericol iar a doua te costă de cele mai multe ori bătălia. Pentru mine titlurile ce merită încercate pe acest nivel sunt limitate (în general titlurile ieşite din comun: God of War 3, Uncharted 2, Deus Ex Human Revolution, Gears of War 3, Dead Space 2, Castlevania Lords of Shadows, Darksiders) deoarece jocuri la un asemenea nivel de complexitate sunt destul de rare iar pe de altă parte răbdarea mea nu mai este cea de odinioară!

Very Hard (foarte greu) de încercat după parcurgerea repetată a unui titlu, inclusiv pe hard. La unele jocuri pot apărea unele dezechilibre în gameplay: adversarii sunt prea rezistenţi sau scad prea mult, dozarea proporţiilor fiind o chestiune foarte delicată. Se impune o cunoaştere oarecum mecanică a jocului (cum atacă inamicii, de unde apar, la ce arme sunt vulnerabili) cunoştinţe necesare evident şi pe hard dar mult accentuate aici, unde dacă nu anticipezi de cele mai multe ori eşti deja pierdut. În viziunea mea acest grad de dificultate atrage tot în cazul titlurilor pe care le-am menţionat anterior, eventual în campanie de cooperare sau, atunci când există posibilitatea, cu importarea armelor / abilităţilor din campaniile precedente. În final există jocuri ce propun încă un grad de dificultate ce presupune un număr limitat de salvări pe parcursul aventurii.

Cu regretul că unele jocuri precum: Legacy of Kain Defiance, Assassins Creed sau Red Dead Redemption au o dificultate unică, vă las şi explicaţia pe care ultimul Deus Ex o dă gradelor de dificultate: easy – pui accentul pe experienţa şi povestea pe care o oferă un joc; normal – pe lângă atmosferă apreciezi competitivitatea, jocul a fost gândit pentru acest mod; hard – situaţiile limită şi dificultatea crescută sunt cele care te motivează.

Batman Arkham City

2011-11-16T02:05:00.004+02:00

O glumă mortală

După evenimentele din titlul precedent Jokerul se zbate între viaţă şi moarte fiind devorat de substanţa pe care şi-o injectase pentru a-l înfrânge pe Batman. În paralel este inaugurat proiectul doctorului Strange, prin care o zonă a oraşului va fi izolată găzduind cei mai periculoşi criminali din Gotham City. Având unele suspiciuni Batman începe să investigheze motivele ce au dus la autorizarea proiectului. Lucrurile nu evoluează bine iar Jokerul reuşeşte să îi introducă în organism aceeaşi substanţă toxică, pe care în prealabil a avut grijă să o verse şi în sistemul de alimentare cu apă potabilă al oraşului. Batman are la dispoziţie un timp limitat pentru a salva populația, a se salva pe el şi al salva pe… Joker.
Întâlnirea cu adversari precum Pinguinul, Two Face, Mr. Freeze sau Clayface era aşteptată însă în unele situaţii aceste conflicte par incidentale, grăbite. Experienţa avută în universul lui Rashtaul nu are efectul lui Scarecrow din primul episod, iar misterul din spatele doctorului Strange este unul neconvingător. Rezultă o aventură firavă? Nu tocmai deoarece Jokerul reuşeşte să îşi facă datoria, cu aceeaşi originalitate, parcă inepuizabilă!

Mai mare şi mai bun

Dacă aţi crezut ca Arkham Asylum oferea un spaţiu de explorare vast (lucru nu departe de adevăr), atunci prezentul titlu o să vă uimească. Oraşul, dincolo de a fi o bijuterie a detaliului, ce reproduce cu fidelitate atmosfera din lumea cavalerului întunecat, este cu adevărat complex! Întinderea nu este singurul atu, profunzimea explorării provenind şi din faptul că anumite conflicte pot fi abordate diferit. Astfel poţi alege calea aerului plonjând pe adversari, poţi evita unele confruntări infiltrându-te în sistemul de ventilaţie, poţi surprinde inamicii cu tehnici multiple de neutralizare silenţioasă (acum doborând şi doi inamici în acelaşi timp). Numeroasele instrumente deţinute de Batman oferă şi ele varii abordări, strâns legate de mediul înconjurător. Desigur poţi opta pentru o luptă clasică şi plină de stil, diversificată acum prin combinarea loviturilor cu diferite arme precum harponul sau bombele fumigene.
Iniţial abordarea pe care jocul o impune poate fi descurajantă: descoperă ascunzătoarea Jokerului urmărind semnalul transmis de acesta, găseşte cel mai rece punct din oraş. Aceste două obiective implică explorare dar uşor atipică în sensul că nu ai un punct fix spre care te îndrepţi ci trebuie să te orientezi cu ajutorul indicatorului afişat pe ecran şi care se modifică în funcţie de direcţia pe care o adopţi. Aceste două misiuni pot fi dificile deoarece chiar dacă alegi direcţia bună indicatorul nu va fi prea exact. Mai precis, dacă survolezi oraşul e posibil să ajungi în cel mai apropiat punct de ţintă şi, neştiind în ce direcţie să te îndrepţi te vei rătăci riscând să pierzi mult timp când tot ce trebuie să faci este să cobori din punctul în care te afli sau să urci. Intercalate cu diferite lupte vei mai întâlni astfel de obiective dar acum, fiind obişnuit cu sistemul, le vei gusta şi chiar vei aprecia realismul cu care trebuie să depistezi urmele lăsate de diferite persoane într-un oraş imens.
Un alt aspect după care nu m-am omorât a fost ghidarea bumerangului electronic. Această opţiune întâlnită şi în alte jocuri (controlezi săgeata sau ghiuleaua tunurilor în Heavenly Sword şi glonţul puştii cu lunetă în Bulletstorm), pe care o savurez în general, am dispreţuit-o în prezentul titlu deoarece poate duce la momente plictisitoare dacă nu uşor frustrante.
Luptele sunt furibunde, cu adversari ce devin foarte uşor periculoşi atunci când atacă în grup. Diferenţa dintre ei e reprezentată în general de armele folosite însă putem vorbi de câteva clase de inamici bine individualizate. Abilităţile îţi sunt cu adevărat puse la încercare atunci când te confrunţi cu oponenți înarmaţi. Mai numeroşi şi prezenţi în circumstanţe mult mai variate faţă de titlul anterior aceştia sunt o adevărată provocare. Aici trebuie menţionaţi şi lunetiştii, indivizi răbdători şi care îl vor doborî aproape instantaneu pe Batman dacă va ieşi fără să se asigure din adăpostul său. Spre final va trebui să înfrunţi 15 astfel de inamici, ultima probă de trecut înainte de confruntarea finală.
Şi dacă tot am ajuns la confruntări importante menționez că Arkham City nu are foarte mulţi şefi de nivel. Aş fi tentat să spun că primul titlu a stat mai bine la acest capitol însă exista confruntarea cu Mr. Freeze, gândită magnific! Pe un distant loc doi ar fi lupta împotriva lui Rashtaul ce mi-a adus aminte oarecum de un şef din Shinobi (cunoscătorii probabil înţeleg unde ţintesc), însă recunosc, mă aşteptam la mai mult…

Arhitectură

Este greu să nu observi munca depusă pentru construirea, fie ea şi virtuală, a oraşului Gotham. Clădiri distincte, poduri uriaşe, străzi înguste, fabrici, apă etc. Având în vedere faptul că Batman se poate agăţa cu harponul său de aproape orice structură, detaliul clădirilor este pe măsura stilului abordat. De arhitectură putem vorbi şi când ne referim la modelele 3d ale personajelor, acestea fiind parcă inspirate din statuetele renascentiste. Batman Arkham City continuă deci estetica originală pe care a promovat-o primul episod şi o duce chiar mai departe prin culori reci dar intense și prin șlefuirea fiecărei mișcări.

Only you

Când majoritatea actorilor sunt cei din serialul de animaţie, în frunte cu unicul Joker (posibil la ultima apariţie dacă ne luăm după declaraţiile actorului), e greu să nu atingi culmi înalte! Nici conţinutul replicilor nu este de neglijat şi din nou revenim la Joker, cu glumele sale nebuneşti, clasice şi totuşi mereu proaspete, lucru nu uşor de realizat dacă ne raportăm la alte personaje. Mesajele audio pe care acesta i le lasă lui Batman sunt excepţionale, iar ultimul (disponibil în tipul genericului de final) este demn de un Grammy!
Celelalte efecte sonore sunt, ca de altfel şi în primul titlu, deosebit de intense. Coloana sonoră aminteşte de seria de animaţie.

Un oraş pentru toţi

Sunt suficiente elemente în Batman Arkham City pentru a atrage un segment important de jucători. Poţi explora în voie un oraş impresionant, abilităţile de stealth sunt indispensabile pentru a finaliza jocul putând fi extinse la întreaga aventură în aceeaşi manieră în care, mare parte din joc poate fi parcurs prin forţă brută. Misiunile secundare sunt consistente şi oferă diversitatea de care poţi simţii nevoia în anumite momente. Provocările lui Riddler te pun serios pe gânduri iar gradele de dificultate, începând cu cel normal (în anumite secţiuni) sunt competitive. Pentru cei care vor mai mult există capitolele ce o au ca protagonistă pe Catwoman. Ele aduc aminte de misiunile cu Ada, din Resident Evil 4. Aşa că nu mai pierdeţi timpul, jocul vă aşteaptă!

PUNCTAJ: 9.20/10

Gears of War 3

2011-11-02T18:51:00.005+02:00

Seria ajunge la final.

După distrugerea ultimului oraş, atât oamenii cât şi rasa locust încearcă să îşi construiască noi baze şi fortificaţii în vederea următoarelor confruntări. Proviziile cât şi rezervele de armament sunt şi ele o mare problemă pentru cele două tabere. Virusul ce a produs mutaţii în rândul membrilor locust se dezvoltă cu o rapiditate uimitoare fiind o ameninţare palpabilă şi pentru rasa umană. În acest context grupul condus de Marcus, retras pe o navă de luptă, primeşte un mesaj de la tatăl acestuia, ce fusese considerat mort în urma evenimentelor din Ziua E.
În ultimul episod al trilogiei, în vreme ce protagoniştii luptă pentru a-l elibera pe Adam Pheonix, sperând în acelaşi timp să pună capăt dezastrului ce îi înconjoară, avem parte de scene ce ne arată latura umană a unora dintre personaje, păstrată intactă în acel haos absolut.

Un mod de joc total.

Având în vedere sistemul de joc bine implementat încă de la primul titlu, mă voi limita să analizez aspectele introduse în acest ultim episod. În primul rând trebuie spus că atunci când eşti rănit poţi fi salvat de către unul dintre cei patru parteneri chiar dacă parcurgi campania de unul singur. În trecut această opţiune era disponibilă doar în situaţia în care cooperai cu un prieten. Astfel cazurile de moarte subită, uneori stupide, sunt reduse la minimum în vreme ce ultimele grade de dificultate te provoacă să îţi testezi limitele fără a deveni frustrante.
Jocul nu a devenit un survival însă vom sesiza că muniţia este ceva mai redusă fiind de cele mai multe ori poziţionată în locuri strategice (înaintea unui atac sau la începutul unei noi misiuni). Ajungem în acest mod să vorbim despre o a doua inovaţie ce îţi permite să schimbi o anumită armă cu cea pe care o deţine unul dintre ceilalţi membri ai grupului. Important este faptul că se poate schimba doar o armă din aceeaşi categorie cu arma primită (pistol, puşcă, armă automată etc.), iar arma nouă este primită în stadiul în care o folosea personajul respectiv (cu sau fără muniţie).
Majoritatea armelor provin din episoadele trecute, unele fiind îmbunătăţite (modalitate de tragere uşor diferită, posibilitatea de a privi prin cătare etc.) dar având şi ocazia de a testa noi unelte ale morţii (o puşcă al cărei proiectil subteran îşi urmăreşte ţinta pentru a ţâşni în faţa lui explodând sau o sabie de safari brutală şi puternică). Fiecărei arme îi corespunde o execuţie proprie, atunci când inamicul se târăşte pe pământ între viață şi moarte. Astfel de execuţii provoacă o mare satisfacţie şi merită încercate în repetate rânduri.
Adversarii au avut o inteligenţă crescută pe parcursul întregii serii iar acest episod nu face nici el excepţie. Aceştia se ajută între ei, atacă strategic exploatând la maxim mediul înconjurător, execută foc de acoperire etc. Rasa afectată de virus suferă diferite metamorfoze chiar în timpul luptei aspect ce creşte elementul surpriză precum şi varietatea categoriilor de adversari, mai mult decât satisfăcătoare. Fiecare dintre cele cinci capitole va avea măcar o confruntare ieşită din comun împotriva unui monstru de proporţii.
Structura stagiilor te pune în situaţii cât se poate de diferite: să aperi o anumită fortificaţie, să asediezi diferite puncte strategice, să supravieţuieşti numeroaselor ambuscade şi desigur să testezi o serie de vehicule şi arme de asediu. Noutatea la acest capitol o reprezintă catapultele iar dintre vehicule submarinul oferă o experienţă aparte. Fără a se înţelege din asta că neglijez urmăririle incendiare pe străzile invadate de păienjeni uriaşi!
Fluiditatea confruntărilor pare să primească şi ea un plus mulţumită sistemului de colaborare dintre membrii grupului dar şi datorită unui sistem de utilizare a diferitelor atribute specifice armelor mult mai intuitiv în unele situaţii (execuţii, mod de tragere, atacuri secundare dintre care menţionez celebra drujbă pe care am folosit-o în nenumărate ocazii, satisfacţia fiind pe măsură)!
Îţi doreşti să termini într-o clipă acest joc excelent şi în acelaşi timp ai vrea ca el să continue şi dincolo de cele aproximativ nouă ore de acţiune furibundă! Cu atât mai mult replay pentru noi!

Explozia de culoare.

Ca design lucrurile stăteau foarte bine încă de la episodul precedent. Se puteau reproşa doar două aspecte: lipsa unor culori intense şi diversificate iar în al doilea rând aspectul uşor grosolan al anumitor soldaţi, în special atunci când erau ucişi cu arme de mare putere iar corpul le era secţionat. Ambele chestiuni sunt rezolvate pe deplin în prezentul titlu: avem parte de culori deosebite, de un design al nivelurilor ce variază între baze militare, nave de luptă, zone aride dar şi mediu marin explorat cu ajutorul submarinului. Astfel grafica de ultimă oră îşi arată fără rezerve potenţialul. În continuare producătorii au ales să schimbe uşor perspectiva de vizualizare, protagoniştii fiind surprinşi de cameră de la o distanţă ceva mai mare decât cea folosită în titlurile 3rd person clasice. Datorită acestui efect se obţin două avantaje: raza de vizualizare a mediului creşte iar personajele ni se prezintă dincolo de orice reproş! Fluiditatea acţiunii nu este întreruptă nici măcar de urma unei erori grafice.

Război pe ritmuri alese.

Partea audio a seriei nu a fost niciodată neglijată. Gloanţele au şuierat în voie, exploziile au fost asurzitoare iar vocile protagoniştilor şi-au făcut în principiu datoria, fiind potrivite personalităţii acestora. Toate aceste aspecte se păstrează şi chiar se intensifică o dată în plus însă ceea ce iese cu adevărat în evidenţă este coloana sonoră. Dacă în trecut aceasta se mulţumea să vină în sprijinul acţiunii, cu ritmuri alerte şi la nevoie punctând suspansul, acum avem ocazia de a ne bucura de pasaje diferite, cu linie melodică lentă, atât în clipuri cât şi în timpul jocului. Aşa cum am subliniat şi în alte ocazii această alăturare este de efect, completând atmosfera dintr-un anumit titlu.

Eforturi încununate de succes.

Gears of War 3 oferă o experienţă plină de satisfacţii fiind aproape imposibil să nu îl priveşti ca pe unul dintre jocurile de căpătâi ale genului din care face parte. După terminarea campaniei o să îţi doreşti pur şi simplu mai mult! Să reiei campania vine de la sine, elemente de noutate nu lipsesc nici ele: câteva căi alternative, strategii diferite şi de ce nu, arme diferite. Ultimele grade de dificultate devin şi ele mai atrăgătoare acum când poţi fi salvat şi de ceilalţi membrii ai echipei. Chiar simţi nevoia să descoperi fiecare amănunt pe care acest joc îl are de oferit. Mai intensă ca niciodată este campania de cooperare, de doi până la patru membrii, şi desigur cea online!
Aşadar posibilităţi multiple şi o sorginte de adrenalină greu de epuizat, motive suficiente pentru a ţine strâns de cel mai bun joc Microsoft!

PUNCTAJ: 10/10

God of War Collection Vol. II

2011-10-27T18:02:00.006+03:00

Lansate iniţial doar pe platforma portabilă a celor de la Sony, God of War Collection Volumul 2, cunoscut şi drept God of War Origins Collection, reuneşte titlurile Chains of Olimpus şi Ghost of Sparta. Ambele au fost refăcute pentru a suporta rezoluţia H.D., lucru ce le face extrem de competitive. Datorită îmbunătăţirilor aduse ele sunt atractive chiar şi pentru cei care le-au savurat pe P.S.P. în vreme ce pentru ceilalţi împătimiţi ai seriei această colecţie reprezintă un motiv de extremă bucurie!

Chains of Olimpus este cronologic primul episod din serie, când Kratos este în slujba zeilor. Morfeu, zeul somnului, a reuşit să fure soarele de pe cer, neutralizându-l pe Helios aflat acum în mare pericol, dar şi periclitând existenţa oricărei forme de viaţă de pe pământ. Kratos se vede nevoit să afle cine face parte din acest complot şi să impună din nou ordinea olimpiană.
În Ghost of Sparta Kratos, ajuns deja zeu al războiului, este hăituit de viziuni legate de fratele său de care fusese despărţit în copilărie. Pentru a-l găsi el se împotriveşte olimpienilor şi porneşte în căutarea ce îl va aduce faţă-n faţă cu Tanatos, străvechiul zeu al morţii.
Ambele titluri ne oferă ocazia să înţelegem o parte dintre evenimentele petrecute între episoadele clasice ale seriei: cum şi de ce a ucis-o Kratos pe Persefona, soţia lui Hades, dar şi de la cine află pentru prima oară de Surorile Sorţii. Toate aceste detalii explică o dată în plus ura enormă acumulată de spartan şi direcţionată împotriva zeilor.

Chians of Olimpus este cam scurtuţ, undeva la cinci ore şi jumătate, în condiţiile în care am jucat pe nivelul normal şi am găsit toate cuferele cu viaţă, magie şi energie. Are o serie de puzzleuri dar acestea sunt de nivel mediu. Se simte pe parcursul aventurii absenţa unei abordări ceva mai complexe, de genul Inelelor Pandorei sau a unui mediu diversificat precum deşertul, munţii sau alte locaţii din primul God of War. O parte dintre puterile magice ale lui Kratos sunt legate de puterile lui Helios, idee suficient de ingenioasă (scutul, sfera de energie), însă spiritul de foc al regelui persan este pe cât de spectaculos pe atât de eficient. Mănușa lui Zeus are meritul de a zdrobi armura adversarilor dar acelaşi efect este obţinut şi cu ajutorul celui mai puternic combo (pe butonul triunghi). În lupta finală este totuşi ceva mai eficientă decât lamele clasice. Altfel ea este utilă şi la rezolvarea câtorva puzzleuri.
Cu Ghost of Sparta discuţia se poartă la un nivel superior. Jocul bate spre şapte ore, nivelurile sunt variate. Ai porţiuni de stagiu cu o mobilitate crescută (aluneci pe diferite platforme, te deplasezi pe structuri ce se prăbuşesc etc.). Sunt introduse obiectele ce la o a doua parcurgere îţi dau o serie de bonusuri. Şefii de nivel sunt mai mulţi la număr iar confruntările şi mai intense. Lupta împotriva lui Tanatos este una dintre cele mai captivante din întreaga serie, poate şi datorită prezenţei lui Demios. Revin şi elementele artistice având un efect deplin. Armele specifice spartanilor (scutul şi suliţa) pe lângă design sunt cât se poate de eficiente în luptă, reuşind să ofere cea mai solidă alternativă la lamele lui Kratos. Suliţa poate fi aruncată, are o serie rapidă şi numeroase combouri putând fi combinată cu scutul. Loviturile cu acesta din urmă sunt brutale şi de efect. Se poate avansa având scutul în dreptul tău ca protecţie. Lamele intră într-un stadiu în care sunt învăluite în flăcări, având o putere sporită, opţiune ce funcţionează asemănător sistemului de rage din celelalte titluri. Printre celelalte puteri menţionez sfera fetei lui Tanatos ce fură viaţă adversarilor şi cornul magic ce îngheaţă adversarii. Trebuie să mă credeţi că acest joc oferă esenţa a ceea ce înseamnă God of War. E uimitor cum PlayStation Portable a putut suporta o informaţie atât de mare!

Din punct de vedere grafic prezenta ediţie se situează între primele două titluri. În primul rând trebuie spus că fiecare clip ingame are o calitate superioară, chiar dacă din păcate nu există filmuleţe de rezoluţie înaltă. Designul nivelurilor se bucură de o serie de detalii suplimentare faţă de cele întâlnite în primul God of War. Inamicii sunt redesenaţi (arătând uneori chiar mai bine ca în G.O.W. 2), întâlnim categorii noi, agresivitatea pare uşor crescută în vreme ce ne putem bucura de metode inedite de a finaliza adversarii. Majoritatea atacurilor lui Kratos au forma cizelată din God of War 2 iar celelalte arată mai bine ca în primul titlu. În schimb nu ni se oferă o gamă de culori variată şi nici o strălucire aşa cum întâlneam în episoadele lansate pe PlayStation 2.
Interpretarea actorilor este la nivelul seriei, zgomotele de impact sunt şi ele pline de efect. Coloana sonoră pare ceva mai timidă în primul titlu, comparativ cu ritmurile cu care suntem obişnuiţi, însă în Ghost of Sparta, situaţia revine la normal pe note dramatice şi pline de adrenalină.

Fără a fi la nivelul lui God of War 3, lucru înţeles aproape de la sine, aceste două titluri sunt indispensabile unui fan îndârjit! Nu le lipseşte nici replay-ul caracteristic, prezent în Chains of Olimpus şi mult mai consistent în Ghost of Sparta. Dacă rejucaţi cu plăcere primele două titluri (eventual refăcute în H.D.) atunci şi această colecţie este esenţială pentru voi!

PUNCTAJ: 9/10

L.A. Noire

2011-10-22T17:40:00.002+03:00

L.A. Noire, nu L.A. Confidential.

Trebuie să fi răbdător cu povestea din acest joc. O parte dintre cazurile la care iei parte la diferitele departamente în care vei activa (circulaţie, omoruri, droguri şi incendii) sunt legate într-un mod subtil. Chiar dacă nu ating nivelul de tensiune aşteptat acestea conturează o imagine credibilă a societăţii în care trăim precum şi a implicaţiilor pe care acţiunile unor persoane privilegiate le au asupra populaţiei.
Altfel protagonistul este un fost erou de război, inteligent, care întors acasă ajunge membru al forţelor de ordine. În prima jumătate a jocului nu aflăm prea multe amănunte despre acesta ci trebuie să ne mulţumim cu amintiri din război şi cu informaţii minime despre viaţa lui conjugală. Totuşi spre final evenimentele reuşesc să surprindă şi să ridice semne de întrebare cu privire la criteriile ce definesc imaginea unui om sau însuşi omul.
Lent şi oarecum lipsit de profunzime iniţial, firul epic ne dă mult de gândit la final când totul a luat deja sfârşit.

Încercând să fiu locotenentul Columbo.

Fiecare caz pe care trebuie să îl rezolvi urmează o serie de etape: te deplasezi la locul faptei, cauți indicii, interoghezi martorii după care, în funcție de informațiile pe care le deții te poți deplasa în diferite locații pentru a continua cercetările. Cu toate că structura pare repetittivă lucrurile nu stau tocmai așa, fiecare caz desfășurându-se într-un context diferit. Uneori există secțiuni în care trebuie să prinzi un suspect, o variantă fiind urmărirea sau un foc de avertizare pentru a descuraja ținta, în alte situații trebuie să urmărești diferite persoane fără ca acestea să te observe. Nu putem uita nici de cursele cu mașina. Există și secțini de gen 3rd person, când o bancă este jefuita sau se ivește un alt conflict. Toate aceste elemente, alături de misiunile secundare, anunțate prin stație, ocupă totuși un rol minor în desfășurarea jocului. Locul central este ocupat de interogarea suspecților. În carnețelul tău de observații, care este în același timp meniul de joc, ai notate indiciile găsite precum și ce întrebări poți pune unei anumite persoane. În funcție de răspuns ai trei opțiuni: să consideri afirmația adevărată, să te îndoiești (când suspectul pare nesigur pe el și știi ca nu există probe care să demonstreze contrariul) și în cele din urmă poți considera că acesta minte, moment în care va trebui să demonstrezi că ai dreptate prin indicare dovezii pe care o deții în acest sens. O alegere greșită poate influența atitudinea celui pe care îl ai în față și desigur poate schimba cursul investigației.
Pe măsură ce completezi obiective, principale sau secundare, obții puncte de intuiție ce pot fi utilizate pentru a indica locul unde sunt anumite indicii sau pot fi folosite în timpul unei interogări.
Jocul folosește un singur fișier de salvare automată, motiv pentru care nu poți reveni asupra alegerilor, păstrând un minim de replay. Sunt unele cazuri în care în ciuda faptului că nu ești convins că unul dintre suspecți este vinovat va trebui totuși să faci o arestare, lucru ce nu îți va produce o prea mare satisfacție. Totuși acesta este modul prin care povestea își urmează cursul către un punctul comun al cazurilor investigate.
Este posibil să fi avut prea mari așteptări de la acest joc, care este în continuare o experiență plăcută, însă el se apropie destul de mult de conceptul de film interactiv și care nu satisface pe deplin în acest caz.

Expresivitate de nivel înalt şi unele carenţe.

Ni s-a promis un joc în care expresivitatea facială a personajelor va juca un rol cheie în soluţionarea situaţiilor cu care te vei confrunta. Este adevărat că rezultatul este un succes, detaliile fiind unice la acest capitol. Interioarele sunt şi ele deosebite, cu numeroase obiecte, structura apartamentelor şi a caselor fiind diferită. Oraşul este o reproducere fidelă a Los Angeles-ului din acea perioadă, cu numeroase străzi, blocuri, magazine şi chiar locaţii cu o valoare istorică şi turistică deosebită. Mi-a făcut o reală plăcere să îl explorez în prima parte a jocului şi să mă bucur de acurateţea străduţelor şi clădirilor. Pe de altă parte trebuie spus că uneori am avut senzaţia de a fi la propriu într-un sand box. Unele clădiri păreau a fi simple placaje atunci când se folosea o prezentare panoramică, sau pentru a nu exagera, reproduceri de tipul celor întâlnite în studiourile Holywood.
Un ultim aspect ţine de erorile grafice. Chiar dacă acestea nu sunt numeroase când totuşi apar sunt consistente. După o urmărire partenerul refuza să se deplaseze lângă mine pentru a putea aresta suspectul, într-un clip unul dintre personaje dispare pentru câteva clipe iar sonorul nu funcţionează pentru câteva momente. Cu menţiunea că am jucat varianta Xbox 360, pe trei discuri, trebuie spus că aceste erori sunt neplăcute.

Vocile unor actori talentaţi pe o melodie potrivită.

Interpretărilor actoriceşti li s-a acordat o atenţie sporită, aşa cum era şi cazul într-un joc ce pune accentul pe conversaţii, pe înţelesul şi mai ales pe felul în care sunt spuse anumite replici. Rezultatul este foarte bun, în multitudinea de personaje interogate nu găsim două voci care să semene. Mai mult întâlnim personaje cu accente diferite iar limbajul folosit este specific Americii din acei ani. Numeroase replici sunt jignitoare la adresa peroanelor de culoare şi discriminatorii cu privire la persoanele de origine germană.
Coloana sonoră este subtilă, specifică filmelor de gen, lucru ce contribuie la întregirea atmosferei din oraşul Los Angeles de la finele anilor 40. Tot de atmosferă ține și opțiunea de a juca titlul în alb și negru. Muzica nu va dezamăgi atunci când veţi orbecăi prin bezna catacombelor şi nici când sunteţi într-o urmărire… ca în filme.

Dacă nu mai sunt cazuri noi atracţia scade.

Când ajungi la finalul jocului ai în spate ore bune de urmăriri, anchete tensionate, momente de glorie şi momente de prăbuşire. Experienţe plăcute fără nici un dubiu dar care cu siguranţă nu ar mai fi la fel de intense la o nouă parcurgere. O serie de misiuni secundare, plimbări prelungite cu maşina într-un oraş plin de detalii cât şi tehnici diferite de interogare (cu rezultate consistente pentru caz) sunt motive care pot îndemna un detectiv devotat să redeschidă ancheta. Totuşi aceste aspecte nu mi se par suficiente pentru a relua un joc atât de lung şi care în esenţă rămâne acelaşi.
RokstarGames au încercat să reediteze succesul avut cu Red Dead Redemption. Se simte că reţeta este aceeaşi dar ceva nu s-a legat la fel de bine. Poate un mod de joc puţin repetitiv, poate ceva mai multe erori grafice sau poate un subiect mai puţin atrăgător pentru mine. Cert este că L.A. Noire este un joc inedit, îndrăzneţ şi cu o serie de atuuri ce îl recomandă ca pe un titlu ce îşi merită orele investite pentru a-l termina.

PUNCTAJ: 8/10

Xbox 360

2011-10-16T12:06:00.005+03:00

Istoric: Xbox 360 este a doua consolă Microsoft după consola Xbox. Ea concurează pe piaţă cu PlayStation 3 şi Nintendo Wii în cea de a şaptea generaţie de console video. Cunoscută iniţial sub numele de Xbox Next, Xenon, Xbox 2 sau NextBox, consola a fost concepută în prima parte a anului 2003. În luna februarie se pun bazele platformei software coordonată de vicepreşedintele Microsoft J. Allard. Nucleul procesorului Xenon a fost dezvoltat ca o versiune uşor modificată a celui utilizat de PlayStation 3. Potrivit lui David Shippy angajaţii IBM „ascundeau” munca lor de cei de la Sony şi Toshiba. Jeff Minter a creat muzica programului de vizualizare Neon inclus în Xbox 360. Lansarea oficială are loc în luna noiembrie și decembrie 2005 în întreaga lume.

Impactul pe piață: Xbox 360 a apărut inițial în două variante: pachetul "Xbox 360" (Premium sau 20 GB Pro), la 399 de dolari şi "Xbox 360 Core," la 299 de dolari.
Microsoft a început producţia doar cu 69 de zile înainte de lansare și din acest motiv nu s-a putut asigura numărul de unităţi solicitat iniţial de consumatori. Fiind lanstă cu un an înaintea competitorilor consola a condus în vânzări în prima jumătate a anului 2007. Totuşi începând cu luna septembrie Wii reușește să o detroneze. Lansarea lui Halo 3, în octombrie 2007, duce la o dublare a mediei de vânzări înregistrate în acea perioadă.
În ciuda unui început promițător, divizia de jocuri Microsoft pierdea bani, suma totală ajungând la finele lui 2005 la 4 miliarde de dolari. Însă lucrurile se schimbă începând cu 2008, an pe care Microsoft îl consideră "cel mai măreț din istorie" şi datorită unei creşteri considerabile a numărului de utilizatori Xbox Live.
Conectarea online funcţionează în două forme: un serviciu care nu necesită cont, Xbox Live Silver (Xbox Live Free) şi un serviciu premium pe baza unui cont (Gold). Xbox Live Free permite utilizatorilor să îşi creeze profiluri, să lase mesaje, să acceseze Xbox Live Arcade, Marketplace şi să comunice cu ceilalţi membri. În general un cont gratuit nu permite jocul de tip multiplayer. Xbox Live asigură comunicarea audio dar şi video dintre jucători. Xbox Live Marketplace este un magazin virtual ce permite utilizatorilor să descarce diferite elemente promoţionale.
Kinect duce experienţa Xbox 360 mai departe, jucătorul controlând personajul prin propriile sale mişcări. A fost anunţat în iunie 2009 la Electronic Entertainment Expo, sub numele de Project Natal. Pe lângă gesturi poţi interacţiona cu jocul prin comenzi verbale, obiecte sau imagini. Kinect e compatibil cu toate modelele Xbox 360. Lansarea oficială a avut loc în noiembrie 2010. În 2011 Kinect vânduse aproape opt milioane de unităţi în întraga lume, cu trei milioane mai mult decât se estimase iniţial, în primele 60 de zile de când se afla pe piaţă. În aceeaşi perioadă Xbox Live avea peste 30 de milioane de utilizatori.

Estetic / prezentare: În iunie 2010, Microsoft anunţă un nou model (Xbox 360 S) cu designul schimbat, această dată fiind şi cea de la care variantele anterioare încetau a mai fi produse. Xbox 360 S este regândit cu ajutorul plăcii-mamă Valhalla, ce îi conferă cu până la 30% mai mult spaţiu şi având un cip CPU/GPU/eDRAM integrat. Astfel acest model este mai mic şi mai silenţios decât cele precedente. Este prevăzut cu un port USB în plus şi cu un senzor integrat pentru Kinect. Butonul de alimentare precum şi cel de eliminare al DVD-ului sunt touch sensitive înlocuidu-le pe cele clasice. Hardul extern a fost şi el regândit pentru a fi integrat în consolă. După cum se poate observa doar o parte dintre modificări țin de esența consolei. Astfel pentru posesorii modelului anterior (prezentat în imagine) achiziționarea modelului S, exceptând situația în care primul se defectează, este o chestiune de gust.
Consola dispune de numeroase accesorii: manete cu sau fără cablu, căşti pentru comunicare, cameră web, trei tipuri de carduri de memorie şi patru modele de harduri (20 GB, 60 GB, 120 GB şi 250 GB).
În iunie 2011, Microsoft anunţă "Limited Collector's Edition" Xbox 360 S pentru a coincide cu lansarea lui Gears of War 3. Acesta avea un design personalizat, un hard de 320 GB precum şi efecte sonore specifice titlului Gears of War 3 atunci când consola este pornită sau când se scoate discul.
Xbox Live Arcade este un serviciu online, integrat meniului Xbox 360, prin care se pot descărca jocuri video de către posesorii de console Xbox / 360. Pe lângă jocurile clasice se pot descărca şi o serie de titluri recente precum Assault Heroes sau unele titluri ale altor platforme. Achiziţionarea se face cu ajutorul punctelor Microsoft, folosite pentru a evita tranzacţiile efectuate prin intermediul cardurilor de credit. Xbox 360 Arcade a înlocuit "Xbox 360 Core" pe 23 cotombrie 2007, păstrând însă preţul de 280 de dolari. Acesta conţinea o manetă wireless, cablu AV, intrare HDMI 1.2, o unitate de memorie de 256 MB precum şi cinci titluri Xbox Live Arcade: Boom Boom Rocket, Feeding Frenzy, Luxor 2, Pac-Man Championship Edition şi Uno pe un singur disc.

Jocuri / exclusivități: Exclusivităţile nu sunt atât de numeroase ca cele de pe consola Sony însă seria Gears of War a devenit sinonimă cu numele Xbox 360, bucurându-se de un mare succes, atât în rândul criticilor cât şi în al jucătorilor. Urmează Halo 3 ce a vândut peste opt milioane de unităţi şi Alan Wake cu o atmosferă şi un mod de joc aparte. Desigur majoritatea titlurilor disponibile pe PlayStation 3 sunt comune şi consolei Microsoft. Alte titluri cu impact deosebit: Ninja Gaiden 2, Ghost Recon Advanced Warfighter, The Elder Scrolls IV: Oblivion, Dead or Alive 4, Saints Row etc.

Tehnic: În interior Xbox 360 foloseşte un triple-core IBM designed Xenon drept CPU. Procesarea grafică este asigurată de ATI Xenos, ce dispune de 10 MB eDRAM. Memoria lui principală este de 512 MB.
Xbox 360 a avut o serie de probleme tehnice, cea mai cunoscută fiind "General Hardware Failure" cunoscută şi ca inelul morţii datorită celor trei cadrane roşii ce apăreau în jurul butonului de alimentare. Pentru a ajuta clienţii, Microsoft a extins garanţia la trei ani, atât pentru această eroare cât și pentru cea cunoscută sub denumirea E74. Chiar dacă modelele ulterioare aveau o imunitate crescută față de aceste erori ele au putut fi eliminate în totalitate odată cu lansarea modelului Xbox 360 S.
Xbox 360 suportă diferite formate de redare video printre care Windows Media Video, H.264 şi MPEG-4. Se pot vizualiza poze existând şi posibilitatea de a reda diferite formate audio.
Microsoft a lansat o serie de updateuri ale interfaţei Xbox 360. Acestea includ noi opţiuni, îmbunătăţesc funcţionalitatea Xbox Live precum şi compatibilitatea multimedia. În acelaşi timp remediază eventualele buguri din software.

Eu și consola: Am cumpărat consola la finele anului 2009 şi trebuie să spun că am îndrăgit-o în scurt timp. În prezent cred că ţin mai mult la ea decât la Playstation 3 pe care l-am cumpărat datorită exclusivităţilor. Chiar şi maneta, pe care iniţial o consideram sub nivelul celei de la Sony, a ajuns să aibă o serie de avantaje pe care le prefer (ex. butoane mai ferme, poziţionarea firească a comenzilor de acţiune pentru shootere).
Chiar dacă mai compact, Xbox S are o formă frontală care pe mine nu m-a cucerit, rămânând fidel modelului pe care îl dețin în prezent și care, spre norocul meu, nu a manifestat erorile prezentate mai sus. Interfaţa prietenoasă m-a prins şi pe nesimţite am început să am mare grijă de avatarul meu (căruia îi schimb frecvent hăinuţele raportându-mă şi la vremea de afară). Covârşitoarea majoritate a titlurilor din această generaţie le-am jucat pe consola Xbox 360 singurul regret fiind legat de inexistenţa unor titluri exclusive numeroase. E drept că Alan Wake a fost o experienţă plăcută iar seria Gears of War, al cărei ultim episod abia aştept să îl joc, a fost plină de surprize însă acestea nu compensează titlurile Sony.

Sintetizând: La 31 martie 2011 erau vândute peste 53 de milioane de unităţi Xbox 360 în întreaga lume. Odată cu anunţarea modelului S, Microsoft a dat o declaraţie prin care preconiza că până în anul 2015 nu va fi necesară lansarea unei noi console.
Ocuparea locului doi în această generație, surclasând consola Sony, poate fi considerată o victorie pentru Microsoft. Playstation a pierdut o parte dintre exclusivitățile din trecut, serile respective fiind acum lansate și pe Xbox 360. Câteva îmbunătățiri suplimentare, ceva mai multe exclusivități de top și viitorul va arăta foarte bine pentru Microsoft!

The King of Fighters XIII: K & Andy

2011-10-15T16:38:00.003+03:00

Iată încă doi luptători reușiți în iar tensiunea continuă să crească! Peste puțin îl vom putea testa chiar noi, doar puțin...

Prince of Persia The Forgotten Sands

2011-10-07T19:31:00.003+03:00

Să dăm povestea înapoi.

Cu mici schimbări evenimentele din titlurile acestei serii au aceeaşi evoluţie, singura excepţie veritabilă fiind Warrior Within. În general prinţul este prins în mijlocul unui conflict pe care se vede nevoit să îl rezolve. Nisipurile timpului, sau un alt element corupe oamenii din acea zonă, în vreme ce un alt personaj, obligatoriu o tânără fată, îl îndrumă în călătoria sa.
De data aceasta eroul ajunge la una dintre provinciile tatălui său şi administrată de fratele său Malik. Se pare că oraşul este asediat de o armată iar balanţa nu înclină de partea persanilor. Fără a asculta sfatul prinţului, Malik eliberează puterea ce vorbea despre o armată la fel de numeroasă precum firele de nisip al deşertului. Desigur nisipul magic transformă oamenii în demoni, însuşi fratele prinţului fiind subjugat acestei puteri. În lupta sa prinţul primeşte ajutor de la o frumoasă gini care îi conferă puterea a patru elemente ale naturii.
Acceptabilă per ansamblu şi neavând pretenţia unui fir epic inedit, povestea din acest titlu ar trebui să fie ultima ce urmează vechea reţetă.

Trucuri vechi şi noi.

Protagonistul va escalada şi de această dată numeroase ziduri cu aceeaşi agilitate cu care ne-a obişnuit. Trebuie însă punctate o serie de elemente inovatoare ce şi-au lăsat amprenta asupra fluidităţii jocului. Pe lângă obişnuita abilitate de a da timpul înapoi vei avea posibilitatea să îngheţi apa pentru o scurtă perioadă de timp, momente în care poţi atinge puncte altfel inaccesibile. Prinţul va controla treptat patru elemente: focul (ce provoacă arsuri inamicilor din apropiere), pământul (ce acţionează ca un scut protector), vântul (care respinge inamicii din jur aruncându-i la pământ) şi gheaţa ce sporeşte puterea atacurilor cu sabia. Sistemul de luptă a rămas în mare cel din epoca Warrior Within. Şi acum ca şi atunci îi lipseşte fineţea pe care o au titluri precum God of War sau Darksiders însă a găsit o serie de elemente care să îmbunătăţească considerabil frecvenţa loviturilor dar şi fluiditatea modului de joc. Pe lângă posibilitatea de a se urca pe adversari pentru a le aplica diferite lovituri prinţul îi poate executa când sunt la pământ, îi poate brusca/ rupe garda cu ajutorul loviturii puternice, iar dacă se apasă rapid butonul de acţiune adversarul va fi ucis dintr-o singură lovitură prezentată într-un clip special, foarte reuşit şi care cunoaşte diferite variante. Există un alt atac din aer, foarte rapid, eschiva specifică acestui gen de jocuri, o lovitură puternică, toate acestea completând alături de puterile specifice prinţului un arsenal solid. Posibilitatea de a te agăţa de unele păsări pentru a traversa prăpăstii, similar celor din God of War, este și ea inspirată.
E pentru prima oară când dispunem şi de un meniu în care se pot upgrada abilităţile prinţului. Puzzle-urile sunt de nivel mediu, se rezolvă din câteva încercări dar sunt atractive. Capcanele tind să fie ceva mai complicate dându-ți o satisfacție deosebită atunci când reușești să avansezi.
Adversarii nu opun prea multă rezistenţă, mai ales după obţinerea primelor elemente. Trebuie ţinut cont că acest joc nu se axează pe luptă motiv pentru care nu are decât două grade de dificultate uşor şi normal. Nu ne găsim nici în situația titlului anterior în care conflictele erau aproape inexistente. Adversarii însumează şase categorii, dintre care unii sunt de proporţii considerabile, bine individualizaţi, în vreme ce alții atacă în grup și impun anumite tehnici pentru a îi învinge. Singurul inamic principal este demonul ce îți va controla în cele din urmă fratele și cu care te vei confrunta în trei rânduri.

Stilul persan.

De această dată seria adoptă un stil realist, inspirat vizibil de recenta adaptare cinematografică. Important este că aceasta are un efect pozitiv. Clădirile, apa, grădinile precum şi celelalte elemente întâlnite în drumul tău sunt verosimile fiind împrospătate de culori intense precum portocaliul steagurilor, auriul nisipurilor sau de un maroniu cu nuanţe albăstrii specific zidurilor. Însă întipărite în minte ca fiind reprezentative îți vor rămâne costumele şi bijuteriile în care ne sunt înfăţişaţi protagoniştii. Fie că vorbim de platoşa aurie a lui Malik, de armura cu împletituri din piele a prinţului sau de costumul de mătase cu numeroase ornamente din metale preţioase purtat de gini, termenii nu pot fi decât laudativi!
Modelele personajelor se evidenţiază şi ele prin acelaşi stil care se îndepărtează de animaţie şi se apropie pe cât posibil de realitate. Filmuleţele dar şi clipurile de finalizare ale adversarilor sunt reuşite. Nu am întâlnit erori grafice.

Câte puţin din toate.

Sunt trei personaje ale căror interpretări trebuie să le avem în vedere: prinţul, fratele acestuia şi frumoasa gini. Protagonistul, care este şi narator, are o voce plăcută cu replici în stilul caracteristic seriei în vreme ce Malik este din ce în ce mai dur pe măsură ce demonul preia controlul asupra sa. Gini se descurcă onorabil, lucru de altfel valabil pentru toate cele personaje. Efectele sonore sunt reuşite iar muzica impresionează spre final cu arii grave, cu influenţe clasice dar care îşi păstrează o identitate proprie.

O experienţă plăcută.

Chiar am savurat această redescoperire a nisipurilor uitate! Porţiunile de platformă sunt antrenante, abilitatea de a îngheţa apa îţi testează dexteritatea o dată în plus iar elementele de combat dau frâu liber acţiunilor tale, precum şi savoare luptelor. Prince of Persia the Forgotten Sands are şi lungimea potrivita, undeva la şapte ore, numai bun pentru a te bucura de ceea ce are de oferit. Există două provocări, separate de joc asemenea celor din God of War, una disponibilă iniţial şi a doua putând fi descărcată de pe internet. Prima este chiar antrenantă şi presupune învingerea a opt valuri de adversari cu dificultate ascendentă. Jocul se poate parcurge şi din perspectiva lui Ezio, protagonistul din Assassins Creed, o altă serie Ubisoft. Având în vedere că nu cumpăr trilogia disponibilă pe PS3 doar pentru a juca în HD Warior Within, jocul meu de suflet, când îmi va fi dor de atmosfera persană voi alege prezentul titlu.

PUNCTAJ: 7.50/10

KOF XIII: Kyo și Benimaru

2011-10-06T17:45:00.002+03:00

În continuarea prezentării luptătorilor din The King of Fighters XIII, e o plăcere să postez clipurile a doi combatanți cu tradiție și care au un arsenal aproape complet!

Mai întâi regele flăcărilor...

Urmat de prințul electricității...

Avem 7 arte. Pot jocurile deveni a opta artă?

2011-09-30T19:27:00.007+03:00

Fără a avea pretenții de cunoscător am dorit să îmi exprim câteva idei despre artisticul din jocuri...

Această temă este cu siguranţă una delicată iar un răspuns nu se poate contura fără a stârni o serie de controverse. Societatea care acum aproape un secol a fost şocată de apariţia celei de a şaptea artă, filmul, ar avea cu siguranţă ceva de spus şi în prezent, referitor la adăugarea jocurilor lângă cele existente. Jocurile par, la prima vedere, un candidat atipic însă pentru a ne forma o părere cât mai exactă trebuie să ne punem câteva întrebări legate de artă în sine.

Arta este în esenţă cea mai profundă expresie a creativităţii umane. Pe cât de dificil de definit, pe atât de dificil de evaluat, având în vedere faptul că fiecare artist îşi alege singur regulile şi parametrii de lucru, se poate spune totuşi că arta este rezultatul alegerii unui mediu, a unui set de reguli pentru folosirea acestui mediu şi a unui set de valori ce determină ce anume merită a fi exprimat prin acel mediu pentru a induce un sentiment, o idee, o senzaţie sau o trăire în modul cel mai eficient posibil pentru acel mediu. Prin modul său de manifestare, arta poate fi considerată şi ca o formă de cunoaştere, cunoaşterea artistică.

În 1829 Friedrich Hegel tine un curs in care clasifica artele astfel: Arhitectura, Sculptura, Pictura, Muzica şi Poezia.
În 1911 Ricciotto Canudo publica un manifest intitulat „Naşterea celei de-a şasea arte”. În acest manifest el afirma ca Sculptura si Pictura sunt complemente ale Arhitecturii, ele fiind categorii ale Ritmului Spaţiului. Defineşte poezia ca fiind complement muzicii, acestea două aparţinând Ritmului Timpului. Astfel, Canudo adaugă a şasea artă, filmul, ca fiind o conciliere intre Ritmul Spaţiului si Ritmul Timpului. El revine ulterior si include Dansul ca aparţinând Ritmului Timpului. Astfel, filmul devine, definitiv, a şaptea artă.
Deci din Ritmul Spaţiului fac parte Arhitectura, Sculptura şi Pictura; Ritmul Timpului cuprinde Muzica, Poezia şi Dansul iar îmbinarea dintre aceste Ritmuri cuprinde Filmul. Prin analogie Jocul ar trebui să fie adăugat alături de Film.

Consider că dacă elementele componente ale unui joc sunt în deplină armonie, acest aspect nu este suficient pentru ca respectivul titlu să poată fi considerat o operă de artă ci un titlu deosebit. Pentru o abordare mai puţin dificilă a acestui subiect voi recurge la o comparaţie a jocului cu filmul, astfel putând identifica mai uşor elementele ce trebuie avute în vedere. În opinia mea se disting: firul epic, estetica sau vizualul, coloana sonoră şi aspectele tehnice de excepţie. Pe lângă acestea trebuie să existe un alt element, global şi care să impresioneze puternic, fie pozitiv sau chiar negativ!

Exemple de titluri cu elemente artistice.

Foarte multe dintre titlurile de top au astfel de elemente. Voi începe cu Metal Gear Solid, lansat pe consola PlayStation în 1999. Factorul emoţional din acest titlu, ca de altfel din toată seria produsă de Hideo Kojima, nu cred să fie egalat cu uşurinţă de vreun alt titlu. Fiecare adversar al lui Snake are propria dramă iar replicile lor nu numai că impresionează dar rămân cu tine mult timp după finalizare jocului. Frumoasa asasin din echipa condusă de fratele lui Snake, spune înainte de moarte că înţelelege: „Am privit viaţa prin luneta puştii mele, mereu într-o continuă aşteptare! Însă nu aşteptam, aşa cum părea, să omor pe cineva ci aşteptam ca cineva să mă omoare pe mine.”
Psyco Mantis, cu puternice abilităţi telepatice, admite că prima persoană căreia i-a citit gândurile a fost tatăl său. „În acel moment am simţit numai ură, ură pentru că la naşterea mea mama murise iar el era singur. Ulterior gândurile tuturor persoanelor îmi invadau mintea, mă hărţuiau!” Pentru a evita această situaţie folosea o mască ce anihila efectul. Ultima sa dorinţă este să i se pună masca pe cap deoarece în înainte de a muri vrea să fie singur.
Un alt moment impresionant este cel în care unul dintre vechii adversari ai lui Snake este pe cale să fie zdrobit de uriaşul Metal Gear Rex. Acesta sintetizează existenţa lor ca fiind cea a unei umbre nemuritoare într-o lume a luminilor. Dacă stai un moment şi analizezi aceste cuvinte conştientizând sensul lor este foarte greu să rămâi indiferent. Acesta este Metal Gear Solid, unul dintre cele mai emoţionante jocuri pe care le-am parcurs!

Coloana sonoră iese în evidenţă în titluri precum God of War, cu arii simfonice deosebite şi din nou în Metal Gear Solid, cel mai potrivit exemplu fiind piesa Snake Eater din episodul al treilea. Un exemplu perfect este valsul din Bioshock, ce acompaniază un adevărat război! Este important ca aceste piese, de o anumită gravitate şi intensitate, să se suprapună peste elementele de acţiune din joc. Asemenea filmului, unde o serie de scene de violenţă sunt prezentate pe teme melodice lente (a se vedea cu precădere Face Off şi The Killer ambele în regia lui John Woo) și în jocuri se subliniază prin acest procedeu dramatismul situaţiei.
Notă: pentru o înțelegere cât mai bună a articolului este esențială vizionare cilpurilor prezentate!

Pentru un înalt grad tehnic am ales God of War 3 şi Dead Space 2. Pe lângă numeroasele sale merite în domeniul graficii God of War 3 a şocat printr-un sistem al camerei ce depăşeşte imaginaţia oricărui iubitor de jocuri. Această abordare unică va rămâne în opinia mea de neegalat multă vreme de acum înainte şi este cu siguranţă viziunea unui artist.
A se urmări între minutul 2:55 și 8:40, prilej cu care vă veți bucura și de potențialul coloanei sonore.

Pe de altă parte Dead Space 2 uimeşte prin frecvenţa mişcărilor, Isac fiind cutremurător de uman în tot ceea ce face. Zonele cu gravitate zero sunt majestuoase, cu obiecte imense, victime ale lipsei de gravitaţie. Sincer dacă în aceste pasaje ar fi existat o coloană sonoră clasică, comparația cu Odiseea Spaţială a lui Kubrik ar fi fost posibilă, deci perfectă!
Vizual eşti cucerit de penultimul Prince of Persia, ce pare a fi o pictură în mişcare în vreme ce Castlevania Lords of Shadows prezintă o varietate de zone geografice (munţi acoperiţi de ninsoare, păduri înverzite, castele gotice, dar şi zile ploiase specifice toamnei). Se poate spune că natura este la ea acasă în acest joc, a cărui parcurgere este o experienţă deosebită. Elementul de apogeu este tot de ordin estetic, cartea ce ne dezvăluie povestea, în acelaşi timp fiind şi meniul de joc, o creaţie artistică!
A se urmări primele două minute și 30 de secunde.

Creativitate deosebită regăsim şi în Crash of the Titans (protagonişti originali cu replici pline de umor şi consistenţă) dar şi Ratchet & Clank a Crack in Time (cu elemente de prezentare extrem de originale cum este cel al armelor, elemente de puzzle evoluate şi din nou umor).

Jocuri artistice.

Fără a intra în detaliile jocurilor pe care le voi include în această categorie (analizate deja pe blog) voi menţiona: Red Dead Redemption, Metal Gear Solid 4, Super Mario Galaxy 2.

Red Dead Redemption reușește să te transpună într-o lume palpabilă în care treptat te confunzi, aproape total cu protagonistul și cu experiențele sale. Este atipic ca structură și oferă o experiență completă, fiind foarte ușor să uiți că e doar un joc (un țel pe care ar trebui să îl aibă orice titlu cu pretenții).

Metal Gear Solid 4, ce încheie saga atât de dragă lui Hideo Kojima, are probabil un efect ciudat pentru veteranii seriei. În actul patru vei explora din nou Shadow Moses, locația în care au loc evenimentele din primul Metal Gear Solid. Nivelul începe cu un pasaj din primul joc (cu grafica si sistemul din era PS) putând chiar să îl controlezi pe Snake. Ulterior totul se dovedește un vis. Snake se trezește făcând trecerea de la grafica de la finele anilor 90 la cea din prezent. Tema melodică de la începutul acestui nivel este zguduitoare, cu voci din trecut se aud în mintea protagonistului, a ta, dacă ai jucat (ca în cazul meu) primul titlu. Pe lângă aspectul artistic incontestabil se produce un fenomen unic pentru mine: realizezi că și din viața ta au trecut 10 ani (1998/9-2008), niciun alt joc nu m-a făcut atent la acest aspect. Această serie mi-a lăsat și cea mai adâncă replica din universul jocurilor video: Im no hero...never was, never will be... Greu de explicat de ce, probabil pentru fiecare veteran în ale jocurilor există, sau ar trebui să existe, o astfel de frază, ce ne rămâne etern în minte.
A se urmări primele 3 minute.

Super Mario Galaxy 2 este ultima operă de artă a unui artist: Shigeru Miyamoto. Cu personaje ce ne răscolesc amintirile din trecut, cu o muzică ce a reușit să atingă nuanțe clasice dar fără a se îndepărta de stilul unic al seriei. Prin culori, imaginație și măiestrie inegalabilă acest titlu îți umple sufletul de o bucurie absolută!

Limbo este un joc ce a depășit orice graniță, fiind catalogat drept artă în mișcare. Am fost atât de impresionat de el încât am scris câteva rânduri pe blog, sperând că va ajunge la personae care încă nu l-au descoperit. El este dovada, ca arta rămâne artă indiferent de forma sau gradul ei de complexitate! Imaginile vorbesc de la sine...

Nu știu dacă sunt în măsură să pun o concluzie și nici nu știu dacă tentativa mea a reușit. Am încercat prin câteva exemple să demonstrez că jocurile au un important potențial artistic latent. Nu știu dacă unul dintre ele ar putea fi acceptat de o majoritate ca fiind artă, chiar pentru mine, din multitudinea de jocuri parcurse, puține îmi par că pot candida la acest statut. Important este că potențialul există! El trebuie explorat și exploatat din ce în ce mai mult, companiile trebuie să învețe din nou să riște cu idei și abordări pline de prospețime. Doar așa vom putea avea și în jocuri un echivalent al unor filme precum Odiseea Spațială și nu doar un echivalent pentru o producție de tip Transformers. Dacă se merge pe acest drum poate într-o zi cineva va spune: A opta artă este...

Deus Ex Human Revolution

2011-09-24T10:43:00.004+03:00

Realitatea din următorii 16 ani?

Evenimentele au loc în anul 2027, moment în care implanturile cibernetice s-au răspândit la nivel global. Posibilitatea ca unii oameni să fie mai rezistenţi, să poată vedea prin ziduri sau să îşi facă aproape orice tip de optimizarea a funcţiilor biologice a declanşat o controversă la limita violenţei. Prima tabără este reprezentată de liderii companiilor ce au ca scop dezvoltarea acestei industrii susţinând în acelaşi timp că aceste implanturi sunt următorul stadiu în evoluţia umană. Există şi organizaţia „Oamenilor Puri”, facţiune extremistă ce consideră implanturile şi chiar tehnologia ca fiind ceva împotriva naturii umane. În cele din urmă există un grup oarecum politizat numit „Frontul Umanității”, cu adepţi în continuă creştere, şi care sunt determinaţi să facă totul pentru a opri răspândirea acestor implanturi.
În această lume conflictuală, în care presa are şi ea un loc central, trăieşte Adam, protagonistul jocului. Fost membru S.W.A.T., proaspăt angajat al lui David Sarif şi ex-ul profesoarei Reed, acesta are o atitudine rezervată faţă de evenimentele din jurul său. La scurt timp după angajarea lui Adam ca şef al echipei de securitate, Sarif Industries este atacată de un grup terorist ce ucide echipa de cercetători, inclusiv pe domnişoara Reed şi îl lasă pe Adam între viaţă şi moarte. După şase luni de la atac Adam, care a supravieţuit mulţumită unor serii de implanturi, este trimis de David să afle cine se ascunde în spatele atacului.
Misiunea lui va fi lungă, plină de suspans şi cu câteva întorsături de situaţie (unele evocând seria Metal Gear dar fără a avea același efect). În acest context unele evenimente sunt previzibile iar gradul de empatizare cu personajele nu este foarte ridicat.

O abordare chirurgicală.

Inovator la Deus Ex este faptul că în anumite momente (când urci o scară sau când intri în sistemul de cover) jocul adoptă o perspectivă specifică titlurilor 3rd person. Acest mod de abordare este binevenită deoarece diversifică modul de joc şi în acelaşi timp te familiarizează cu personajul, aspect ce în jocurile la persoana întâi ocupă un plan secundar.
La acest sistem se adaugă: elemente de camuflaj, un arbore de abilităţi asemănător jocurilor RPG, misiuni secundare incitante, abordări multiple, dar şi un univers deschis, ce poate fi explorat în voie, transformând Deus Ex într-un joc cu adevărat complex!
Din cele de mai sus reiese că acest titlu poate atrage jucători pasionaţi de genuri diferite. Poţi avea o abordare de tip Gears of War centrată pe acţiune, una stealth în care obiectivul este deplasarea către punctul dorit fără a fi detectat de inamici şi în cele din urmă o variantă combinată a celor două stiluri şi pe care o consider similară cu modul de joc din Metal Gear Solid 4.
Punctele de experienţă obţinute pe parcursul jocului, şi care conduc la obţinerea suplimentară de unități pentru upgrade-uri, diferă în funcţie de abordarea aleasă. În acest sens producătorii au înţeles să premieze în plus pe cei care au o abordare stealth, lucru explicabil având în vedere că aceasta implică mai mult tact şi analizarea suplimentară a situaţiei respective. Ele sunt însă aceleaşi în cazul completării misiunilor principale.
Dacă te axezi pe acţiune vei dori să îţi perfecţionezi armele (viteză de încărcare, putere, capacitatea muniţiei, chiar şi proprietăţile proiectilelor) lucru ce se poate realiza cu ajutorul modulelor găsite fie la traficanţii de arme, fie la centre speciale sau în diferitele locaţii pe care le vei vizita. Traficanţii de arme sunt singurii dispuşi să cumpere o parte din obiectele pe care nu le vei mai folosi, lucru foarte util în joc. De asemenea arborele talentelor se va orienta către mărirea capacităţii inventarului (putând căra mai multe obiecte), mărirea armurii, creşterea forţei fizice etc. Armele folosite vor fi în general cu putere crescută: puşti automate, carabine, aruncătoare de rachete, grenade etc.
O abordare stealth presupune folosirea unor arme cum este pistolul cu şocuri electrice (eficient şi pentru derutarea roboţilor), puşca cu tranchilizante (complet silenţioasă şi cu rază mare de atac), pistoale la care îi poţi atașa amortizor etc. Se vor aprofunda abilităţile care permit deplasarea fără zgomot, cea care îţi conferă abilitatea de a fi invizibil pe o perioadă determinată de timp şi eventual capacitatea de a vedea prin ziduri sau de a obţine diferite informaţii cu privire la traseul soldaţilor. Punctele de experienţă vor merge în mărirea numărului de celule energetice, acestea consumându-se pe perioada cât foloseşti opţiunea de invizibilitate dar şi când se efectuează eliminări silenţioase. Acestea din urmă sunt letale şi neletale. Pentru ambele există numeroase animaţii în care adversarul este neutralizat însă chiar dacă cele letale pot fi ceva mai spectaculoase, ele sunt zgomotoase putând atrage atenţia. În funcție de abilitățile alese se poate ajunge la eliminarea a doi adversari concomitent.
Combinarea celor două stiluri poate implica perfecţionarea ca hacker, lucru ce duce la aflarea unor informaţii diverse, cum sunt codurile de acces, dar şi posibilitatea de a dezactiva camerele de supraveghere, precum şi mitralierele fixe sau chiar roboţii ce pot fi întorşi împotriva adversarilor. Armele se pot combina: grenade cu gaz sau impulsuri electrice, puşti cu sau fără lunetă și chiar carabine.
Specific și minunat la Deus Ex este tocmai libertatea pe care ți-o acordă nefiind necesar să adopţi un stil anume. Orice misiune poate fi soluţionată în modalităţi multiple, cel puţin una fiindu-ţi accesibilă. De exemplu, pentru a pătrunde într-o clădire ai următoarele variante: să spargi parola unei uşi, să pătrunzi prin sistemul de ventilaţie, să îneci pe toată lumea într-o baie de sânge, te poţi furişa sau uneori poţi convinge diferite persoane să te lase să înaintezi. Talentele sociale, utile în conversaţiile cu răspunsuri multiple pot oferi de multe ori cea mai bună soluţie pentru o problemă. Personal le-am găsit provocatoare şi deosebit de interesante, mai ales ca nu am investit unități de experientă în ele.
Misiunile secundare sunt foarte importante: ele oferă experienţă suplimentară, recompense sau alternative de soluţionare a misiunilor principale. Fie doar şi pentru aceste motive ele nu trebuie evitate!
I.A. artificială este bună pe nivelul normal de dificultate iar la prima parcurgere vei fi cu siguranţă depistat în foarte multe ocazii. Inamicii se regrupează repede, au trasee complexe ce uneori variază, dacă te identifică sunt agresivi, finalitatea fiind de multe ori tristă pentru tine. Stările lor sunt următoarele: calmi, suspicioşi (când abia te-au zărit înainte de a te ascunde sau trecând pe lângă ei cu opţiunea de invizibilitate activată), alertă (când se îndreaptă către poziţia ta şi anunţă prin staţie posibilitatea existenţei unui intrus) şi ostili, moment în care te atacă direct, trăgând continuu imediat ce ieşi din poziţia de acoperire.
Şefii de stagiu au o reputaţie urâtă în acest joc şi trebuie să admit că la prima parcurgere lucrurile sunt destul de frustrante cu unii dintre ei. Însă o reluare a jocului își arată roadele, cheia victoriei fiind mereu prezentă în mediul unde are loc confruntarea putându-se corobora cu armele și abilitățile pe care le deții în momentul respectiv. Chiar și aici există mai multe căi de a învinge însă toate implică uciderea adversarului.
Singurul inconvenient la acest mod de joc milimetric este timpul relativ lung de încărcare dintre diferitele porțiuni de nivel. Acesta întârzie uneori fluiditatea acțiunii, lucru regretabil.

Universul aurit.

Culorile nu sunt puternice iar nuanţele sunt lipsite de varietate, se poate spune la prima vedere că este chiar un joc sărăcăcios din acest punct de vedere. Totuşi este doar o aparenţă deoarece culoarea galben, specifică întregului univers, suprapusă peste celelalte nuanţe alese atent (maroniu, verde închis, chiar şi roşu), duce la un efect distinctiv, credibil şi care contribuie nespus la atmosfera jocului.
Locurile pe care le vizitezi, fie ele străzi, apartamente sau cluburi sunt parcă rupte din realitate. Niciodată nu ai senzaţia unui spaţiu proiectat pentru ca tu să îl explorezi ci a unei lumi palpabile, cu maşini şi magazine, clădiri şi parcuri şi mai ales populate cu felurite categorii de oameni.
Pe parcursul călătoriilor tale vei intra în discuţie cu numeroase persoane. Expresivitatea acestora este de nivel mediu, cu unele momente în care se observă o uşoară rigiditate. Limbajul trupului tinde să fie uneori repetitiv însă acest aspect se aplică doar personajelor episodice. Dincolo de aceste precizări modelele personajelor sunt bune, cu animaţii bogate. Interacţiunea cu mediul înconjurător este un succes fără a exista erori sau blocaje. Sunt câteva excepţii izolate, minore, şi care intervin uneori în cazul metodelor de doborâre silenţioasă a adversarilor (raportate la durata întinsă a jocului sunt scuzabile).

Cred că am mai auzit asta…

Să tragi cu armele în acest joc este o plăcere şi asta datorită atenţiei acordate acestui segment. Pe lângă distincţiile de bun simţ, o armă automată produce un zgomot diferit de un pistol sau carabină, se au în vedere şi aspecte subtile cum ar fi diferenţa dintre zgomotul pe care îl produce puşca cu lunetă în exterior (curte, stradă etc.) şi cel produs cu aceeaşi armă dar într-o sală uriaşă. Ecoul în cel din urmă caz este considerabil iar zgomotul de proporţii. Astfel după ce am folosit pușca într-un spaţiu închis mi-am blestemat zilele deoarece a urmat „ploaia” obişnuită de soldaţi. Oricum diferenţierea făcută de producători mi-a mers la suflet!
Coloana sonoră este alertă dar şi plină de suspans, potrivită pentru atmosfera de spionaj ce caracterizează mare parte din joc. Efectele sonore sunt bune şi variate. Dialogurile sunt variate și cu un conținut complex.
Un aspect care din păcate nu a fost tratat atât de bine este cel al vocilor. Dacă dăm la o parte interpretările deosebite ale persoanelor care şi-au dat vocea pentru Adam şi David restul actorilor nu ies în evidenţă. Înţeleg faptul că la un astfel de joc, cu un număr foarte ridicat de personaje (principale, secundare şi episodice) este greu să oferi numai performanţe însă faptul că vocile unor personaje diferite se asemănau foarte mult mi-a diminuat puţin din satisfacţie. O ultimă problemă ar fi cea a sincronizării vocii cu mişcarea buzelor, de multe ori observându-se un decalaj între acestea.

Consumul excesiv de Deus Ex poate dăuna grav retinei!

Deus Ex Human Revolution este un joc pe care nu m-am îndurat să îl las din mână. Dacă îl compar cu alte titluri ce au exercitat un efect similar (God of War, Diablo 2, Resident Evil 4) observ că acesta se aseamănă mai mult cu ultimele două din punct de vedere al replay-ului. Elementul comun şi care îţi intră obsesiv în sânge la aceste titluri este optimizarea abilităților. În cazul lui Diablo era vorba de arborele talentelor (specific fiecărei clase de luptători), la prima parcurgere abia fiind activate. La R.E. 4 se punea problema alegerii unor arme şi upgradarea lor completă pentru o senzație desăvârșită.
La prima parcurgere pe gradul normal de dificultate, dacă nu eşti un expert al jocurilor de tip stealth cu influenţe R.P.G. vei muri destul de des şi cel mai probabil nu vei investi optim modulele cibernetice. Un al doilea joc pe acest grad va oferi numeroase satisfacţii: vei juca mult mai tactic, vei investi punctele de experienţă în cunoştinţă de cauză, respectiv în modulele ce îţi avantajează stilul. Se poate opta pentru alte trasee sau moduri de soluţionare a unor probleme şi în consecinţă se pot explora locaţii noi.
Revin asupra misiunilor secundare ce ar trebui completate în totalitate din mai multe motive: sunt foarte diferite, sunt abordate cu aceeaşi seriozitate ca şi misiunile principale, aduc informaţii noi despre o parte dintre personaje, cresc nivelul de experienţă, pot oferi recompense (module, arme sau alte obiecte utile), ele însele se pot aborda diferit.
După două parcurgeri eşti pregătit pentru ultimul grad de dificultate ce îţi va testa abilităţile dobândite însă nici după trei parcurgeri nu poţi spune ca jocul îţi este în totalitate cunoscut. Poţi încerca diferite abordări: camuflaj, shooter sau o combinaţie a celor două. Personal, încă de la prima parcurgere, am pierdut noţiunea timpului (în general controlată de opţiunea televizorului pentru modul de joc) şi astfel m-am trezit uneori butonând la ora două…
Nu îmi rămâne decât să vă doresc joacă plăcută şi îndelungată!

PUNCTAJ: 9.40/10

The King of Fighters XIII: Terry

2011-09-23T17:22:00.002+03:00

Terry Bogard era reușit încă din KOF XII iar în acest episod primește încă două forțe, după părerea mea ambele meritate și reușite. Încă o schemă specială și ar fi fost perfect...

The King of Fighters 2002 Ultimated Match

2011-09-19T23:00:00.006+03:00

Această ediţie este a doua variantă refăcută a unui titlu KOF şi categoric cea care se impunea întru totul. Episodul 2002 iniţial, ale cărui lipsuri erau substanţiale, părea un titlu incomplet, făcut pe fugă. Prin ediţia de faţă se remediază deficienţele respective însă, spre deosebire de KOF 98 în care baza jocului era cea clasică, aici nu găsim aproape nicio urmă a titlului iniţial.

Trebuie spus că acest joc reuneşte toate personajele din seria Nests, lucru pe care ediţia din 2002 nu îl făcea, dar aduce şi o serie de personaje din saga Orochi. Astfel panoul de selectare al luptătorilor, pe lângă designul său atractiv, este şi unul impunător prin numărul personajelor. Se revine la sistemul în care echipele sunt formate din trei membri cu toate că specifică seriei Nests a fost echipa de patru luptători. Din fericire nu vom regăsi aici variantele mai puţin inspirate ale unora dintre protagonişti (ex. Benimaru sau Kim în KOF 99) ci pe cele reprezentative pentru fiecare protagonist în parte. Nici veteranii seriei nu stau rău la acest capitol, Billy spre exemplu având schemele şi forţele sale din Fatal Fury, mai reuşite decât cele din seria KOF. Din acest punct de vedere avem un joc echilibrat, atât din punct de vedere al schemelor cât şi al forţelor. Cele din urmă sunt în număr de două, acestea fiind diferenţiate când nivelul vitalităţii scade sub o treime. Inovaţia la acest capitol o reprezintă o a treia forţă pe care o au toţi luptătorii. În vreme ce unele serii sunt intense, cu finalizări pline de impact (Ryo sau Robert) altele sunt neinspirate (K sau Yamazachi) iar altele sunt complet idioate (Benimaru, Chang).
Sistemul de salvare al şefilor (Krizalid, Zero, Ignitz, la care se adaugă Geese Howard, Goentiz şi Rugal) te îndeamnă să te perfecţionezi în modurile de joc disponibile: parcurgerea jocului cu îndeplinirea unor criterii specifice, a modului survival sau a diferitelor provocări din secţiunea chalange. Este plăcut să reuneşti şefii din seria Nests, Omega Rugal pare cu adevărat dezlănţuit, Goenitz este destul de apropiat de varianta sa din KOF 96 iar în cele din urmă Geese Howad, chiar dacă reuşit, este departe de performanţa din KOF 98 Remach. Există şi un nou personaj apărut doar în acest titlu dar care nu iese prea mult în evidenţă.
Acest titlu are probabil cele mai minuţioase locaţii cu influenţe 3d din serie. Culorile sunt foarte intense iar detaliile nu pot să nu impresioneze. Nici animaţiile schemelor nu lasă de dorit urmând celor din 2000. Frecvenţa mişcărilor dar şi impactul loviturilor sunt bine redate. Stilul în care sunt redate personajele la finalul luptei este agreabil.
Coloana sonoră este plăcută, cu o serie de melodii reluate din titlurile anterioare. Se simte totuşi o scădere a creativităţii la acest capitol. Vocile sunt la înălţime, asemenea zgomotelor de impact.
În ceea ce priveşte replay-ul acesta nu este de neglijat însă se orientează mai mult către fanii seriei Nests, reunind în primul rând personajele din această serie. Personal prefer KOF 98 însă nici acesta nu este un titlu cu mai puţine merite având şi avantajul unei grafici superioare.
The King of Fighters 2002 Ultimated Match este un titlu adresat fanilor care acum pot uita de experienţa incompletă pe care o oferea KOF 2002 în epocă. Este al patrulea titlu din serie ce are o valoare ridicată şi în prezent pentru iubitorii genului fighting 2d.

NOTĂ: 8/10

The King of Fighters XIII: Iori

2011-09-18T16:01:00.003+03:00

A mai rămas doar o lună până când vom putea testa pe propriile console ultimul episod al celebrei serii SNK. The King of Fighters XIII aduce mai mulți protagoniști față de titlul precedent, mai multe forțe, continuă firul epic din KOF XI și nu în ultimul rând diversifică locațiile în care au loc luptele.
Special pentru posesorii de console, care au îndurat un an în plus de așteptare, există o serie de surprize cum ar fi stagii din seriile trecute și personaje în plus. Azi vi-l prezint pe Iori Yagami așa cum îl știm din trecut: omnipotent! Este cel mai prețios cadou însă nu este pentru toată lume! Până la acest moment am înțeles că Iori se va putea descărca online sau va fi disponibil dacă jocul este precomandat, însă pentru cineva care suferă de sindromul KOF niciuna dintre aceste variante nu poate fi un impediment... :))

PlayStation 3

2011-09-15T08:56:00.004+03:00

Istoric: PlayStation 3 (PS3) este a treia consolă produsă de către Sony Computer Entertainment în cadrul seriei PlayStation. Fiind una din consolele celei de a şaptea generaţii ea concurează cu Nintendo Wii şi Xbox 360.
Printre caracteristici: conexiunea online PlayStation Network, capabilităţi multimedia robuste, conectivitate cu PS Portable precum şi utilizarea discurilor Blu-ray ca suport principal de stocare a datelor.

Impactul pe piaţă: A fost lansată pe data de 11 noiembrie 2006 în Japonia, ora 07:00. În primele 24 de ore se vând aproximativ 81.639 de unităţi. Incidentele de la lansare includ împuşcarea unui client, tâlhărirea altora şi lupta a 60 de cumpărători pentru 10 sisteme. A urmat lansarea în SUA şi începând cu martie 2007 distribuirea consolei în Europa. În două zile se vând aproximativ 600.000 de unităţi.
Costul iniţial de producţie a fost de 805.85 dolari (modelul cu 20 GB) şi 840.35 de dolari pentru cel cu 60 GB. Totuşi ele au fost vândute cu 499 şi respectiv 599 de dolari, ducând la o pierdere de 250 de dolari pentru fiecare unitate vândută, contribuind la pierderile globale ale Sony ce ajungeau la 1.97 miliarde de dolari după estimările din luna martie 2007. Cu toate acestea, în ianuarie 2009 Sony anunţă că divizia de jocuri a obţinut profit începând cu trimestrul trei al anului 2008. Acest lucru se explică prin scăderea costurilor de producţie a microprocesoarelor precum şi a diodelor de la discurile Blu-ray. Din ianuarie 2008, costul de producţie per unitate era undeva la 400 de dolari până în august 2009 Sony reduce cu 70% cheltuielile, ajungând la un cost de 240 de dolari pentru fiecare consolă.
După lansarea primului model PS 3 a fost criticat în primul rând preţul ridicat precum şi pentru absenţa unor jocuri de lansare deosebite. După o serie de revizuiri ale preţului precum şi după afirmarea pe piaţă a discurilor Blu-ray, susţinute de lansarea unor titluri bine primite, consola începe să fie primită mult mai bine. Nemulţumiri au existat şi în rândul producătorilor. Astfel în 2007, Gabe Newell din cadrul Valve declară: "PS3 este un dezastru din foarte multe puncte de vedere, îmi pare clar că Sony a pierdut din vedere ce îşi doresc cumpărătorii precum şi producătorii". Bobby Kotick, şeful biroului executiv al Activision Blizzard are o părere similară: "Îmi fac griji pentru Sony; PlayStation 3 îşi pierde iniţiativa lucru ce mă pune în dificultate cu privire la susţinerea consolei în viitor. Costurile de producţie sunt ridicate la un joc PS 3 iar Wii şi Xbox vând mult mai bine. Dacă suntem realişti, o renunţare a susţinerii Sony este probabilă." Kotick a fost criticat dur pentru afirmaţiile sale, în special de către Bioware ce au pus sub semnul întrebării raţiunea unei astfel de declaraţii pe care au catalogat-o ca fiind ridicolă.
În iunie 2009 este lansat PlayStation Move (puternic influenţat de sistemul motion al celor de la Wii). Receptivitatea sa este considerată superioară celei pe care o avea modelul iniţial al manetei Wii însă jocurile ce folosesc acest sistem nu sunt în topuri. Concurează cu recentele Wii MotionPlus (Nintendo) şi Kinect motion control systems (Xbox 360).
20 aprilie 2011 este ziua în care Sony închide PlayStation Network în urma ,,unui amestec extern în sistemul nostru". Informaţiile personale a peste 77 de milioane de utilizatori ar fi putut fi obţinute (nume, adrese, originea, adrese de mail, zile de naştere, conturi), motiv pentru care după o scurtă ezitare Sony îşi îndeamnă clienţii să îşi ia toate măsurile de precauţie. Ca o reacţie la incident Sony anunţă programul Welcome Back (30 de zile gratuite ca membru al PlayStation Plus, descărcarea gratuită a două jocuri exclusive PS3 şi o înrolare de un an într-un program de protecţie împotriva furturilor de identitate.
Diferenţele dintre primele cinci modele au fost minore: culoare, număr de porturi USB sau schimbări nesemnificative ale sistemului de ventilaţie. Versiunea Slim a produs însă miracolul fiind lăudată pentru îmbunătăţirile aduse primului model. Imediat se observă o creştere substanţială a vânzărilor, în primele trei săptămâni numărul de unităţi achiziţionate depăşind un milion de exemplare!
Totalul unităţilor vândute până la data de 31 iunie 2011 era de 51.8 milioane ceea ce face ca PlayStation 3 să ocupe locul…3 în prezenta generaţie, după Xbox 360 (55 de milioane).

Tehnic: Consola citeşte discurile Blu-ray (fie pentru jocuri sau filme), DVD, CD precum şi alte materiale optice. Capacitatea hardului variază între 20 şi 320 de GB.
Microprocesorul Sony proiectat de IBM are o capacitate de 3.2 GHz şi şapte Synergistic Processing Elements. Procesarea grafică este asigurată de modelul NVIDIA RSX 'Reality Synthesizer, ce suportă rezoluţii de la 480i/576i SD până la 1080p HD. PlayStation 3 are 256 MB XDR DRAM ca memorie principală şi 256 MB GDDR3 memorie video.
În martie 2010 primele trei generaţii de PS 3, lansate la nivel mondial, au afişat erori legate de sistemul ceasului intern. Acesta revenise la data de 31.12.1999, aspect ce a dus la porecla de ApocalyPS3, cu referiri evidente la apocalipsă. Utilizatorii nu se puteau conecta, juca jocuri sau viziona trofeele obţinute. Model Slim nu a fost afectat de această eroare.

Jocuri / exclusivităţi: Această categorie reprezintă asul din mânecă al celor de la Sony! Cu serii precum: Uncharted, InFamous, Killzone, Resistance, Ratchet & Clank, la care se adaugă titluri de excepţie: God of War 3, Metal Gear Solid 4: Guns of the Patriots, The Elder Scrolls IV: Oblivion sau Heavenly Sword, PlayStation 3 este liderul incontestabil al exclusivităţilor! La acestea se adaugă numărul aproape nesfârşit al titlurilor lansate concomitent şi pe consola Microsoft.

Estetic / prezentare: Modelul slim, anunţat pe data de 18 august 2009, este în prezent singurul disponibil pe piaţă. Acesta are un format compact, este mai silenţios şi remediază problemele avute de modelul standard, inclusiv pe cea legată de sistemul de răcire. Este cu 33% mai mic şi cu 36 % mai uşor decât modelul iniţial. În schimb nu este compatibil cu titlurile de PS 2. PlayStation 3 Slim dă impresia unei console de lux având un aspect plin de stil. Adoptarea culorii negru, consacrată de PS 2 este inspirată contribuind şi ea la imaginea distinsă pe care o are unitatea. Maneta rămâne aproape neschimbată fiind doar puţin mai uşoară (butoanele L 2 şi R2 sunt parţial în exterior). Este înlăturat cablul, sistemul de alimentare al manetei făcându-se printr-un fir USB.
Interfaţa Cross Media Bar a PlayStation 3 include nouă categorii: Users, Settings, Photo, Music, Video, Game, Network, PlayStation Network şi Friends. Cea de a zecea este specifică serviciilor de televiziune. Printre opţiuni este cea de a crea varii profile, de a viziona poze, de a copia melodii de pe cd-uri şi de a le asculta, se pot viziona filme sau alte fişiere video fie de pe suportul optic (CD, DVD, Blue-Ray), fie direct de pe hard sau port. Consolei i se pateu ataşa o tastatură şi un mouse pentru navigarea pe internet. Prin intermediul meniului Network se pot efectua achiziţii din PlayStation Store precum şi conectarea la PlayStation Portable prin Remote Play. Personal nu am fost cucerit de această interfaţă, însă motivele sunt de ordin subiectiv.

Eu şi consola: După cumpărarea unui Xbox 360 singura tentaţie legată de PS 3 era reprezentată de Metal Gear Solid 4. Mă minţeam că seria nu mai e ce a fost şi că nu voi regăsi în ultimul episod elementele de dramă din epoca PS. După un timp a apărut God of War 3 iar ultimul meu argument era că două jocuri nu sunt suficiente pentru cumpărarea unei console. Nu m-am uitat la niciun clip din God of War 3 însă parcă eram în transă. Într-o zi am decis că îl iau şi gata, fie şi o investiţie proastă. Au urmat Uncharted 2, Ratchet & Clank, Heavenly Sword, InFamous… serii unice care injectează adrenalină în PS 3! Se poate spune deci că şi eu am fost învins de Kratos…

Sintetizând: Sony păstrează o serie de atuuri: estetică, titluri exclusive, o manetă performantă, dar traseul nu mai este unul ascendent. Preţurile peste cele practicate de concurenţă, unele decizii neinspirate legate de opţiunile consolei, precum şi o serie de probleme tehnice ale primelor modele şi-au lăsat amprenta asupra clasamentului. Dacă titluri ce fac istorie au putut salva doar poziţia a treia în această generaţie, Sony ar trebui să înveţe rapid din greşeli! De ce ai vrea o consolă căreia să ii pui mouse si tastatură? Dacă asta te interesează nu e mai simplu să instalezi jocurile direct pe un calculator? Sper să îşi pună şi ei aceste întrebări…

Gears of War

2011-09-12T23:59:00.004+03:00

Conjunctura a făcut să joc mai întâi Gears of War 2, ce oferă o serie de avantaje față de fratele său mai mare, motiv pentru care așteptările mele legate de primul episod erau minime. Și totuși...

POVESTE: 7/10

Cred că scenariile apocaliptice de tip hollywoodian au atins nivelul de saturație al fiecăruia dintre noi. Primul episod al seriei se poate încadra cu ușurință în acest tipar: acțiune pe pâine într-un context banal. Marcus Pheonix, fost soldat judecat de un tribunal militar și condamnat la închisoare, este eliberat de un vechi camarad de arme. Motivul care justifică această acțiune este invazia ultimei așezări omenești de către o rasa de șopârle bipede și cu un intelect sporit.
Echipa străbate ruinele orașelor având ca destinație o fortificație de unde plănuiesc să genereze o explozie în lanț ce, speră ei, va duce la anihilarea inamicului. Atmosfera soldățească, cu tot ce presupune ea, este absolută! Exceptându-l pe Marcus (nici el la adăpost de critici), celelalte personaje sunt creionate generic, fiind foarte greu să îi distingi pe parcursul misiunilor și imposibil să empatizezi cu ei. Lucrurile sunt uneori salvate de replicile lui Marcus ce alături de expresivitatea acestuia fac dovada că sub armura soldatului dur există un om profund, conștient de evenimentele din jurul său.

GAMEPLAY: 8/10

Nu voi mai intra în detaliile legate de mecanica jocului deoarece aceasta a fost preluată cu fidelitate în Gears of War 2 iar în prezent o cunoaşte toată lumea. Sistemul de ascundere în spatele diferitelor obiecte din mediu, atunci proaspăt implementat, face şi în prezent o treabă deosebită. Camera este cea specifică jocurilor 3rd person fiind impecabilă. În varianta de cooperare pot apărea mici probleme de receptivitate a comenzilor în cazul în care doi jucători se înghesuie în spatele aceluiaşi zid. Această mică întârziere pe care jocul o are poate costa mult pe un grad de dificultate avansat.
Ca întindere jocul nu atinge media, având cinci misiuni principale cu o durată rezonabilă. La prima parcurgere am avut totuşi nevoie de ceva mai mult timp ca în cazul lui Vanquish (undeva peste 5 ore). Este un titlu care nu îţi dă posibilitatea explorării fiind necesar să urmezi un traseu bine delimitat.
Chiar dacă este centrat pe acţiune, lucru ce îi iese foarte bine, Gears of War ne oferă şi o serie de elemente ce reuşesc să rupă monotonia. Cel mai bun exemplu este un nivel a cărui parcurgere se face pe timp de noapte. Locurile întunecate ale acelei zone sunt infestate cu numeroşi lilieci vampiri al căror atac este fatal în condiţiile în care protagonistul întârzie mai mult de câteva secunde. Din acest motiv trebuie căutate obiecte inflamatorii ce pot lumina traseul. Traseele alternative sunt şi ele prezente chiar dacă nu atât de numeroase ca în al doilea episod. Existența unei arme deosebit de puternică, dar care poate fi folosită doar în anumite zone (având nevoie de un impuls trimis prin satelit), este un element de diversitate în plus.
Categoriile de adversari nu sunt numeroase, în general fiind vorba de soldaţi cu diferite arme, însă sub-şefii precum rasa Berserk sau alte creaturi uriaşe ce trebuie înfruntate, contribuie la întregirea atmosferei. Designul este variat.
Peste toate, I.A. este cât se poate de incitantă, inamicii se ascund cu repeziciune, înaintează strategic şi atacă brutal. Experienţa în doi oferă desigur satisfacții în plus.

GRAFICĂ: 8/10

Faptul că un joc din 2006 este competitiv și în prezent spune multe despre potențialul său grafic. Performanțele motorului Unreal, ce alimentează seria Gears of War, sunt incontestabile! Mediul înconjurător este credibil, dând o senzație de claustrofobie. Clădirile, dărmăturile par de neclintit. Culorile întunecate, carcasele mașinilor arse precum și detaliul acordat fiecărui traseu uimesc continuu. Totuși, se pot observa o serie de minusuri în mișcările protagoniștilor. La acestea se adaugă stilul puțin grosolan în care sunt redate personajele humanoide.

AUDIO: 9/10

Încă de la început efectele sonore au fost impecabile. Gloanțele zboară șuierând, creaturile scot sunete originale, fiecare armă are specificul ei iar coloana sonoră este reușită, punctând inspirat fiecare secțiune din joc și contribuind la atmosfera globablă. Vocile alese pentru protagoniști sunt specifice unor soldați în misiune, unele schimburi de replici fiind chiar savuroase, însă în alte situații sunt neconvingătoare fără a reuși să contureze suficient personajele.

REPLAY: 8/10

Jocul nu are valoarea lui Gears of War 2, fiind mult mai scurt și mai puțin variat decât acesta. Chiar și așa au existat o serie de pasaje interesante care să îl individualizeze. Gradele de dificultate sunt un argument pentru a îl relua în prezent deși acest lucru trebuie făcut cu atenție. În vreme ce campania solo este potrivită gradului normal de dificultate, o experiența hardcore este de dorit doar în condiții de cooperare, când atacurile, altfel fatale ale inamicilor, pot fi evitate datorită sistemului de salvare dintre coechipieri. Acest mod de joc este și cel ideal pentru a parcurge Gears of War cu maximul de satisfacții. Ultimul grad de dificultate este probabil chiar insane...

ÎN CONCLUZIE: În ciuda faptului că nu mai are intensitatea de acum cinci ani, când șoca o comunitate întreagă, Gears of War se prezintă ca un titlu solid, suficient de puternic încât să te determine să îl parcurgi cu plăcere!

MEDIA: 8/10

Gen: 3rd person shooter.

The King of Fighters 2000

2011-09-10T10:10:00.004+03:00

Săptămâna trecută am reluat titlurile din seria mea favorită. În vreme ce toate au potențial nostalgic, doar unele sunt prilej de extaz pentru împătimiții genului. Dacă recent vă vorbeam despre primul titlu de top al seriei, KOF 96, de data această vă prezint a doua bijuterie, venită la patru ani distanță.

După confruntarea în urma căreia Kyo Kusanagi a fost eliberat iar organizația NESTS desconspirată, armata ajunge la concluzia că acest conflict trebuie oprit. Astfel căpitanul Heidern, care conduce operațiunile, își infiltrează din nou cei mai buni oameni în turneul din anul 2000, sperând să oprească organizația înainte de activarea unui satelit ce riscă să distrugă întreg orașul.
Primul lucru ce impresionează plăcut este meniul de selectare al luptătorilor. Căsuţele sunt grupate în partea de sus a ecranului iar în momentul în care este selectat unul dintre protagonişti, în partea de jos apare o poză deosebit de expresivă a acestuia.
Remedierea defectelor din titlul precedent este poate cea mai importantă realizare a acestui episod. Astfel Benimaru şi Kim îşi revendică schemele de care fuseseră vitregiţi în KOF 99 alăturându-se din nou combatanţilor de elită ai seriei. Kyo este şi el repus în drepturi după dispariţia clonelor care îi fracţionaseră mişcările speciale. Nici alegerile mai puţin inspirate nu se regăsesc în prezentul titlu. Noua forţă a lui Iori este demnă de violenţa şi puterea acestuia în vreme ce Robert nu mai deţine forţa din aer.
Protagoniştii au în general cinci scheme speciale, dintre care una este un combo, două prinsuri (și ca excepție unul din aer), o lovitură puternică pe ultimele două butoane şi două forţe. Se păstrează nuanțarea forţei, aceasta fiind mai puternică atunci când vitalitatea este scăzută sub o treime. În acest fel se atinge un alt obiectiv important: echilibrul. Deci nu se poate spune că formând o anumită echipă eşti avantajat sau din contră dezavantajat, indiferent de adversarii cu care te confrunţi.
În KOF 2000 loviturile au cea mai mare frecvenţă din serie. Din acest punct de vedere putem spune că acesta îi urmează întru totul ediţiei din 1996, ducând din nou performanţele pe culmi. Impactul este de cele mai multe ori violent dar fără a fi exagerat, aşa cum se întâmplă de exemplu în KOF 01. Fiecare schemă pare să taie efectiv adversarul.
Grafica este de zile mari! Modelele personajelor sunt asemenea unor bijuterii, pline de detalii şi de o strălucire unică. Animaţiile sunt bogate, fiecare mişcare fiind redată în amănunt. Unele scheme, precum atacul contra aerului al lui King, au fost redesenate şi arată excepţional. Poziţia de luptă a lui Benimaru a fost regândită, lucru ce a dus la un aspect mult mai dinamic. Atena arată pentru prima oară ca o adolescentă (moment unic în serie deoarece abordarea din KOF 01 este lipsită de strălucire). Sfera de energie a lui Robert este şi ea redesenată. Tot la acest capitol trebuie menţionate locaţiile în care se desfăşoară luptele, în mod categoric cele mai artistice din întreaga serie. Cu titlu de exemplu: nivelul din Egipt în plină furtună de nisip, acvariu oraşului, şantierul în lucru etc. Culorile sunt intense. Vocile sunt la fel de atrăgătoare, iar celelalte efecte sonore sunt solide. Coloana sonoră are la bază o parte din temele din trecut venind însă şi cu o serie de piese noi. Trebuie spus că acest capitol nu ajunge totuşi la nivelul remarcabil al ediţiei din 1996.
The King of Fighters 2000 te ţine practic cu mâinile lipite de manetă la aproape 12 ani de la lansare fiind un prilej de confruntări interminabile!

NOTĂ: 10/10

Interviu Darksiders 2

2011-09-09T11:03:00.002+03:00

În acest interviu ni se prezintă o parte din inovațiile pe care Darksiders 2 le aduce față de primul titlu existând însă și explicații legate de sistemul comun de joc al celor două episoade. Imaginile ne arată un cavaler cu agilitate sporită ale cărui combouri sunt ceva mai spectaculoase decât cele cu care ne-a obișnuit War. Să sperăm că și celelalte aspecte ale jocului au primit aceeași atenție!

Darksiders 2 Trailer

2011-09-08T10:30:00.002+03:00

Cum de primul Darksiders te saturi cu greu producătorii s-au gândit să ne facă o surpriză în 2012 când ne vor permite să intrăm în pielea unui alt Călăreț al Apocalipsei, iar numele lui va fi Death!

Darksiders

2011-09-05T22:25:00.005+03:00

POVESTE: 10/10

War, primul calaret al apocalipsei, ajunge mai repede decat fratii sai pe pamant pentru a descoperi ca al saptelea sigiuliu ce vesteste armaghedonul nu a fost spart. In fata consiliului care a creat cei patru calareti si care are rol de a mentine echilibrul intre cele trei lumi (demoni, ingeri si oameni), el sustine ca este victima unui complot pus la cale de una dintre aceste tabere. Consiliu ii acorda sansa de a elucida natura nerespectarii pactului, insa sub supravegherea unui tovaras demon numit Watcher.
Evenimentele se desfasoara pe pamantul post-apocaliptic populat in mare parte de demonii iesiti invingatori din confruntarea cu ingerii, la care se adauga ultimele ramasite ale rasei umane asemanatoare unor zombii. Cu un inalt simt al dreptatii, War va zdrobi totul in calea sa pentru a ajunge la adevar, printre inamicii sai numarandu-se si ultimii ingeri ramasi din renumita Hellguard. Pe parcursul ei povestea te va intretine cu personaje proeminente precum: Samael, Vulgrim, Azrael, Ulthane sau Uriel.

GAMEPLAY: 9/10

Darksiders preia elemente din structura unor serii deja cunoscute genului actiune-aventura: God of war, Devil may cry si (conform cunoscatorilor) Zelda. Pe parcursul jocului War isi va completa arsenalul cu multe abilitati si obiecte magice noi (dintre care pistolul putea lipsi!) cat si cu alte doua arme pe langa cea principala: o sabie in genul celei manuite de Gatsu, protagonist al anime-ului Berserk. Poti interactiona cu obiectele din mediu (masini, stanci, stalpi) si, cel putin la inceput, vei gasi utila aceasta optiune deorece loviturile cu aceste obiecte sunt mai puternice ca atacurile tale initiale. Pe langa combouri mai ai la dispozitie garda, eschiva cat si un sistem de contra-atac, imediat dupa blocaj. War isi va finaliza diferit fiecare categorie de inamici atata timp cat apesi butonul de prins langa adversarul caruia ii apare butonul respectiv. In momentele de lupta, finalizarea poate fi folosita si strategic, War fiind invulnerabil pe durata animatiei respective.
Jocul foloseste trei perspective: cea normala cand esti mentinut in centrul actiunii si poti muta camera dupa bunul plac cu stick-ul drept, sistemul de lock-on, potrivit atat pentru inamicii uriasi cat si pentru cei normali si o abordare 3rd person pe care o vei folosi in rezolvarea puzzle-urilor (pentru a tinti diferitele obiective) si in cazuri izolate in lupta. La inceput sistemul de tintire poate parea usor incomod, senzatie ce se atenueaza pe parcursul jocului, in vreme ce camera este in cateva cazuri inexacta, in spatii inguste cu multi adversari. De asemenea sistemul de control este complex, motiv pentru care pentru executarea unor comenzi diferite se apasa, de multe ori, un buton comun si unul diferit. Acest aspect poate duce la confuzii in momentele tensionate ale luptei, mai ales la prima parcurgere (ex. daca nu esti oprit complet, incercand să blochezi un atac vei efectua o eschiva, ori vei executa atacul frontal cu sabia in locul celui de pe loc cu raza circulara).
La fel ca in God of War o abilitate care te face mai puternic dar si invincibil pe o perioada scurta de timp nu putea lipsi, War transformandu-se intr-un demon de foc. Se intelege ca aceasta trebuie folosita strategic atunci cand sunt prea multe categorii de inamici puternici pe ecran.
Exista trei feluri de suflete ce pot fi intalnite in aceasta lume: verzi care iti redau vitalitatea, galbene necesare pentru abilitatiile care folosesc magie si cele albastre ce pot fi folosite ca moneda de schimb pentru obiecte si miscari noi (pentru armele de baza) la excentricul negustor Vulgrim.
Diferita de titlurile mentionate mai sus va fi structura stagiilor, la acest capitol Darksiders asemanandu-se cu Zelda sau InFamous. Lumea este divizata in mai multe sectoare inaccesibile pana la dobandirea abilitatilor/armelor necesare. Fiecare nivel contine parti de explorare, actiune dar si puzzle-uri. Abilitatiile, obiectele cat si armele sunt interdependente cu portiunile mentionate mai sus.
De la Vulgrim vei obtine si posibilitatea de a calatorii de la o locatie a lui spre alta, prin taramul umbrelor, fiecare nivel avand un astfel de centru. Acest lucru ajuta daca doresti sa explorezi si mai mult lumea, sa revii in stagiile deja parcurse fara a le mai traversa integral. Stagiul din centrul acestei lumii, unde il vei elibera pe Samael, reprezinta si punctul din care War primeste mereu noi obiective (similar observatorului din Mario Galaxy).
Luptele cu sefii sunt bine structurate. La fiecare dintre ei ai parte si de o lovitura finala gen executie, unii dintre ei avand etape diferite cu miscari specifice (ex: Tiamat, Destroyer), iar la altii fiind necesar in unele momente doar un element din mediu pentru a-i vatama (ex: Griever). In general te vei folosi si de armele luate pe parcursul jocului, specificul unei arme fiind singurul cerut de design pentru a invinge respectivul sef (ex: bumerangul sau creatorul de portaluri).
Inamicii arata bine, sunt diversificati si apar progresiv. Puzzle-urile sunt provocatoare reusind sa-si mentina prospetimea (armele noi sunt necesare pentru rezolvarea lor). Proportia actiune si puzzle este buna iar la acestea se adauga doua portiuni 3rd person cand War va folosi doua arme cu proiectile (ambele reusite, ultima avand chiar iz de Dead Space 2).
Jocul contine suficiente note subtile prin care reuseste sa te intretina. Watcher iti da sfaturi in unele momente, nivelurile revizitate pentru indeplinirea unor noi obiective vor fi populate cu inamici mai puternici (ex: Temnicierul, al doilea sef, va aparea si a doua oara doar ca de data aceasta va fi invulnerabil, fara a fi obligatoriu sa il omori pentru a progresa).
Darksiders isi recicleaza cu succes level design-ul. Ultimul obiectiv al lui War va fi sa cerceteze inca o data stagiile sub efectul Mastii Umbrelor, singura in masura sa depisteze ramasitele armei ce il poate invinge pe cel responsabil de intregul conflict. In cautarea acestor fragmente, pentru a inlatura monotonia, o vei infrunta si pe Uriel, mana dreapta a lui Abadon.
Tehnic jocul este foarte bun, fluid, cu animatii bine inchegate si cu un control receptiv. Referitor la miscari, arme si obiecte Darksiders imbina cu success elemente din alte jocuri dar vine si cu cateva mici adaugiri (ex: Masca Umbrelor).
Iar daca am considerat Inelele Pandorei din primul God of War un design deosebit deoarece acest nivel reprezenta un puzzle urias, nici castelul in care trebuie sa redirectionezi trei raze de energie pentru a-l elibera pe Azrael nu se lasa mai prejos fiind poate si mai impresionant (e drept, ceva asemanator intalneam si in Soul Reaver 2).

GRAFICA: 9/10

O lume vasta si variata. War isi incepe calatoria printre ruinele oraselor distruse in urma apocalipsei, ulterior explorand paduri, traversand deserturi intinse, peşteri, asezari scufundate etc. Aceasta lume este redata prin culori cu nuante felurite ce ii sporesc autenticitatea. Ca design dispozitivele de forare din desert mi-au amintit de stilul folosit in primul Prince of Persia din aceasta generatie, cat se poate de artistic si de atragator.
Meniul este compact iar numeroasele combouri si forte sunt fluide. Am intalnit doua buguri: dupa solutionarea unui puzzle, War plutind continuu in aer si in lupta cu Straga reusind sa ma teleportez in spatele acestuia inainte de a ma lupta cu demonii pe care ii invoca. Chiar daca pentru primul a fost necesar sa resetez jocul iar la al doilea am fost ucis din oficiu, datorita sistemului de salvare automat am reluat actiunea din punctul imediat ulterior puzzle-ului si respectiv de la lupta cu demonul. La o asemenea amploare doua astfel de incidente izolate beneficiaza de circumstante atenuante.
Nu va lasati pacaliti, chiar daca nu egaleaza titluri precum God of War 3, Red Dead Redemption sau Uncharted 2 stilul grafic este excelent!

AUDIO: 10/10

Ireprosabil, voci magistrale. De la War si pana la Watcher toate personajele sunt interpretate exceptional. Samael este intens, War aduce mult a Kain din seria Soul Reaver, Watcher lasa sa scape reminiscente ale lui Jocker din Batman (interpretat de acelasi actor), Tiamat are o voce ragusita de demon batran ce m-a dus cu gandul din nou la Soul Reaver si lista ar putea continua. Astfel poveste este prezentata bine pe tot parcursul jocului. Efecte sonore sunt si ele de calitate. In final mentionez tema muzicala din meniul principal, plina de coruri apocaliptice si care te introduce imediat in atmosfra jocului.

REPLAY: 10/10

Din plin. Nu doar pentru cele trei grade de dificultate sau gameplay-ul de calitate, ci si pentru numeroasele recompense, bine ascunse prin nivelurile sale, ce devin accesibile dupa obtinerea tuturor armelor si pe care cel mai probabil nu le veti descoperi la prima parcurgere. In plus, daca initial vei folosi cel mai probabil sabia, fara a aprofunda combourile coasei sau cele ale mănuşii, urmatoarele abordari ofera aceasta sansa iar satisfactia este pe masura!

ÎN CONCLUZIE: Nu sunt deranjat de revederea unor concepte utilizate si in trecut atata timp cat gameplay-ul, prezentarea si povestea sunt de calitate (lucru valabil si pentru Castlevania Lords of Shadow). Nu o sa gasesti in Darksiders niveluri dinamice/impunatoare precum primul din God of War 3 insa prezentul titlu compenseaza prin durata dubla de joc cat si printr-o lume deschisa ce pune in valoare specificul armelor precum si pe cel al abilitatilor obtinute! Un joc de exceptie pentru toti iubitorii genului!

MEDIA: 9.60/10

Gen: actiune-aventura.
Scris de Alin.

The King of Fighters NESTS Saga

2011-09-02T13:26:00.005+03:00

POVESTE:

Organizarea turneului din 1999 a coincis cu dispariţia misterioasă a lui Kyo Kusanagi. Sponsor al competiţiei este organizaţia NESTS ce alocă fonduri uriaşe cercetărilor privind clonarea. În centrul evenimentelor se va afla K, un tânăr care poate controla flăcările Kusangi dar care nu îşi aduce aminte de trecutul său. Alături de el se află Maxima, un syborg ce îl ajută în tentativa sa de aflare a adevărului.
După învingerea lui Krizalid, una dintre cele mai puternice clone create cu ADN-ul lui Kyo, autorităţile îi dau căpitanului Heidern misiunea de a afla adevăratele intenţii avute de NESTS. În aceste circumstanţe are loc turneul din anul 2000 a cărei finalitate va duce la distrugerea, în mare parte, a vechiului Southtown. Este episodul cu cel mai mare suspans.
În 2001 existau deja mai multe facţiuni între clonele create de NESTS motiv pentru care organizaţia se decide să tranşeze conflictul într-un ultim turneu. Confruntarea finală va implica eliminarea liderilor NESTS: Zero şi Ignitz, care reuşesc să impresioneze ca antagonişti.
Chiar dacă se tratează o temă de actualitate, clonarea, povestea nu reuşeşte să aibă magia pe care o avusese în trecut seria Orochi.

GAMEPLAY:

Începând cu KOF 99 se introduce noul sistem în care echipele erau formate din 4 membri, trei activi şi un striker care putea interveni în câteva rânduri în luptă. Pe lângă cele două personaje, legate puternic de firul poveştii, îşi mai fac apariţia Jun, un korean stilat, ale cărui scheme reuşeau să impună o abordare diferita (acesta putea adopta anumite poziţii din care continua cu atacuri specifice) şi Bao, un copil cu puteri telekinetice, ce se alătură în mod neinspirat echipei conduse de Chin. În vreme ce echipa lui Takuma sau cea a lui Terry au atât scheme cât şi forţe, Benimaru şi Kim sunt două personaje jupuite efectiv de abilităţile din trecut. Forţele unor personaje precum Ralf sau Robert făceau ravagii comparativ cu potenţialul celorlalţi protagonişti iar alegerile făcute pentru noile scheme erau nepotrivite (ex. forţa a doua a lui Iori, atacul din viteză al lui Ralf, înlocuirea flicului lui Robert cu o foarfecă brutală, mult mai potrivită pentru Kim sau Jun). Mai mult, schemele lui Kyo se împart între clonele sale, ducând la fărămiţare aresenalului său. K şi mai ales Maxima se prezentau bine, cel din urmă având o serie de prinsuri impresionante.
KOF 2000 este unul dintre diamantele seriei. Echilibrul se restabileşte, Kim şi Benimaru fiind din nou la înălţime. Schemele şi forţele scad proporţional, fără diferenţe exagerate între luptători. Alegerile neinspirate din anul precedent sunt înlocuite (a se vedea Iori). Noile personaje ca Ramon sau Vanesa sunt cât se poate de agreabile chiar dacă nu devin în mod necesar membri de echipă. Lin, noul ninja reuşeşte să atragă în ciuda unui aspect neconvenţional. Impactul este impresionant.
2001 este oaia neagră a seriei. Sistemul de folosire al striker-ilor cade într-o extremă fiind posibilă (nu obligatorie) alegerea unui singur luptător ceilalţi trei intervenind ca strikeri. Însă structura gameplay-ului te îndemna la această alegere iar efectul celor trei, ce puteau interveni concomitent în luptă nu convinge. Asfel ajungem şi la sistemul de combo în care aproape orice lovitură tindea să arunce adversarul exagerat de mult, pentru a putea fi lovit ulterior de strikeri sau de altă schemă. Efectul era nerealist şi diminua din sentimentul avut în luptă. În panoul din 01 găsim numeroase personaje noi, majoritatea fiind însă fără potenţial sau personalitate.

GRAFICĂ:

Stilul folosit în 99 nu este prea diferit de cel adoptat în trecut. Putem vorbi eventual de o accentuare a conturului avut de luptători. Valul lui Terry îşi schimbă însă forma pierzându-şi o parte din eficienţă. Robert este imaginat mai înalt şi mai solid, fără ca acest design să copleşească. Schema prin care King loveşte, cu o serie de picioare, adversarul în aer pare şi ea segmentată. Locaţiile altfel destul de seci sunt înlocuite cu variante 3d, in ediţia evolution, unele fiind reuşite altele mai puţin.
În 2000 se reeditează măestria din KOF 96. Panoul este superb, cu personaje de o expresivitate unică. Jocul are o strălucire cristalină, culorile sunt intense iar peisajele pline de viaţă. Schemele par tăioase, cu un efect remarcabil şi se succed cu o frecvenţă crescută. Sunt redesenate unele tehnici precum sfera lui Robert şi atacul neinspirat pe care King îl avea în 99. Atena este prezentată ca o adolescentă superbă, stil unic în serie.
Ultimul episod din această saga are cea mai nefericita abordare. Se optează pentru un stil caricaturistic al personajelor şi chiar dacă modelele personajelor se păstrează stralucirea din anul precedent dispare. În continuare se observă o diferenţă între intensitatea culorilor avute de luptători şi cea a locaţiilor în care au loc confruntările. Acestea sunt şterse şi lipsite de viaţă existând doar două excepţii.

AUDIO:

Coloana sonoră din KOF 99 este timidă însă vocile personajelor sunt reuşite ca întodeauna, iar impactul solid. În 2000 sunt introduse din nou o serie de melodii atrăgătoare însă nu par să le surclaseze pe cele din 1996. La final 2001 este şi el sărăcăcios, neputându-se remarca printr-o coloană sonoră specifică.

ÎN CONCLUZIE: Fiind singurul titlu din serie la care aveam acces la acea vreme, am jucat intens KOF 99, atât la simplu cât şi în numeoase campanii la dublu. Totuşi chiar şi atunci dezechilibrele dintre personaje se făceau uşor uşor simţite. În prezent el nu conţine elementele necesare pentru a-l pune lângă titlurile KOF ce pot fi jucate oricând cu mare plăcere şi satisfacţie! Cu KOF 2000 SNK îşi demonstrează încă o data potenţialul creativ, oferindu-ne un episod legendar ce poate fi jucat şi azi de către fanii retro. În cele din urmă 2001 este un titlu şters, atât din punct de vedere grafic dar şi ca mod de joc, insuficient de solid!

Afro Samurai

2011-08-30T20:41:00.003+03:00

POVESTE: 5/10

Dacă vă plac animaţiile japoneze şi în plus iubiţi samuraii e foarte posibil ca în căutările voastre să întâlniţi un titlu de acum câţiva ani intitulat Afro Samurai. Nu am înţeles cum producătorii şi-au închipuit că ar fi o idee bună să combini codul samuraiului cu atitudinea arogantă a unora dintre fanii genului hip-hop! Chiar dacă evenimentele se petrec în Japonia feudală, protagonistul este de origine africană (?!) în vreme ce în joc putem găsi elemente din prezent dar care nu îşi aveau locul în epocă (ochelari de soare moderni, cluburi în care fetele dansează la bară etc). Atmosfera de kitsch a fost importată întru totul şi în prezentul joc motiv pentru care nu voi relua elementele de mai sus!
Pe fundal se desfăşoară o poveste banală în care tânărul Afro, care asistase la uciderea tatălui său, merge în căutarea asasinilor pentru a se răzbuna! Scenele ce se vor dramatice nu au valoare cât timp, în momentul următor, mentorul tău se joacă cu cadavrul maestrului pe care l-ai ucis! Mai trebuie spus ceva?!

GAMEPLAY: 6/10

Dacă vrei mai mult decât tăieturi nenumărate şi valuri de sânge atunci jocul acesta nu e pentru tine, el axându-se doar pe combouri şi secţionarea inamicilor! Pe măsură ce învingi adversari nivelul de experienţă creşte şi sunt deblocate abilităţi noi ale protagonistului.
Sistemul de luptă se bazează pe atacurile cu sabia (puternice şi slabe) la care se adaugă loviturile cu piciorul. Afro poate para loviturile iar dacă acest lucru se face la momentul oportun adversarul va rămâne descoperit pentru câteva momente. Există posibilitatea de a evita prin eschivă orice atac, un buton este atribuit săriturii la care se adaugă interacţionarea cu mediul (agăţare, alergare pe ziduri etc.).
Atacurile de mai sus se pot combina între ele rezultând diferite scheme însă o parte sunt posibile doar la activarea sistemului de concentrare, moment în care ecranul devine alb negru, iar mişcările se schimbă în tăieturi verticale şi orizontale la care se adaugă o serie de atacuri cu piciorul. Se poate spune că acest mod de concentrare, cu un efect slow motion atâta timp cât nu eşti atins de adversari, este atracţia jocului ce îi creşte puţin valoarea. Însă, ca şi celelalte atacuri, şi acest sistem se prăfuieşte rapid. După două / trei ore, respectiv o treime din durata lui totală de joc, simţi nevoia de mai mult şi nu primeşti!
Fiecare misiune decurge asemănător: trebuie să elimini adversarii şi să înfrunţi un şef de stagiu. Nimic ieşit din comun, fără obiective secundare sau trasee alternative. De asemenea misiunile par să fie puţin cam lungi pentru conţinutul lor.
Clasele de inamici nu sunt foarte variate, în principal soldaţi înarmaţi cu săbii dar care ulterior vor avea şi arme de foc (al căror proiectil îl vei putea respinge cu sabia sau chiar secţiona), există femei îmbrăcate sumar dar care fac tot posibilul să te asasineze alături de câţiva ninja. Din păcate şi aici avem parte doar de mediocritate! Luptele cu şefii de stagiu nu sunt spectaculoase însă aceştia au o serie de atacuri proprii ce te provoacă măcar pe moment.
Camera este instabilă. Aproape la fiecare schimbare a direcţiei aceasta trebuia ajustată iar în cazul luptelor te pune de multe ori în dificultate. Jocul este linear.

GRAFICĂ: 7/10

Personal am agreat acest stil, asemenea unei îmbinări între schiţă şi animaţie, iar prezentul titlu nu face excepţie având unele cadre reuşite. Personajele precum şi construcţiile sunt bine conturate, umbrele fiind creionate. Culorile sunt plăcute, asemenea acuarelelor ce dau intensitate unor desene.
Problema designului este redarea mult prea simplistă. Se simte nevoia unor detalii în plus, atât în ceea ce priveşte mediul cât şi la interioarele clădirilor pe care le vizitezi. Uneori ai senzaţia de deja vu pe parcursul unor niveluri ce par statice şi monotone. Animaţiile personajelor au aceeaşi problemă, sunt lipsite de detaliu, uneori fiind simpliste sau uşor grosolane.

AUDIO: 6/10

Ai spune că implicarea lui Samuel L. Jackson într-un joc cu această temă ar trebui să ridice nivelul audio al titlului însă lucrurile nu stau aşa. Acesta interpretează rolul mentorului, cu o atitudine execrabilă, precum şi pe cel al naratorului. Nu este desigur vina actorului însă categoric nu face jocul mai plăcut! Limbajul este de cele mai multe ori de o vulgaritate gratuită iar vocile celorlalte personaje sunt timide, trecând foarte uşor neobservate!
Coloana sonoră este… hip-hop… Nu vreau să fiu înţeles greşit, chiar dacă nu sunt un fan al acestui gen de muzică îl pot respecta ca opţiune, însă pur şi simplu nu are nimic în comun cu atmosfera şi cultura japoneză! Celelalte efecte sonore sunt mediocre fără a se evidenţia în vreun fel!

REPLAY: 6/10

Chiar dacă poate fi distractiv până la un punct este greu de crezut că jocul nu va deveni monoton până la final. Nu poţi investi timp pentru a-l termina în condiţiile în care există jocuri de acţiune precum Heavenly Sword! Presupunând că te vei lăsa dus de val şi îl vei finaliza nu cred că îl vei mai relua pe al doilea grad de dificultate. Poate doar combourile să te convingă să îl mai abordezi în zilele de plictiseală extremă!

ÎN CONCLUZIE: Afro Samurai nu este un joc dezastruos ci pur şi simplu un titlu slab! Este jucabil însă doar în condiţiile în care te poţi împăca cu stilul său, cel puţin criticabil!

MEDIA: 6/10
Gen: acţiune.

Devil May Cry 5 E3

2011-08-29T10:53:00.003+03:00

Seria DMC are deja patru episoade la activ iar cei de la Capcom nu vor să se oprească aici! După succesul celui de al treilea episod a urmat primul titlu pe noile console, cu Nero ca protagonist principal alături de Dante. Părerile legate de acesta au fost împărțite, unii fani considerându-l o copie a lui Dante în vreme ce alții au l-au acceptat în familia demonilor. Episodul 5 pare să aducă un protagonist cu totul diferit însă cât de mult va impresiona acesta și cât de atractiv va fi sistemul de combat al seriei rămâne de văzut...

The King of Fighters 96

2011-08-26T18:30:00.004+03:00

Având în vedere apropierea datei de lansare pe console a ultimului titlu K.O.F. momentul îmi pare potrivit pentru o aprofundare retro a seriei. Compania SNK nu a rămas indiferentă faţă de titlul care i-a adus celebritatea şi a profitat de fiecare ocazie pentru a continua promovarea lui. Consola PlayStation 2 a oferit astfel de prilejuri: ediţia aniversară The King of Fighters 94 , K.O.F. Orochi Saga, ediţia mult îmbunătăţită a titlului The King of Fighters 98, K.O.F. Nests Saga şi din nou o variantă completă a lui The King of Fighters 02.
Pe tot parcursul clasei a VIII-a mama a crezut că vinerea am șase ore! Chiar aveam însă ultima era de K.O.F. 96. Este episodul pe care l-am jucat cel mai mult pe arcades și pe care l-am terminat cu toate echipele. În varianta în care îmi editam echipa nelipsiți erau Ralf și Leona, ambii foarte eficienți, iar al treilea era alternativ Iori, King, Robert sau Kim. În această formație am finalizat în repetate rânduri jocul cu un singur credit. Ultima oară când am întâlnit un arcades cu K.O.F. 96 era undeva printre blocurile din apropierea casei mele. Am întrebat prețul iar vânzătorul mi-a expus alternativele: cost per credit sau pentru o oră. Răspunsul meu a venit promt: cu un credit mă voi juca o oră! Am primit creditul și nu mi s-a pretins prețul (probabil prea mic față de cât primea pentru o oră). Cu Ralf, Leona și Iori am ajuns până la Goenitz. Nu îmi aduc aminte dacă l-am învins și nici dacă a durat o oră...

După moartea lui Rugal o gazdă misterioasă adună luptătorii legendari din Southtown pentru a participa la un nou turneu. Atmosfera apăsătoare se generalizază atunci când îşi face apariţia echipa lui Krauser şi Mr. Big condusă de nimeni altul decât Geese Howard. În urma confruntărilor organizatoarea turneului se prezintă drept Chizuru Kagura, gardianul puterii ce l-a distrus pe Rugal. Astfel se dezlănţuie confruntarea pentru supravieţuire avându-l ca oponent pe cel mai teribil adversar întâlnit de către luptătorii din Southtown: Leopold Goenitz.
În continuare o să explic punctual de ce K.O.F. 96 rămâne unul dintre cele mai valoroase titluri din serie, cu numeroase satisfacţii şi în prezent. Un element esenţial a fost redesenarea personajelor, fiind individualizate atât din punct de vedere estetic (poziţii de luptă distincte, costume noi) dar şi prin personalizarea atacurilor (sferele de energie, foarte asemănătoare până la acest episod devin acum specifice fiecărui protagonist). În acest sens avem ca exemple, atacul lui Ryo şi Robert ambele modificându-şi nu doar aspectul dar şi raza de atac, valul de energie al lui Terry este redesenat, Ralf şi Clark mai au doar o singură schemă comună iar aceasta este redată diferit etc.
Se acordă o atenţie fără precedent detaliilor, numărul animaţiilor folosite în mişcările personajelor este şi el uimitor, în special în cazurile în care acestea presupuneau lovituri cu elan, ce în trecut păreau rigide. Rezultatul se observă imediat în frecvenţa loviturilor dar şi în impactul pe care îl au acestea (ex. forţele lui Ralf ce spulberă adversarii)! Se face pentru prima oară distincţia între forţele simple şi cele date atunci când protagonistul avea un nivel redus de vitalitate. Fie acestea erau mult mai puternice (regula), fie exista o forţă distinctă (cazul lui Iori). Pentru prima oară personajele puteau alerga, lucru ce aducea o mobilitate sporită fiecărei mişcări. Personajele erau echilibrate, fiecare având ca regulă cinci atacuri speciale, un atac puternic pe ultimele două butoane și o forță mare. Culorile sunt intense şi chiar par să prindă viaţă sub strălucirea caracteristică întregului joc.
Locaţiile în care se desfăşoară confruntările sunt structurate în general pe trei planuri, pline de viaţă, culoare şi detaliu. Uneori primul plan, pe care se aflau luptătorii, este mobil (lupta cu echipa lui Iori se dă pe un vaporaş ancorat la mal iar cea cu echipa şefilor are loc pe o superbă gondolă în mişcare pe canalul veneţian). Alteori cadrul de luptă impresionează prin grandoare aşa cum este cazul în timpul luptei cu echipa fetelor condusă de King şi desigur în confruntarea cu Kagura, a cărei arenă ar putea îngenunchia şi astăzi majoritatea locaţiilor 2 d existente.
Un alt compartiment de excepție este cel sonor. Personal îndrăgesc cel mai mult coloana sonoră din acest episod, lucru explicabil prin melodii unice, specifice fiecărei echipe. Lupta împotriva Lupilor Singuratici începe pe acorduri de chitară, echipa lui Kyo are o melodie energică, iar uneori diferenţele sunt totale de la un membru al echipei la altul. În acest din urmă caz se încadrează echipa şefilor cu o melodie apăsătoare in cazul lui Geese, una relaxată cu accente de cartier pentru Mr. Big şi în cele din urmă Dies Irae a compozitorului Mozart pentru Krauser (unul dintre exemplele de distincţie şi stil ce a situat seria mult deasupra eternului rival Street Fighter)! În final melodia lui Goenitz ce induce senzații apocaliptice.
Majoritatea acestor lăudabile inovaţii au fost preluate şi în titlurile următoare însă unele au fost în mod inexplicabil abandonate (nu mă voi sătura să dau exemplu pumnul de electricitate al lui Benimaru al cărui design avea influenţe 3 d şi nici nucleul energetic al atacului Kasier Wave folosit de Krauser). Tot din moștenirea pierdută a acestui titlu face parte și o mobilitate crescută ce parcă nu s-a mai regăsit ulterior în totalitate. Cel mai bine facem distincția atunci când ne gândim la Goenitz. În K.O.F. 96, pe lângă faptul că era un adversar devastator ale cărui atacuri puteau fi considerate aproape fără excepție forțe, dădea dovadă și de o rapiditate inegalată. Apariția lui Goenitz în alte ediții ale seriei a confirmat lipsa acelei mobilități fantastice, specifică titlului analizat.
Acum 15 ani acest titlu a zdrobit orice concurenţă în materie de jocuri de fighting 2d, în prezent el rămâne o sursă de nostalgie şi un material preţios pentru jucătorii retro!
Facem o luptă?!

NOTĂ: 10/10

Prototype 2 Trailer

2011-08-25T16:18:00.003+03:00

Iubitorii primului episod știu probabil de continuarea ce se anunță pentru anul 2012. Personal, după terminarea lui InFamous nu am fost atras deloc de acest joc pe care l-am privit ca pe o copie nereușită a primului. Acum când nici InFamous 2 nu mi-a atras atenția suficient de mult cât să îl joc nu cred că Prototaype 2 are vreo șansă în a mă impresiona...

Lost Planet 2

2011-08-22T17:05:00.004+03:00

POVESTE: 4/10

Personal sunt unul dintre cei care consideră povestea într-un joc drept un element important. E drept că există rare excepţii precum Vanquish, în care modul de joc închegat menţine jocul la un nivel ridicat în ciuda firului epic simplist, însă acesta este un exemplu izolat.
După evenimentele din primul titlu clima de pe planetă s-a schimbat devenind una tropicală. În acest cadru continuă disputele între facţiunile deja cunoscute (piraţi, militari etc.). Lost Planet, în ciuda unor lacune, a avut un protagonist bine conturat şi o poveste atractivă, lucruri ce nu se pot spune despre prezentul titlu. Personajul principal, dacă poate fi numit aşa, spune primele cuvine după n misiuni. Scopul echipei pe care o conduci este neclar, la fel şi tabăra din care faci parte. Câteva elemente se dezvăluie tardiv şi sunt insuficiente. Categoric cea mai seacă poveste din această generaţie!

GAMEPLAY: 5/10

Mecanica jocului este cea din primul episod, încă acceptabilă. Ai posibilitatea să porţi două arme plus grenade. Poţi folosi harponul pentru a te prinde de marginile accesibile ale platformelor şi desigur ai posibilitatea să controlezi diferite tipuri de maşinării de război. Aici atingem unul dintre puţinele elemente pozitive de gameplay: diversitatea acestor maşinării ce sunt mult mai numeroase decât în Lost Planet.
În continuare voi analiza aspectele negative ale jocului, nu foarte multe dar esenţiale. Prima este o reminiscenţă a primului titlu, unde ocazional se întâmpla să nu ai reprezentarea clară a lucrurilor pe care trebuia să le faci. Lost Planet 2 generalizează acest minus, indicaţiile date prin staţie la începutul misiunilor fiind insuficiente. Nivelurile sunt împărţite în numeroase misiuni care de regulă sunt extrem de scurte (două, 5 sau 15 minute!). Astfel orice fel de continuitate este înlăturată, jucătorul având impresia unei curse cu frâna de mână trasă. Luptele cu inamicii principali, impresionanți dar inspirați din primul titlu, nu sunt echilibrate. Aceştia sunt foarte rezistenţi la focul echipei pe care o conduci în vreme ce o lovitură de a lor te va lăsa cu un minim de energie. Camera va claca în astfel de momente iar uneori vei fi aruncat direct în apă sau în gol, rezultatul fiind o moarte subită.
Nu în cele din urmă I.A. a adversarilor are reale momente de absenţă. Au fost cazuri în care venind pe un coridor drept ce avea în capăt o uşă păzită de doi soldaţi aceştia nu m-au luat în seamă decât atunci când am ajuns în faţa lor. Mai mult am reuşit în alte cazuri să trec pe lângă soldaţi ce păreau că preferă să privească în altă parte!
După cele de mai sus nu ştiu ce aspecte ar mai avea relevanţă. Nu am încercat campania cooperativă dar nu ştiu cum ar trebui să arate pentru a putea compensa ceva!

GRAFICĂ: 8/10

În momentele în care scriu aceste rânduri nu ştiu dacă nota secţiunii grafice va salva acest joc de la cel mai slab punctaj dat până în prezent pe blog. Totuşi nu pot să nu am câteva cuvinte de laudă pentru ceea ce din punct de vedere estetic este foarte reușit. Culorile sunt intense, vegetaţia se mişcă impecabil în bătaia vântului iar detaliile nu încetează să uimească. Fiecare materie pare diferită de cealaltă (rocile, pământul, construcţiile metalice, diferitele specii de arahnide etc.) O serie de interioare precum şi aspectul unor soldaţi ştirbesc din notă însă dincolo de aceste aspecte numai aprecieri!

AUDIO: 7/10

Coloana sonoră nu prea se face simţită iar vocile personajelor nu au cum să impresioneze. Dincolo de asta trebuie spus că efectele diferitelor arme, precum şi zgomotele de fundal sunt reuşite sprijinind atmosfera generală.

REPLAY: 3/10

Nici nu poate fi vorba de aşa ceva! Campania solo este aproape constant descurajantă, motiv pentru care dacă nu sunteţi un împătimit al cooperării online îl puteţi trece întru totul cu vederea. De altfel piaţa este plină de titluri cu o campanie online solidă!

ÎN CONCLUZIE: Structura orientată către reţea, firul epic minim dar mai ales deficitele prezentate în gameplay transformă acest joc într-un dezastru. Păcat de eforturile echipei de graficieni munca lor fiind înghiţită de eşecul general!

MEDIA: 5.40/10

Gen: acțiune.

Rage E3

2011-08-12T13:49:00.003+03:00

Nu știu ce planuri aveți voi dar eu las consola să se odihnească 10 zile și încerc să găsesc un loc drăguț unde să-mi încarc bateriile. Acest an mai are încă multe titluri cu potențial de oferit, printre ele fiind Rage. Jocul pare din ce în ce mai intens motiv pentru care abia aștept să îl pot testa! Aveți mai jos câteva detalii completate de câteva secvențe superbe. Dacă în următoarele 10 zile puneți mâna pe un joc nou sper că și el va fi de 10!

Nintendo Wii

2011-08-09T17:01:00.004+03:00

Istoric: Wii este o consolă lansată de Nintendo pe data de 19 noiembrie 2006. Făcând parte din generaţia a şaptea principalii ei competitori sunt Xbox 360 produsul celor de la Microsoft şi PlayStation 3 lansat de Sony. Nintendo a susţinut încă de la început că scopul avut în vedere la lansarea Wii a fost acela de a extinde aria de interes cu privire la jocurile video (aspect nevizat de celelalte două companii adverse). A cincea consolă Nintendo este compatibilă cu toate jocurile GameCube precum şi cu majoritatea accesoriilor acesteia.
Ideea pentru consolă a venit în 2001 şi conform unui interviu cu Shigeru Miyamoto conceptul se axa pe o nouă formă de interacţiune: „Eram cu toţii de acord că puterea la o consolă nu este totul. Prea multe console puternice nu pot coexista. Este ca şi cum ai avea numai dinozauri carnivori. Este posibil să se lupte şi să îşi grăbească propria dispariţie.”
Până în 27 aprilie 2006 numele propus pentru consolă a fost "Revolution" însă de la acea dată se schimbă definitiv în Wii. Producătorii spun că numele duce cu gândul la 'we' (noi), ceea ce induce ideea că această consolă este pentru toată lumea. De asemenea acest nume este uşor de reţinut şi nu creează confuzii. Este prima consolă ce nu conţine numele companiei. În ciuda explicaţiei au existat o serie de reacţii negative faţă de schimbarea numelui. Neliniştea provenea din posibilitatea asocierii consolei cu o jucărie pentru copii, numele generând şi o serie de glume puerile. Din acest motiv preşedintele Nintendo din America explică şi el schimbarea: „Revolution nu e ideal ca nume, este lung iar în unele ţări este greu de pronunţat. Astfel am optat pentru ceva scurt, la obiect, uşor de pronunţat şi distinctiv.”

Impactul pe piaţă: În prima parte a anului 2007 Nintendo a vândut în SUA mai multe console ca Sony şi Microsoft împreună. Diferenţa în Japonia, până în noiembrie 2007, a fost chiar mai mare ajungându-se la un raport de 2 la 1 şi chiar 6 la 1. În Australia Wii devine consola cu cele mai rapide vânzări din istoria statului. Pe 12 septembrie 2007, Wii depăşeşte Xbox 360, lansat cu un an înainte, ocupând locul întâi în vânzările prezentei generaţii. Această performanţă nu mai fusese atinsă din epoca Super Nintendo. În noiembrie 2008, Wii vânduse 13,4 milioane de unităţi în SUA, cu două milioane mai mult ca Xbox 360 şi aproape dublu comparativ cu PlayStation 3.
Piaţa japoneză, ce tinde a fi un indicator al celei globale, a constatat o scădere cu 47% avânzărilor Wii comparând anul fiscal 2008 - 2009, cu cel precedent. Chiar dacă se specula că acest aspect este datorat unei scăderi generale a interesului pentru console, specific toamnei din 2009, avantajele avute de Wii dispăreau treptat. Motivele erau reducerea de preţ a consolei Xbox 360 precum şi zvonurile cu privire la maneta motion a celor de la Sony. Pe 23 septembrie 2009 Nintendo anunţă prima scădere de preţ per consolă. Ca urmare a acestor măsuri precum şi a unor jocuri ca New Super Mario Bros vânzările îşi revin. La data de 30 iunie 2011 numărul de console Wii vândute ajunge la 87.57 milioane!
Unul dintre scopurile urmărite de Nintendo era atragerea unor noi categorii de persoane în lumea jocurilor. Campania s-a bucurat de succes: în Marea Britanie pensionari de până la 103 ani au încercat cel puţin o dată consola . Publicaţia The People susţine că regina Elisabeta II a folosit şi ea consola!
Odată cu lansarea discurilor optice Wii, Nintendo a remarcat dificultatea pe care unele sisteme o au în citirea software-lor de mare densitate datorită lentilelor laser contaminate. Din acest motiv au fost oferite kit-uri de curăţare precum şi reparare gratuită pentru consolele ce întâmpinau asemenea probleme.
O altă problemă era desincronizarea manetei Wii, uneori pierzând semnalul emis de consolă. Pentru această problemă Nintendo a publicat pe website instrucţiunile necesare.
Consola a fost susţinută de firme puternice precum: Ubisoft, Sega, Activision Blizzard, Electronic Arts şi Capcom, cu mult mai multe jocuri lansate în exclusivitate pe Wii faţă de PlayStation 3 sau Xbox 360. Consola Virtuală permite proprietarilor Wii să joace titluri lansate iniţial pe console ca Nintendo, Super Nintendo, Nintendo 64, Sega Genesis, Neo Geo a celor de la SNK, precum şi selecţii a unor jocuri disponibile pe arcades. Acestea se distribuie prin internet utilizând Wii Shop Channel şi se stochează în memoria consolei Wii.
Utilizarea consolei Wii necesită o implicare fizică în plus faţă de cea a consolelor clasice, unii jucători experimentând o senzaţie asociată entorsei pe care tenismenii o au la încheietura mâinii. Chiar şi unii cercetători susţin utilizarea acestui sistem în completarea exerciţiilor tradiţionale. În mai 2010 American Heart Association a făcut un apel către Wii pentru a încuraja persoanele care suferă de sedentarism să facă un pas către fitness.
Nintendo a anunţat deja succesorul consolei Wii, numit Wii U, în cadrul Electronic Entertainment Expo. 2011. Wii U va avea o manetă cu touch screen, o rezoluţie de 1080p high-definition şi va fi compatibil atât cu jocurile dar şi cu componentele Wii.

Tehnic: Consola Wii are o memorie internă de 512 megabytes şi un card SD pentru stocare externă. El poate fi folosit pentru uploadarea pozelor dar şi ca loc de salvare a progresului din diferite jocuri precum şi al titlurilor descărcate on-line. Nintendo nu a dat detalii cu privire la componenţa tehnică a consolei însă se estimează că aceasta este de două ori mai puternică decât GameCube. Procesorul este de 729 MHz cu o memorie principală de 88 MB. Spaţiu de stocare este extins prin intermediul cardului de memorie SD şi SDHC până la 32 GB. Rezoluţie video de 480p (PAL/NTSC), 480i (PAL/NTSC) sau 576i (PAL/SECAM), standard 4:3 şi 16:9 anamorphic widescreen.
Audio: Stereo – Dolby Pro Logic II. Consum electric:18 W pornit, 9.6 W în standby cu WiiConnect24 activat (consola poate primi mesaje precum şi update-uri), 1.3 W in standy. Cititorul de discuri Wii nu redă formatele DVD-video şi nici pe cele audio.
Atunci când citeşte un disc GameCube consola Wii este restricţionată la funcţionalităţile GameCube. Va fi nevoie de o manet cât şi de un card de memorie GameCube pentru a putea progresa în jocul respectiv. Consola se poate conecta la Nintendo DS fără a necesita alte accesorii, utilizând astfel microfonul şi touch screen-ul în jocurile Wii.
Jucătorii pot accesa internetul prin intermediul Nintendo Wi-Fi Connection.
Consola este prevăzută cu regional lockout, ceea ce înseamnă că un software achiziţionat într-o regiune poate fi utilizat doar pe hardware-ul aceleaşi regiuni.

Jocuri / exclusivităţi: Cel mai vândut joc de lansare este The Legend of Zelda: Twilight Princess însă acestuia i se adaugă exclusivităţi cu greutate precum: Super Mario Galaxy 1 şi 2, New Super Mario Bros, Donkey Kong Returns, Kirbi Epic Yarn, Okami, Dead Space Extraction, Punch-Out!, Resident Evil Darkside Chronicles, Mario Kart ş.a. Pe Wii găsim şi o serie de titluri comune celor trei console, printre care amintesc: Star Wars The Force Unleashed 2, Spiderman Shattered Dimensions, Resident Evil 4, Crash Mind over Mutant etc.

Estetic / prezentare: Consola a fost lansată în culorile: alb, negru, argintiu, verde şi roşu însă în primii doi ani şi jumătate singurul model disponibil a fost cel alb. Consola are cele mai reduse dimensiuni dintre cele trei, fiind şi cea mai uşoară. În schimb designul este simplu şi plăcut, cu numai trei butoane (pornire, resetare, returnare disc). Suprafaţa în care este introdus discul este luminată în albastru. Se poate aşează în poziţie verticală într-un suport special.
O caracteristică specifică este maneta Wii, fără fir, ce poate detecta mişcarea în cele trei dimensiuni. Astfel controlul este asigurat prin gesturi fizice dar şi prin apăsarea tradiţională a butoanelor de pe manetă. Aceasta se conectează la consolă prin Bluetooth fiind prevăzută cu un sistem de vibrare precum şi cu un microfon intern. Este realizată în stilul unei telecomenzi TV, fiind folosită de cele mai multe ori în poziţie verticală. Pentru jocurile clasice şi maneta poate deveni clasică. Ea se întoarce efectiv în poziţie orizontală utilizându-se sistemul direcţional şi cele două butoane principale. Wii Motion Plus este un dispozitiv ce se ataşează la maneta tip pentru a îi mări sensibilitatea şi pentru a înlătura durata în care mişcarea mâinii se concretizează în acţiunea de pe ecran (probleme ce pot apărea la sistemul motion tipic). În cele din urmă nunchuckul, ce ține loc de stick direcțional având și două butoane, poate fi atașat manetei pentru unele jocuri. Conexiunea printr-un cablu scurt poate fi însă uneori incomodă.
Interfaţa Wii are un meniu ce funcţionează pe principiul canalelor de televiziune. Acestea pot fi selectate şi accesate cu ajutorul cursorului. Sunt şase canale de bază: Disc Channel, Mii Channel, Photo Channel, Wii Shop Channel, Forecast Channel şi News Channel. O serie de alte canale se pot descărca prin intermediul Wii Shop Channel.

Eu şi consola: Prea puţin interesat de titlurile sportive şi reticent faţă de noul sistem de control am lăsat de o parte ideea achiziţionării unei console Wii. Totuşi un jucător cu tradiţie nu poate rămâne indiferent la titluri legendare precum Super Mario, Donkey Kong Returns sau Legend of Zelda. Jucând Super Mario Galaxy 2 am simţit cum totul era din nou perfect şi parcă imaginea puştiului care lua fericit prima ciupercă a reapărut! Cu D.K. Returns mi-am adus aminte cum înjură un jucător iar D.S. Extraction a completat povestea celorlalte două titluri. Încă mai am de jucat unele titluri culminând cu New Super Mario Bros şi Kirbi Epic Yarn. Dincolo de asta surprizele pot continua…

Sintetizând: Printr-un sistem inovator (maneta Wii motion) Nintendo aduce mişcarea în lumea jocurilor video. O serie de titluri sportive atrag numeroase persoane care până la apariţia consolei nu erau interesate de acest tip de produs. Compania nu îi uită nici pe jucătorii veterani cărora le oferă noi episoade ale unor serii consacrate. Cumulând atuurile de mai sus Nintendo depăşeşte handicapul grafic şi este propulsat pe locul întâi în vânzări!
După mulţi ani familia este din nou reunită în jurul unei console!

Sly Cooper: Thieves in Time

2011-08-08T19:43:00.002+03:00

V-a plăcut seria Sly Cooper în exclusivitate pe consola celor de la Sony? Dacă da, atunci producătorii vor să vă ademenească din nou cu Thieves in Time.

Red Dead Redemption

2011-08-05T16:52:00.004+03:00

Acest joc este un omagiu adus genului western, o experienţă unică ce îşi va lăsa amprenta inconfundabilă în sufletul vostru. În acelaşi timp este o reconstituire a realităţii americane de la începutul secolului XX, o frescă a cowboy-ului cu toate elementele vieţii sale. Vânătoarea este şi ea una dintre aceste componente, dar nu ca un divertisment îndoielnic (cum este cazul în prezent) ci ca un mod de a-ţi asigura existenţa. Nu în cele din urmă este o expunere de tipologii, având în centrul evenimentelor omul care speră cu adevărat că societatea (reprezentată prin forţele de ordine) îl va reabilita.

POVESTE: 10/10

John Marston are câteva greşeli de răscumpărat. În tinereţe a fost membrul unei bande de răufăcători pe care a părăsit-o pentru o viaţă de fermier alături de soţia sa Abigail şi de tânărul lor fiu Jack. Dar cum se spune că trecutul te urmăreşte, Marston se vede constrâns să plece în căutarea vechilor săi camarazi, la îndemnul nu tocmai cordial al forţelor de ordine. Pentru a fi sigur că misiunea va fi îndeplinită şeriful regional îi ţine familia captivă, promiţându-i în schimb amnistierea faptelor sale din trecut.
Fără prea multe alternative John pleacă într-o călătorie ce îl va purta prin diferite orăşele şi ferme ale Americii, îl va arunca în mijlocul revoluţiei mexicane şi în cele din urmă în oraşul Black Watter.
O să vă las să descoperiţi singuri toate celelalte aspecte ale acestei aventuri ce pare în două rânduri că ajunge la final, ce nu încetează să impresioneze iar la nevoie reuşeşte să emoţioneze!

GAMEPLAY: 10/10

Lume pe care ne-o înfăţişează jocul este una deschisă, cu vaste posibilităţi de explorare. Cel mai frecvent vei călători călare însă există şi posibilitatea călătoriei cu trenul, ce poate fi luat din staţiile localizate pe hartă, dar fără a putea coborî exact în locul dorit. Se poate închiria o trăsură până în oraşul sau locul indicat contra unei sume de bani ce diferă în funcţie de distanţă. În acest caz ai posibilitatea de a conversa cu vizitiul pe durata transportului sau de a te odihni (călătorie rapidă). Calul va fi însă cel mai fidel tovarăş de drum, cu el te vei bucura de priveliştile fascinante din vestul sălbatic iar la nevoie, vei înfrunta pericolele întâlnite. După un timp te vei ataşa de acesta iar el îţi va fi mult mai devotat, alergând pe distanţe mari fără a protesta. Astfel pierderea unui cal (ucis, furat, înecat) poate fi prilej de reale suferinţe!
Pentru a-ţi atinge scopul final va trebui să întâlneşti o serie de oameni care în schimbul ajutorului lor îţi vor cere diferite favoruri: fie un ajutor la fermă, fie sprijin în capturarea unor bandiţi sau eliberarea unor ostatici. Alteori nu vei fi atât de entuziasmat să îi ajuţi: va trebui să garantezi pentru un produs miraculos, ştiind că este pură înşelătorie, vei sprijini un traficant de arme beţiv, culminând cu ajutorul dat unui vânător de comori, puţin sărit de pe fix (pare că vorbeşte cu morţii). Surprinzător toate aceste misiuni se vor lega în final pentru a-ţi permite progresul. În a doua parte a jocului misiunile principale vor fi mai ample, printre obiective menţionez protejarea încărcăturii unui tren, respingerea rebelilor din diferite locaţii, plasarea de dinamită şi aruncarea în aer a unui convoi etc. Cumulate, zecile de misiuni principale, de o varietate impresionantă, reprezintă un adevărat deliciu.
Dacă aţi jucat seria Assassin’s Creed atunci harta din R.D.R. nu vă va ridica niciun fel de problemă. Ea este chiar mai clară şi mai estetică (asemenea unei hăţi reale evidenţiază regiunile geografice dar şi fauna din acele zone). Printr-o simplă apăsare de buton se stabileşte traseul cel mai scurt între punctul unde vă aflaţi şi cel în care doriţi să ajungeţi, ulterior fiind necesar doar să îl urmaţi.
Camera este specifică jocurilor de tip platformă / aventură, fiind poziţionată în spatele protagonistului. La nevoie aceasta poate fi ajustată cu ajutorul stik-ului drept.
În prezentarea armelor disponibile începem cu tipurile de pistol. Acestea variază de la cel clasic, până la modelul mouser din acea perioadă şi culminând cu unul semiautomat. În dotare mai există carabine cu foc simplu sau dublu dar şi puşti inclusiv un model cu lunetă. La acestea se adaugă cuţitele, sticlele incendiare iar la nevoie chiar şi lasoul poate fi util pentru prinderea unui bandit. În cele din urmă, poţi apela la proprii pumni pentru a rezolva problema (însă nu e indicat atunci când adversarul este înarmat)! Fiecare tip de armă are o serie de caracteristici: rază de tragere, putere, durată de încărcare etc. Aceste elemente trebuie avute în vedere înainte de a aborda un conflict deoarece au toate şansele să schimbe finalitatea lui.
În cazurile în care ai de înfruntat mai mulţi adversari se poate activa sistemul dead eye, Marston putând să îşi fixeze ţinta pe mai mulţi adversari. Când efectul slow motion se epuizează, protagonistul îţi va descărca arma în punctele marcate anterior. Duelurile, consacrate în filmele western, se regăsesc şi în acest joc. Ele sunt impuse de firul evenimentelor în câteva ocazii dar pot fi şi incidentale. Sunt prezentate într-o manieră cineastă şi vin cu o evidentă încărcătura de suspans.
Acţiunile din timpul jocului influenţează faima şi onoarea personajului. Duelurile spre exemplu vor creşte faima de care te bucuri în vreme ce actele întreprinse în sprijinul autorităţilor vor influenţa onoarea. Jocul îţi permite să comiţi infracţiuni, momente în care eşti căutat de oamenii legii şi în care se poate pune o recompensă pe capul tău. Pentru a înlătura recompensa trebuie să prezinţi o scrisoare de graţiere la unul dintre telegrafele din zonă. Chiar dacă interesant, nu am putut accepta pe deplin acest sistem. John Marston are o atitudine ce exclude orice înclinaţie spre astfel de fapte motiv pentru care jefuirea unei persoane, spre exemplu, nu pare credibilă!
În oraşe vei întâlni diferite magazine, fiecare cu specificul său (arme, provizii, cai etc.) de unde vei putea să îţi cumperi cele necesare pentru drum. Desigur pentru toate aceste bunuri îţi trebuie bani iar aceştia pot fi obţinuţi prin mai multe metode: fie îţi asumi rolul de vânător de recompense câştigând astfel bani buni, mai ales dacă reuşeşti să capturezi ţinta fără a o ucide, suma dublându-se! Poţi aborda misiunile secundare ce se finalizează de multe ori cu obţinerea unor sume de bani sau poţi vâna!
Notă: Am ucis doar animalele care m-au atacat sau a căror prezenţă era ameninţătoare, în rest limitându-mă la a admira iepurii, căprioarele şi celelalte animale din împrejurimi!

GRAFICĂ: 10/10

Soarele poate fi considerat în acest joc un personaj principal. Acesta îţi va lumina faţă, îl vei privi cum răsare din spatele munţilor şi te vei opri fermecat de modul în care se scufundă în apele roşiatice de lângă oraş. Este uimitor cum mereu ni se înfăţişează diferit, lucru ce se poate spune şi despre zilele sau nopţile ce se succed pe durata aventurii şi care rareori mi s-au părut asemănătoare. Ele pot fi senine, înnorate, ploioase, alternarea lor fiind cât se poate de naturală! Fauna şi natura sunt la ele acasă în universul lui John Marston, cadrul geografic fiind veridic, plin de varietate şi de o frumuseţe greu de egalat. Stâncile, pădurile, râurile şi dealurile sunt populate de animalele specifice acelor zone: de la iepuri şi căprioare până la lupi şi urşi! Trebuie subliniat faptul că aceste animale (dar mai ales calul) se mişcă şi arată uluitor. Toate elementele de mai sus ne sunt prezentate în culori autentice.
Un alt aspect la care jocul iese în evidenţă este cel al expresivităţii personajelor, performanţe sale putând fi egalate doar de recentul L.A. Noire.
Într-un joc atât de vast şi de complex este explicabilă existenţa unor erori. Se poate întâmpla ca un animal împuşcat de la mare distanţă să nu fie găsit atunci când te apropii de locul respectiv. Alteori o căprioară poate să aibă mici probleme în ceea ce priveşte coliziunea cu solul etc. Situaţiile de acest gen sunt rare şi minore, motiv pentru care nu mi s-a părut oportun să depunctez jocul.

AUDIO: 10/10

Red Dead Redemption este un titlu ce nu lasă loc de critici la nicio secţiune audio.
În primul rând interpretările sunt profesioniste, unele dintre cele mai autentice pe care le-am întâlnit într-un joc. Replicile fiecărui personaj sunt spuse cu o intonaţie specifică, într-un mod atât de convingător încât nu ţi le-ai putea imagina altfel!
Pe parcursul acestei lungi şi frumoase călătorii dialogul va ocupa un loc important însă în nicio situaţie replicile nu se vor repeta şi credeţi-mă, la o asemenea amploare, chiar nu ar fi fost o crimă! Cel mai elocvent exemplu este felul diferit în care John îi sugerează vizitiului că vrea să doarmă, cred că am auzit cel puţin cinci formulări total diferite la care se adaugă nenumărate variante.
Fiecare model de armă produce un zgomot specific iar încărcarea se face într-un mod autentic. Nimic nu este trecut cu vederea: nici nechezatul cailor nici zgomotele produse de restul animalelor.
La final bijuteria cea mai de preţ: coloana sonoră. Inutil să spun că aceasta are puternice influenţe western, cu o linie melodică deosebită ce sporeşte imersiunea în poveste şi te face să îţi aminteşti de filmele de gen consacrate. Ea va atinge apogeul cu ocazia superbelor balade ce despart anumite secţiuni ale jocului: prima cu ocazia trecerii în Mexic, a doua în timpul căutărilor din munţi iar ultima spre final!

REPLAY: 10/10

Dacă vei parcurge jocul axându-te pe îndeplinirea obiectivelor principale (57 la număr!), întreaga aventură va însuma undeva la 20 de ore. Misiunile date de străinii pe care îi întâlneşti în drumul tău sunt de o variate impresionantă. Dincolo de plăcerea de a le descoperii, interacţionând astfel cu personaje noi, create la fel de profesionist ca cele principale, vei obţine diferite bonusuri (faimă, onoare şi chiar avantaje financiare). Mai mult, unele dintre acestea se pot soluţiona în modalităţi diferite. Dacă le veţi completa în întregime este posibil să dublaţi timpul de joc. Pe lângă misiunile date de străini te poţi implica în diferite evenimente ce au loc în oraşul în care te afli sau pe drumul pe care te deplasezi (furturi, ronduri de pază, dresarea cailor etc). Nu în ultimul rând jocul oferă un sistem multiplayer complex.
Pe lângă toate aceste atracţii vei dori mereu să revii la palpitanta poveste a protagonistului, ce va fi mereu la înălţime!

ÎN CONCLUZIE: Red Dead Redemption este o experienţă completă şi una dintre cele mai bune creaţii ale acestei generaţii!

MEDIA: 10/10

Gen: aventură-acțiune.

Soul Calibur 5 E3

2011-08-03T18:46:00.004+03:00

Alături de seria Tekken s-a consacrat o a doua, Soul Calibur, reprezentând alternativa medievală, pentru cei dornici de o luptă ceva mai epică! Însă în vreme ce Tekken a cizelat micile imperfecțiuni existente de la un episod la altul, Solul Calibur a avut momente de strălucire dar și de regres. Personal sunt destul de mulțumit de episodul IV iar prezentul trailer nu m-a cucerit, luminile excesive nefiind pe gustul meu! Sper să fie doar o impresie greșită... voi ce spuneți?

Final Fight 3

2011-08-01T20:14:00.003+03:00

Îmi aduc aminte ziua în care primul titlu al acestei serii mi-a ieşit în cale. Eram într-o excursie, în drum spre Anglia, iar un credit la aparatele de jocuri era o liră sterlină. La cursul din acea perioadă echivalentul lirei era cam 6000 de lei, în vreme ce la noi creditul era 250 de lei !!! Îmi amintesc şi de un Street Fighter 2 ce trona alături însă mie îmi căzuse drag Final Fight! Cred că aveam undeva la 11 ani iar fisele din buzunarul meu… erau doar fise! Nu m-am ridicat de la aparat până nu l-am terminat! Acum, dacă tot nu ne aude nimeni, tare aş fi curios să ştiu câte credite am jucat… vreo 5 lire sigur s-au dus… (Tot în excursia asta am fost dat dispărut împreună cu un prieten. Autocarul trebuia să plece iar noi ne jucam de zor la un arcades, nici acum nu îmi pot aminti titlul, ştiu doar că se putea juca în patru!)
Peste câţiva ani, când am intrat în febra retro, am pus mâna din nou pe Final Fight dar surpriză: nu mai era nici atât de colorat şi nici atât de fluid pe cât mi-l aminteam! A urmat continuarea, destul de drăguţă dar puţin cam rigidă şi în cele din urmă Final Fight 3.

După învingerea grupurilor mafiote ce terorizaseră Metro City, lumea interlopă a fost cuprinsă de lupte interne pentru supremaţie. Învingătorii nu au pierdut timpul şi au lansat un nou atac asupra oraşului. Pentru rezolvarea acestui conflict, pe lângă primarul Haggar şi Guy, se alătură o tânără detectiv şi un luptător de stradă ce are de reglat propriile conturi cu răufăcătorii.
Jocul reprezintă alternativa perfectă pentru un alt titlu de top, prezentat deja pe blog, Batman Returns. Spre deosebire de acesta, F.F.3 îţi oferă posibilitatea de a alege între cei patru protagonişti şi dispune desigur de un mod cooperativ. Luptătorii au la bază acelaşi sistem de scheme dar cu individualizările specifice fiecăruia. Haggar este cel mai puternic dar și cel mai lent, la polul opus situându-se tânăra detectiv, în vreme ce Dean este mai lent dar cu o forță precum și o rază de acțiune crescută. Guy este cel mai echilibrat. Se poate executa o serie simplă, un atac din viteză și unul din viteză sărit, altul din săritură pe loc şi săritură în faţă, un prins din care se poate efectua o serie sau ce se poate finaliza prin aruncarea, în două moduri (prins din față sau din spate), a adversarului la pământ. Se adaugă și o schemă specială ce se execută de pe loc iar Guy este singurul care se poate sprijini în zidurile din jur. Un buton este destinat schemei cunoscute pentru puterea ei, dar şi pentru faptul că scade şi personajului din vitalitate. Inovaţia este o forţă ce poate fi executată în momentul în care bara de energie din josul ecranului este plină. Personajele beneficiau şi de o eschivă pentru evitarea anumitor atacuri. Diversitatea mişcărilor la care se adăuga posibilitatea de a folosi câteva arme era uimitoare pentru serie ca întreg dar şi pentru consola Super Nintendo.
Exista posibilitatea de a distruge o parte dintre obiectele din jur (descoperind trasee alternative și chiar adversari noi!) dar nu într-un mod atât de estetic precum cel din Batman. Jocul era structurat pe şase niveluri la care se adăugau două bonusuri tradiţionale în care trebuie să distrugi diferite obiecte pentru punctaj. Nu lipseau niveluri precum străzile oraşului, parcuri, fabrici etc. Inamicii sunt diversificaţi (derbedei, wresleri, femei cu diferite arme), fiecare având propriile atacuri. Șefii de stagiu sunt şi ei atractivi, ultimul adversar deţinând două dintre schemele protagoniştilor (mișcarea prin rotire a lui Haggar și raza de energie a lui Guy).
Acest titlu nu are grafica impecabilă din Batman Returns ci stilul gen animaţie specific celor de la Capcom dar care se potriveşte destul de bine atmosferei din joc. Culorile sunt uşor şterse iar în momentele în care sunt multe personaje pe ecran se poate sesiza o încetinire a mişcărilor.
La capitolul audio jocul este decent. Totuşi coloană sonoră pute fi mai bună, mai ales dacă ţinem cont că acesta era cel de al treilea episod din serie.
Jocul este ridicat mult de replay-ul pe care îl oferă. Pentru orice fan al jocurilor de fighting 2d, cele patru personaje individualizate precum şi modul cooperativ sunt argumente solide pentru a relua jocul şi în prezent. Rejucându-l recent am fost uimit de câtă fluiditate au mişcările precum şi de ingeniozitatea schemelor existente. Vi-l recomand cu toată încrederea!

NOTA: 9/10

The King of Fighters XII

2011-07-30T08:51:00.004+03:00

POVESTE: -

Un episod în afara firului epic nu reprezintă un element de noutate pentru seria S.N.K. Acestea sunt în general lansate între capitole şi reunesc toate personajele apărute în saga respectivă (K.O.F. 98 şi K.O.F. 02). Neo Wave a fost primul titlu ce avea ca scop şi testarea unui nou motor grafic pentru celebra franciză. Pe această linie se încadrează şi K.O.F. XII.

GAMEPLAY: 6/10

Cu doar 22 de luptători panoul pare cam pustiu având în vedere numărul ridicat pe care seria l-a impus. Chiar şi aşa este puţin probabil să nu vă regăsiţi măcar o parte dintre preferaţi şi să alcătuiţi echipa clasică formată din 3 membri.
Pentru a finaliza varianta de tip single / arcade este suficient să învingi cinci echipe. Sistemul impus este oarecum contra cronometru, important fiind timpul în care vei reuşi să termini aceste meciuri. Din acest motiv poate exista tendinţa de a folosi tehnici rapide şi / sau repetitive pentru a învinge, aspect deloc atractiv și fără satisfacţii. Un element atipic faţă de celelalte episoade îl reprezintă absenţa unui adversar distinct pe care să îl înfrunţi la final.
Se introduce o nouă lovitură critică în urma căreia adversarul rămâne vulnerabil la noi atacuri. Schema pe ultimele două butoane revine şi poate produce o vătămare sporită dacă timpul de apăsare este prelungit. După această schemă, în momentele în care oponentul se prăbuşeşte, poţi iniţia o nouă serie de lovituri, foarte bine pusă în evidenţă prin apropierea camerei şi prin efectul atacului iniţial.
În ceea ce priveşte numărul schemelor speciale acesta este în general acelaşi pentru fiecare luptător (patru). Dezavantajaţi sunt Ralf, Clark şi Raiden în vreme ce Robert şi Ryo, având sfera mare de energie inclusă între scheme, sunt practic singurii, alături de Benimaru, care au două forţe.
Este de asemenea pentru prima oară când un personaj, în acest caz Iori, este dezavantajat de firul epic. În urma evenimentelor din K.O.F. XI, Ash i-a luat flăcările purpurii, acest lucru afectând schemele speciale ale lui Iori care acum foloseşte un stil brutal bazat pe gheare de energie. Chiar dacă poate părea potrivit, rezultatul este un dezastru motiv pentru care sper ca în viitor să se revină la loviturile consacrate.
Printre personajele bine clădite se numără Kim, ale cărui lovituri par mai brutale și Benimaru a cărui a doua forţă este potrivită stilului său. Totuși având doar câtiva luptatori la dispoziție și aceștia cu o singură forță, jocul nu stă prea bine la capitolul gameplay.
Legat de locaţiile în care se dau luptele acestea sunt în număr de şase, frumos colorate dar în general destul de aglomerate. Dintre acestea doar arena şi templul mi-au atras atenţia.

GRAFICĂ: 9/10

Dacă ne gândim la promisiunile producătorilor legate de acest titlu nu putem nega faptul că la capitolul animaţii au oferit cu adevărat ceva revoluţionar! Toate personajele, precum şi întregul aspect al jocului au fost regândite. Munca depusă pentru un astfel de proiect trebuie să fi fost copleşitoare iar rezultatul merită aprecierile noastre! Jocul pare un adevărat desen animat în care fiecare mişcare a protagoniştilor este redată cu nenumărate detalii. Culorile sunt mai intense ca niciodată şi cu o strălucire aparte în vreme ce nuanţele de energie sau foc ale schemelor sunt de un realism violent (e.g.: flăcările lui Kyo)! Atenţia pentru detalii este şi ea impresionantă, aş putea chiar spune de neegalat pentru un joc 2d (e.g.: se poate observa cum Terry ţine mâna pe şapcă pentru a nu fi luată de vânt în timpul loviturii Krack Shoot!)
Pentru redesenarea personajelor a fost avut în vedere stilul din Fatal Fury R.B. peste care s-a suprapus o puternică influenţă de tip anime. Expresivitatea personajelor este cu mult evidenţiată, iar detaliul fizic superior.
Totuşi acest stil nu a avantajat pe toată lumea. În vreme ce Kyo, Ryo, Robert, Kim, Shen, Raiden şi Robert sunt superbi, Andy, Terry şi Joe au la bază animaţiile din Fatal Fury (depinde de preferinţele voastre, personal cred că Joe e dezavantajat), în vreme ce Ralf, Clark, Goro, Athena şi Chin sunt personajele controversate ale acestui stil (unii prea slabi, alţii prea musculoşi!).

AUDIO: 7/10

Nu se observă schimbări notabile. Totuşi nu putem să nu menţionăm zgomotele de impact, întru totul deosebite. Vocile personajelor sunt, aşa cum S.N.K. ne-a obişnuit, profunde şi cu un timbru aparte. Coloana sonoră este o secţiune din care cu siguranţă se putea obţine mult mai mult, mai ales dacă avem în vedere creaţiile din trecut!

REPLAY: 6/10

Animaţiile spectaculoase, impactul loviturilor dar şi dorinţa de a juca un alt titlu K.O.F. vă vor determina să încingeţi câteva lupte. La scurt timp după acestea îşi vor face loc neajunsurile: numărul limitat de personaje, campania foarte scurtă şi fără finalitate dar mai mult decât orice dorinţa de mai mult!

ÎN CONCLUZIE: acest titlu s-a vrut în mod evident un test pentru noul motor grafic al seriei. Scopul a fost atins cu succes din punctul meu de vedere, jocul având o serie de atuuri incontestabile. Dincolo de asta se pot observa o serie de lipsuri faţă de care producătorii nu au luat măsuri. Vestea apariţiei pe console, spre finele acestui an, a ultimului episod din serie mi-a redat optimismul şi mă obligă să revin cu o nouă recenzie. Până atunci fanii seriei mai au puţin de aşteptat…

MEDIA: 7.10/10

Gen: fighting.

Batman: Arkham City E 3

2011-07-28T17:46:00.002+03:00

Ti-a plăcut Batman Arkham Asylum? Dacă da, atunci cu siguranță aștepți de ceva vreme Arkham City! Iată că lansarea se apropie iar imaginile prezentate în cadrul E 3 nu fac decât să ne sporească entuziasmul!

Wizard Fire

2011-07-26T16:59:00.001+03:00

Pe langa Konami sau Capcom ce au dominat era 2D in genul actiune, Data East incerca sa fie la fel de competitiva si creeaza continuarea titlului Gate of Doom.
Wizard Fire loveste Arcade-urile in 1992 cu perspectiva putin diferita fata de alte titluri ale timpului sau. Nu vei fi desigur surprins de complexitatea povestii: raul este materializat de data aceasta sub forma vrajitorului Zenon care planuieste sa deschida Altarul Dragonului si sa ridice o intreaga armata de creaturi resuscitate.
Jocul foloseste un sistem al camerei sus-lateral, creand o senzatie de 2,5D. Ai cinci personaje din care iti poti alege, cinci eroi care lupta impotriva raului: Knight (arma sa fiind destul de originala), Dwarf, Elf, Wizard si Bard. Folosesti doua butoane: unul pentru atac iar altul pentru magie care ti se umple diferit la fiecare categorie de inamici omorati. Nu exista abilitatea de a sari, dar nu ii vei simti absenta, sistemul camerei avantajand cele doua atacuri. Fiecare dintre personaje detine o carte, situata in cotul ecranului, care iti prezinta toate magiile tale (respectiv in ce te poti transforma). Atunci cand bara de magie este plina cel putin trei sferturi, te poti transforma in ceea ce iti vor arata paginile cartii ce se schimbă treptat (daca ratezi o anumita transformare, poti astepta pana se ajunge din nou la pagina respectiva). Acest element induce usoare momente strategice cand vei dori o anumita transformare pentru a anihila anumiti inamici in diferite situatii. Exista si o transformare suprema, singura in masura sa consume toata bara de energie. Unele metamorfoze iti vor disparea dupa o prima utilizare, insa reven daca in niveluri vei gasi din nou cartea magica.
Sistemul prin care personajele sunt individualizate este complex, aducand multe idei originale: fiecare dintre ei este imun la o anumita abilitate a inamicilor: Bard nu este afectat de otrava, Knight de boala, Dwarf de confuzie, etc. O alta carateristica este data de arma pe care o foloseste fiecare erou: toporul lui Dwarf, buzduganul lui Knight, cat si sceptrul lui Wizard se incarca atunci cand nu ataci un interval scurt de timp (arma incarcata executand un atac de doua ori mai puternic). Bard si Elf nu beneficiaza de aceasta caracteristica dar in cazul lor daca apesi repede pe buton, atacul este executat pe trei cai capatand astfel putere cat si raza de actiune mai mare. De asemenea exista artifacte pe care le vei culege din diferite obiecte din stagii si care te vor proteja de anumite atacuri: inelul magic te protejeaza de foc, scutul de atacurile cu arme ale inamicilor, cismele magice iti dau viteza, etc.
Cu exceptia lui Bard care se va transforma intr-un inorog ce ataca cu raze trimise din cornul sau, celelate transformari supreme sunt estetice: Wizard se transforma intr-o salamandra, Knight si Elf in ingeri iar Dwarf intr-un om de stanca. Forta lui Dwarf este de departe cea mai eficienta: atacurile sale cu pumnii produc ravagii mai ales la unii sefi daca cunosti momentul potrivit pentru executie.
Inamicii de stagiu, reprezentati de acolitii vrajitorului, sunt originali, cu atacuri logice atacandu-te atat la sfarsitul nivelurilor cat si in timpul lor. Lupta cu însusi Zenon este memorabilă, lungă (are cea mai mare viaţă) şi spectaculoasă (acesta având cele mai multe atacuri). Varietatea celorlalti inamici este foarte ridicata, in plus fiecare stagiu prezinta intotdeauna si categorii noi.
Per total se poate spune ca acest joc are influente RPG, datorita unui sistem destul de complex de upgradare si a obiectelor folosite. Ar fi fost de dorit ca jocul sa fie mai lung pentru a putea exploata cu adevarat caracteristicile sale, insa motorul grafic din acea perioada isi facea simtite limitele.
Atat efectele sonore cat si cele vizuale sunt excelente. Grafica fiecarui stagiu este detaliata, cu o paleta de culori complexa. Animatiile personajelor sunt putin mai bogate dar si mai bine inchegate ca cele din precedentul titlu, atat ei cat si inamicii miscandu-se mai real. In schimb, replicile din filmuletele dintre stagii nu sunt atat de inspirate.
Singurul lucru cu adevarat suparator si care merita depunctat este dezechilibrul dintre personaje. Dwarf cat si Knight sunt mult mai dotati decat ceilalti iar diferenta este majora. Atacurile lor au raza considerabila de actiune, avand si cea mai mare putere. Acelasi lucru se poate spune si despre transformarile lor. Conform povestii Wizard ar fi trebuit sa posede tranformarea cea mai puternica, lucru neadevarat. In plus, atacul sau este de nivel mediu si nu ii depaseste pe cei doi. În continuare Bard este dezavantajat cu toate transformarile sale cat si cu raza sa de actiune. Totusi in unele portiuni simti un oarecare efect compensator al atacului pe trei cai. Cat despre Elf, acesta este intru totul inabordabil! In afara de faptul ca poseda cismele magice permanent, caracteristica neesentială, are cea mai slaba transformare cat si cel mai slab atac. Pacat!!! La cat de atragator a fost modul de joc ar fi trebuit investit putin mai mult la acest capitol.
Jocul este probabil si putin mai scurt decat alte titluri din epoca dar compenseaza prin varietate si intensitate. Il recomand ca pe un classic ce nu trebuie ratat daca esti fan al jocurilor de actiune!

NOTA: 9/10

Scris de Alin.

Alan Wake

2011-07-24T09:07:00.005+03:00

POVESTE: 9/10

Alan Wake este un scriitor de romane de suspans a cărui sursa de inspirație pare că l-a părăsit. Pentru a se relaxa dar şi în speranţa că va reuşi să-i trezească interesul pentru un nou roman soţia sa îl convinge să meargă împreună într-o excursie.
Orăşelul în care sosesc, situat într-o zonă montană, pare ideal dar şi încărcat de un oarecare mister. Inimaginabilul se produce noaptea când în timpul unei plimbări Alan îşi aude soţia ţipând. Aleargă spre cabană însă e prea târziu… Cercetând împrejurimile pentru a o găsi este atacat de oameni învăluiţi într-o materie întunecată. Singura salvare este lumina lanternei combinată cu diferite arme de foc. O voce misterioasă îl ghidează până când reuşeşte să scape de urmăritori. Dar ciudat, atacatorii par personaje dintr-un roman pe care nu îşi aminteşte să-l fi scris…
Un thriller foarte reuşit, firul epic te pune mereu pe gânduri. Uneori ai spune Shutter Island, alteori Inception. Este bine că nu îşi asumă identitatea acestor filme ci doar sugerează ipoteze similare. Se strecoară şi câteva clişee iar finalul deschis poate nemulţumi dar per ansamblu atmosfera este deosebită!

GAMEPLAY: 9/10

Dacă superbul Resident Evil 4 ne oferea un sistem de luptă ce combina cuţitul cu diferitele arme de foc, în Alan Wake trebuie să alternăm folosirea lanternei cu cea a armelor. Acest lucru este necesar deoarece oamenii subjugaţi materiei întunecate nu pot fi învinşi dacă în prealabil nu intră în contact cu o sursă de lumină. Aceasta poate proveni de la lanternă, farurile maşinilor sau de la rachetele luminoase folosite în mod normal pentru semnalizarea unei anumite poziţii. Este folosit un sistem pe care încep să îl apreciez din ce în ce mai mult în care armele nu se upgradează ci în anumite circumstanţe vei găsi modele mai performante ale acestora. Din arsenalul de care dispui nu lipsesc pistoalele, unele aruncând rachete luminoase ce pot elimina concomitent mai mulţi inamici, puşti de diferite tipuri etc. Impactul este foarte reuşit iar modul slow motion are un efect aparte. Ai posibilitate de a te eschiva de loviturile inamicilor şi poţi fugi însă după o perioadă Alan va obosi, aspect realist pe care l-am apreciat. Per ansamblu mecanica este intuitivă, lucru ce desigur nu poate fi neglijat.
Plimbările printre brazii înalţi sunt terifiante iar ocazional adversarii apar din senin aspect ce te poate lua uneori prin surprindere. Nu se poate spune că jocul este liniar deşi cu ajutorul hărţii vei ajunge fără probleme în punctul dorit. Totuşi este bine să explorezi şi alte trasee acestea fiind de cele mai multe ori surse de muniţie, baterii sau arme. Un alt element specific este existenţa foilor din manuscris. Dacă din punct de vedere epic ele îţi dau detalii suplimentare cu privire la trăirile personajelor totodată influenţează şi modul de joc deoarece evenimentele lecturate se vor întâmpla ulterior. Astfel de multe ori primeşti indicii preţioase cu privire la evenimentele viitoare.
Un minus ar fi lipsa de diversitate a adversarilor. Dacă iniţial te atacă fermieri, înarmaţi cu topoare şi uneori drujbe, controlaţi desigur de forţa întunecată, ulterior vei avea de înfruntat poliţişti dotaţi cu arme de foc… dar cam atât. Modul de joc va compensa oarecum acest neajuns deoarece nu vei fi atacat în permanenţă motiv pentru care momentele de conflict vor fi deosebite. Nici secţiunile în care sunt controlate diferite obiecte nu m-au cucerit în totalitate. Totuşi când întunericul controla buldozerul sau rupea bucăţi din construcţii am fost acaparat.
Camera este mereu în spatele personajului, fără unghiuri moarte sau răsuciri bruşte. Durata jocului este puţin sub medie, undeva la şase ore, dar cred că această formulă este ideală pentru un astfel de titlu.

GRAFICĂ: 10/10

Din punct de vedere grafic acest joc nu şi-a propus să şocheze (cum se întâmplă cu multe titluri din prezent) ci doar să redea cât mai fidel realitatea. Este surprinzător cum acest obiectiv, atins pe deplin, este şi suficient. Pădurile de brazi, dealurile întunecate, maşinile dar şi interioarele diferitelor clădiri sunt cât se poate de convingătoare păstrând mereu proporţiile din realitate. Mai trebuie spus că în domeniul expresivităţii faciale A.W. atinge cote înalte, fiind un precursor al unor titluri precum Red Dead Redemption şi L.A. Noire. Filmele dintre niveluri sunt reuşite având de multe ori cadre panoramice impresionante.

AUDIO: 9/10

Câteva surprize plăcute şi la acest capitol. Pe parcursul jocului poţi asculta diferite transmisii radio (în special cele ale postului local) cu un conţinut diferit dar care întregesc atmosfera. La acestea se adaugă o serie de înregistrări audio precum şi un serial de televiziune ce poate fi urmărit în anumite locaţii. Varietatea vocilor este ridicată iar interpretarea excelentă. Între niveluri, asemenea unor episoade de serial, poţi asculta câte o piesă specifică anilor 70 – 80 a căror temă este legată de conţinutul nivelului încheiat.
Singurul minus pe care l-am putut observa în anumite momente este un decalaj între voce şi mişcarea buzelor personajelor.

REPLAY: 8/10

Asemenea primului Uncharted, după o primă parcurgere jocul îşi pierde din mister. Chiar dacă în anumite puncte pot apărea probleme gradul mediu de dificultate lasă uneori loc pentru ceva mai multă agresivitate. Din acest motiv se impune o nouă abordare pe un grad de dificultate crescut. Ar mai fi un element ce vine în sprijinul reluării jocului: paginile din manuscris ce abordează evenimentele dintr-o altă perspectivă, şi detaliile legate de istoria oraşului. Poate că dacă acestea sunt studiate în întregime vor arunca lumină peste afirmaţia lui Alan din final.

ÎN CONCLUZIE: Alan Wake oferă o poveste intrigantă, o atmosferă deosebită precum şi un sistem de joc echilibrat. Chiar dacă nu pune un accent deosebit pe acţiune îl recomand ca pe un joc ce nu trebuie sub nicio formă ignorat!

MEDIA: 9/10

Gen: aventură-acţune.

Rayman Origins E 3

2011-07-22T19:58:00.004+03:00

După titluri sclipitoare precum New Super Mario Bros și Donkey Kong Country Returns, Nintendo ne mai pregătește o surpriză în 2.5 d: Rayman Origins, de data aceasta pe Wii, Xbox 360 și PS 3. Eu personal îl mănânc din priviri...

Castlevania: Vampire's Kiss

2011-07-19T20:15:00.002+03:00

Castlevania a fost una dintre seriile ce au exercitat o influenţă deosebită asupra mea încă din epoca Nintendo. Acest lucru se datora modului de joc intuitiv dar şi firului epic pe cât de simplu pe atât de atrăgător. Cine nu ar dori să înfrunte cei mai cunoscuţi monştri din cultura populară şi să iasă şi învingător în final?!
Prezentul titlu este al cincilea din serie şi a fost lansat în Europa în anul 1996. El are o valoare deosebită deoarece a revoluţionat stilul grafic al seriei păstrând şi chiar îmbunătăţind sistemul de luptă. Lansarea iniţială a fost făcută pe PC, cu imagini în stil anime ce veneau în sprijinul poveştii şi cu voci reale, aspect inedit la titlurile 2 d din acea perioadă. Stilul, discutabil în prezent (imaginile anime erau simpliste), atrăgeau cu siguranţă la momentul lansării iar capitolul audio este de apreciat şi în prezent. Protagonistul era redesenat, avea animaţii suplimentare, lucru ce se aplica şi la o parte dintre adversari, culorile fiind şi ele ceva mai intense. Acestea fiind spuse putem evidenţia caracteristicile specifice variantei SNES, ce a urmat celei de pe PC şi pe care o consider superioară.

Încă din primul titlu intram în pielea unuia dintre membrii Clanului Belmont, ce luptau de secole cu forţele întunecate. Această tradiţie s-a păstrat dea lungul seriei, aproape fiecare nou episod având în centrul evenimentelor pe unul dintre descendenţii acestei familii. Nici evenimentele din Castlevania V.K. (cunoscut şi sub denumirea de Dracula X) nu fac excepţie de la regulă. Atunci când satul aflat în vecinătatea castelului în care se zvonea că se află celebrul Contele este invadat de hoarde de demoni, un alt membru al ordinului sfânt e gata de luptă.
Sistemul de joc urmează reţeta de succes care i-a adus întreaga popularitate. Eroul poate folosi biciul sfânt precum şi o armă de la distanţă (ce diferă în funcţie de alegerea pe care o faci în anumite momente din joc). Folosirea ei este limitată de numărul de inimioare deţinute în acel moment, inimi ce sunt colectate în urma învingerii adversarilor. Nu toate armele vor consuma acelaşi număr de inimioare, el fiind direct proporţional cu eficienţa atacului respectiv. Elementul de noutate îl reprezintă un atac de tip forţă şi care va afecta sau neutraliza mare parte dintre inamicii din jur. În cazul cuţitelor atacul va fi redat prin aruncarea rapidă a unui număr mare de pumnale către adversarii aflaţi în faţa ta. Apa sfântă se va materializa sub forma unei ploi ce acoperă întreg ecranul, în cazul securilor acestea vor fi aruncate spre extremităţile ecranului etc.
Succesiunea nivelurilor are corespondent în diferitele zone ale castelului (intrarea, beciurile, catacombele, grădinile, orologiul, turnul etc.), singura excepţie fiind satul. Şi aici putem vorbi de un element binevenit (nu în totalitate nou în serie dar absent în varianta PC) reprezentat de traseele alternative. Dacă în Castlevania 2 exista opţiunea de a alege un anumit traseu, în acest titlu schimbarea unui asemenea traseu se face accidental (ex. căzând într-o anumită groapă vei ajunge în catacombele de sub castel).
Adversarii sunt în general specifici fiecărui nivel varietatea lor fiind crescută. Succesiunea atacurilor este logică şi necesită o oarecare îndemânare pentru a fi evitate. Inamicii de nivel sunt bine individualizaţi şi provocatori, din rândurile lor nelipsind Liliacul Vampir, Călăreţul fără Cap, Omul Lup, Moartea şi nici Contele întunecat. Impactul global este foarte reuşit. Ca lungime jocul poate depăşi uşor media oferind o experienţă plăcută.
E drept că redesenarea personajului principal s-a realizat cu prilejul variantei lansate pe PC însă abia pe Super Nintendo jocul a obţinut distincţia ce l-a consacrat. S-a lucrat foarte mult la detaliul şi animaţiile de fundal ale stagiilor rezultantul fiind de multe ori impresionant (ex. efectul pe care căldura flăcărilor îl avea asupra diferitelor clădiri). Paleta de culori este amplă dar şi intensă întregul joc având o strălucire de apreciat.
Coloana sonoră se potrivea foarte bine cu atmosfera jocului iar zgomotele de fundal erau reuşite. Cât priveşte replay-ul consider că acesta este unul ridicat din două motive: sistemul de joc este excelent iar pe de altă parte traseele alternative aduc un plus de varietate.
Castlevania V.K. este în opinia mea cel mai reuşit episod din seria 2d urmat de Bloodlines lansat pe consola Genesis. Titlul de pe SNES reprezintă alegerea cea mai potrivită pentru a retrăi emoţiile acestei serii încununată recent de Castlevania Lords of Shadow.

NOTA: 10/10

Alice Madness Returns

2011-07-16T08:26:00.007+03:00

POVESTE: 7/10

Alice Madness Returns se joacă puţin cu povestea clasică pe care o cunoaştem cu toţii. Astfel Alice este o tânără orfană a cărei familie a murit în incendiul ce le-a distrus casa. Chiar dacă nu îşi mai aduce aminte circumstanţele în care a scăpat în acea noapte Alice nu exclude posibilitatea ca ea să fie vinovată de acel incendiu.
Ulterior Alice este dată în grija unui psihiatru care încearcă să o determine să treacă peste acele evenimente nefericite. Totuşi protagonista are alte planuri. Ea vrea să afle cu orice preţ ce s-a întâmplat în acea noapte iar pentru asta trebuie să parcurgă un corupt ţinut al minunilor: psihicul ei.
Cu o idee destul de originală Alice Madness Returns avea şansa unui titlu cu potenţial. Din păcate acesta se risipeşte destul de rapid pe parcursul aventurii asemeni misterului central.

GAMEPLAY: 7/10

Aventura începe din pădurea magică şi continuă prin ocean, ţinutul de jad, castelul reginei de Cupă, culminând cu casa de păpuşi urmată de confruntarea finală. Aceste cinci niveluri conţin secţiuni 2d, de tip aventură precum şi shootere. Chiar dacă diferite ca design problema acestora, ca de altfel a întregului joc, este repetitivitatea pronunţată a acţiunilor. Astfel Alice va trebui invariabil să se deplaseze (prin sărituri graţioase) de pe o platformă pe alta până la punctul în care se află o manetă ce îți deschide calea în continuare. Din acest punct continuă spre următorul, fiind necesar ca uneori să îţi coordonezi acţiunile astfel încât să te încadrezi într-un anumit timp. Chiar şi porţiuni palpitante cum ar fi derdeluşurile pierd din intensitate după primele două curse. Posibilitatea de a se micșora, pe care Alice o are încă de la începutul jocului, descoperind trasee ascunse sau platforme invizibile, devine și ea monotonă în scurt timp. Datorită acestor elemente de repetitivitate nivelurile vor părea cam lungi cam cu 20 de minute înainte de a se termina cu adevărat. Excepţie face nivelul al patrulea, plin de savoare şi deosebit de estetic. Global porţiunile de platformă chiar dacă nu ies din tipare sunt bune. Camera este şi ea bună cu precizare că înaintea unei sărituri va trebui să fixezi camera spre platforma pe care doreşti să ajungi. În caz contrar va fi foarte greu să te orientezi în timpul săriturii.
Din fericire luptele vin şi ele în compensarea monotoniei. Jocul este prevăzut cu un sistem de fixare a ţintei pe adversar, o eschivă eficientă. Armele sunt originale şi mult mai important trebuie combinate frecvent pentru a învinge diferitele tipuri de inamici întâlniţi. Astfel cuţitul de bucătărie este cel mai rapid iar calul cu mâner (asemenea unui ciocan) poate distruge anumite ziduri şi trece prin garda duşmanilor. Armele cu rază mare de atac sunt pepiniera (ce funcţionează asemenea unei mitraliere ce se încinge daca e folosită continuu) şi ceainicul, un adevărat aruncător de grenade. Fiind nevoit să combini în permanenţă aceste arme şi căutând noi tehnici pentru a învinge adversarii luptele nu pot deveni monotone.
Trebuie spus că diversele categorii de inamici apar treptat şi au o dificultate progresivă. Între aceştia amintesc monştrii de smoală cu capete de păpuşi din ceramică, viespile samurai, ceainicele, soldaţii cărţi de joc, uriaşele păpuşi de ceramică etc. Exceptând confruntarea finală şi vreo două lupte mai deosebite nu există inamici principali.
Jocul depăşeşte opt ore la prima parcurgere, fiind puţin cam lung pentru ceea ce are de oferit. Putem menţiona una sau două situaţii ce pot fi privite ca puzzle-uri însă acestea sunt total incidentale.

GRAFICĂ: 8/10

Din punct de vedere estetic jocul nu stă rău. Cele cinci capitole sunt cât se poate de diferite ca design, bogate în detalii şi redate prin culori intense. Secţiunile în stil 2d sunt şi ele reuşite şi plăcute iar nivelul în care protagonista îşi măreşte dimensiunile este impresionant. Uneori însă se pot sesiza animaţii lipsă la mişcările lui Alice, precum şi cazuri în care, în urma unor sărituri aceasta rămâne prinsă de extremitățile unor platforme sau din contră aluneca de pe marginea lor. Aceste situaţii sunt însă limitate ca număr.

AUDIO: 8/10

Coloana sonoră are o notă stranie, foarte potrivită pentru subiectul jocului. Vocile sunt de asemenea reuşite, începând cu cea a lui Alice şi terminând cu cele ale Pălărierului Nebun şi a celorlalţi locuitori ai Minţii lui Alice. Totuşi mare parte din explicaţiile pe care ţi le dau unele personaje tind să fie plictisitoare întrerupând prea mult cursul evenimentelor.

REPLAY: 6/10

Nu prea există elemente care să vă menţină treaz interesul, jocul având încă de la prima parcurgere o serie de momente descurajante. Totuşi există posibilitatea de a juca varianta clasică a poveştii dacă o veţi descărca de pe net. De asemenea o serie de schiţe şi informaţii despre personaje vor fi disponibile la finalizarea jocului.

ÎN CONCLUZIE: Acest joc ne pune în faţa unei aventuri ce ne îndeamnă să aşteptăm momentele deosebite și care atunci când se produc atenuează secţiunile monotone precedente. Deci dacă sunteţi dispuşi să îi acordaţi o parte din timpul vostru şi aveţi şansa unei reduceri / închirieri eu consider că nu veţi regreta experienţa.

MEDIA: 7.20/10

Gen: acţiune.

The Legend of Zelda: Skyward Sword E3

2011-07-15T19:00:00.002+03:00

Ultimul episod din celebra serie Zelda se apropie de lansarea sa de la finele acestui an. Titlul arata mai bine ca niciodată iar fanii sunt cu siguranță în extaz. Oare sistemul de joc, raportat la controlerul Wii, va fi și el la înălțime? Rămâne ca fiecare dintre noi să se convingă singur...

Nintendo GameCube

2011-07-13T19:15:00.004+03:00

Istoric: GameCube este a patra consolă Nintendo şi face parte din generaţia a şasea de console. De asemenea este pentru prima oară când Nintendo folosește discuri optice în locul dischetelor clasice. Spre deosebire de competitori, PlayStation 2 şi Xbox, GameCube folosea mini dvduri şi nu dvduri tipice. Consola a fost lansată pe data 3 mai 2002 în Europa.

Impactul pe piaţă: Printre sloganurile de promovare cel mai cunoscut a fost: "Who Are You?" ideea fiind că eşti ceea ce joci, genul de joc favorit spunând ceva despre personalitatea jucătorului. Legat de componenţa hardware ţelul era depăşirea limitărilor precum şi a dificultăţilor întâlnite la Nintendo 64 respectiv crearea unui produs accesibil financiar, echilibrat, atractiv dar nu în ultimul rând competitiv.
În ciuda eforturilor consola nu a atins nivelul reportat de Nintendo 64. Ea a ocupat locul al treilea după PlayStation 2 (ce încă este produs) şi Xbox (întrerupt în 2006). Designul de familie precum şi lipsa unor companii partenere au împins consola către un public mai tânăr ce reprezenta un segment redus din consumatorii de jocuri video ale acelei perioade. Diferite companii producătoare de titluri destinate adolescenţilor sau unui public matur au ignorat consola GameCube în favoarea PlayStation 2 şi Xbox. Capacitatea de 1.5 GB a discului a reprezentat de asemenea o limitare având în vedere că atât PlayStation 2 cât şi Xbox puteau folosi dvduri Dual-Layer de 8.5 GB pentru jocurile cu dimensiuni mari. Din acest motiv o serie de titluri, aproximativ 25, au fost lansate pe două discuri. Compresia video era de asemenea mai pronunţată pe versiunea GameCube. Datorită vânzărilor oscilante Nintendo a întrerupt pentru o scurtă perioadă producţia în anul 2003 reducând surplusul de unităţi existente. După scăderea preţului la 99 de dolari vânzările şi-au revenit începând cu luna septembrie 2003 perioadă ce a coincis cu lansarea lui The Legend of Zelda: Collector's Edition. Ulterior acestui moment vânzările au rămas stabile, în special în Japonia, însă consola nu a urcat mai sus de locul trei la nivel mondial.
Au existat şi câteva probleme de citire a discurilor datorate senzorului de citire care în timp devenea sensibil la căldură. Această defecţiune presupunea înlocuirea senzorului optic lucru pe care Nintendo l-a făcut gratuit pentru consolele afectate, chiar şi după expirarea termenului de garanţie.

Tehnic: Gekko (microprocesor) 486 MHz IBM. Memorie: 43 MB RAM, 24 MB MoSys 1T-SRAM sistem central RAM, 324 MHz, 64-bit bus, 2.7 GB/s bandwidth. Puteau fi introduse concomitent patru manete şi două carduri de memorie. Ca un rezultat al acestei alegeri consola nu avea capacitatea de a reda conţinutul video sau audio al Dvdurilor standard, opţiunea disponibilă la celelalte console. GameCube dispunea de un sistem online oficial, prin intermediul adaptorului Broadband sau a celui de tip modem. Procesor audio integrat: Custom 81 MHz Macronix DSP. Procesare grafică: 162 MHz "Flipper" LSI (co-produsă de Nintendo şi ArtX). Moduri video: 640×240 (240i) sau scanare progresivă (240p) - 60Hz / 640×480 (480i) sau (480p) - 60Hz / 640×576 (576i) - 50Hz.
Au existat trei tipuri de carduri de memorie: de 59 de unităţi (4 Mbit /512 KB, de culoare gri), 251 de unităţi (16 Mbit /2 MB, negru), şi de 1019 unităţi (64 Mbit /8 MB, alb).

Estetic: Consola a fost lansată în diferite culori, cele mai cunoscute fiind "Indigo" (culoarea standard) precum şi o nuanţă de negru. Ulterior va fi lansată varianta "Platinum" (argintiu), iniţial drept o ediţie limitată.
Maneta GameCube a fost proiectată astfel încât să aibă o formă ergonomică . Avea un total de opt butoane, două stikuri şi un sistem direcţional clasic. O variantă wireless a fost lansată ulterior având acelaşi design dar de o culoare gri argintiu.
Aparatul (evident în formă de cub) pare destul de grosolan iar personal maneta nu mă atrage, nici ca formă și nici ca opțiune a culorilor. Probabil una dintre cele mai neinspirate alegeri făcute de cei de la Nintendo, apelativul de consolă copilărească fiind ușor de justificat.

Jocuri: Super Smash Bros. Melee, Mario Kart: Double Dash, Super Mario Sunshine, The Legend of Zelda: The Wind Waker, Luigi's Mansion, Mario Party 4, Metroid Prime, Pokémon Colosseum, Paper Mario: The Thousand-Year Door, Resident Evil 4, Sonic Mega Collection The Legend of Zelda: Twilight Princess, Kirby Air Ride, Soulcalibur II.

Eu şi consola: Generația a șasea de console coincide cu perioada în care contactul meu cu jocurile video a fost întrerupt. Spre finalul ei am achiziționat un PlayStation 2 și am devorat rapid mare parte din titlurile de excepție (revenisem în forță!). Astfel nici consola celor de la GameCube nu mi-a trecut prin mâini...

Sintetizând: GameCube a vândut aproape 22 de milioane de unităţi, cu mult în urma lui PlayStation 2 (aproape 144 de milioane). La finalul acestei generaţii consola era uşor în spatele celei produse de Microsoft ce vânduse 24 de milioane de uniăţi şi cu mult în faţa consolei Dreamcast, ce în scurta perioadă în care se aflase pe piaţă ajunsese la 10.6 milioane de aparate vândute. GameCube se situa în urma predecesorului său, Nintendo 64, ce atinsese 33 de milioane unităţi vândute.

Ninja Blade

2011-07-10T12:50:00.002+03:00

POVESTE: 5/10

Povestea, un cliseu total, nu iti va oferi explicatiile necesare pentru multe elemente intalnite pe parcursul aventurii. Totusi in linii generice ea se prezinta in felul urmator: Dupa o infectie izbucnita in Africa si care transforma omenii in zombie iar unele animale in creaturi uriase singurii care pot opri aceasta maladie sunt un grup de ninja. Tokio va fi invadat intr-un timp foarte scurt de viermi si paienjeni uriasi, zombii si multe alte creaturi zburatoare.
Ken, eroul din acesta poveste, va lupta cu toate aceste creaturi iar cei apropiati lui se vor intoarce impotriva lui fiind controlati de respectivul virus. Legendara Ninja Blade, sabia care nu fusese niciodata stapanita, ii va fi de folos spre finalul jocului pentru a distruge inima infectiei si totodata pe cel care o sustinea…

GAMEPLAY: 7/10

Actiunea se desfasoara in si pe cladirile din Tokyo. Daca ai jucat Shinobi cat si cele doua Ninja Gaiden vei observa rapid ca acest joc este o inbinare intre mecanicile celor doua adaugand in plus quick time events (in care trebuie sa apesi la timp butoanele aparute pe ecran in diferite momente). Trebuie spus ca proportia acestor momente este uimitoare respectiv jumatate din joc. Izbitor este raportul aproape egal al elementelor placute cat si al celor neplacute (de la multe miscari care dau rapiditatea si eleganta unui ninja pana la unele absurde cand face surfing cu o motocicleta pe autobuzele aruncat in aer din gura unui vierme urias etc).
Ken este inarmat cu trei feluri de sabii (normala, usoara cu raza lunga cat si cea grea puternica). Fiecare dintre acestea pot fi upgradate de trei ori, de fiecare data arma devenind putin mai puternica (fapt sesizabil mai ales la sabia grea) dar si capatand cateva miscari noi. Adaugand la acestea abilitatea de a fugi pe ziduri cat si pe cea de a folosi trei shuriken-uri magice (vant, foc, fulger, preluate ca multe alte elemente, direct din Ninja Gaiden 2) cu propietati diferite nu vei duce lipsa de varietate.
La cum se prezinta gameplay-ul, vei folosi doar comboul simplu al celor trei arme cat si alte doua miscari obtinute pentru fiecare dupa upgradare. Jocul iti prezinta destule optiuni dar sunt atat inestetice cat si ineficiente si nu vei dori sa le vezi nici macar pe ultimul grad de dificultate.
Totusi ritmul este bun, in continua actiune. Cu siguranta fara proportia ridicata de quick time events ar fi fost plictisitor deoarece designul este pur linear. Exceptand faptul ca are portiuni in care sunt folosite cele doua sabii (cea mica cu care te agati de diferite margini si cea mare cu care spagi unele ziduri) titlul este lipsit de complexitate (portiuni de explorat sau puzzle-uri). Inamicii iti apar progresiv, sefii vor fi din ce in ce mai grei iar stagiile mai lungi, cele trei shuriken-uri vor fi obtinute treptat dupa ce invingi primii sefi. Pe langa faptul ca pot fi folosite si pe inamici ele au specificul lor si in stagii: cel cu vant stinge portiunile incendiate, iar cel de foc este singurul ce poate ataca un anumit tip de plante mutante ce iti blocheaza trecerea.
Ignorand portiunile in care fugi sau te sui pe ziduri si unde vei avea parte si de mici frustrari deoarece uneori se moare stupid din cauza controlului, acesta pare destul de receptiv. Tot in acele momente vei avea si senzatia ca animatiile nu se imbina la nivelul calitativ din multe jocuri actuale cu care incearca sa concureze. Dintre putinele aspect bune: mici efecte slow-motion pe unele lovituri luate din upgrade, executia rapida dar si bine facuta a combourilor de baza apasand simplu unul din cele doua butoane desemnate actiunilor.
Vei avea parte si de ideea putin invechita in care ai de refacut sefii principali deorece cele trei shuriken-uri magice iti vor disparea in stilul specific al povestii (fara a afla vreodata care ar fi legatura intre ele si acele creaturi). Fără aceste arme acestia vor fi ceva mai dificili aspect bun al jocului.
Camera este buna cu posibilitatea miscarii unghiului cu stick-ul drept. Luptele su sefii sunt bune, au destule atacuri si cam doua ipostaze in care ai parte de q.t.e.-urile menționate.
Partea simpla de combat ar mai fi trebuit cantarita deoarece nu vei simti ca inamicii uzuali devin mai dificili cu exceptia celor care pot fi catalogati ca sub-sefi. De asemenea pana la finalul jocului iti vei upgrada tot arsenalul cu energiile lasate de inamici (care arata similar ca cele din God of War) oricat de prost ai juca, ceea ce caracterizeaza un sistem de upgrade simplist si elementar ce merita depunctat.

GRAFICĂ: 7/10

Ninja Blade depaseste nivelul mediu din punct de vedere tehhnic. Cu usoare exceptii cand ai fi vrut ca nivelurile sa ofere mai multe detalii jocul se prezinta bine. Totusi creaturile par neinspirate, atat unii sefi cat si inamicii uzuali.
Meniul jocului, inclusiv cand upgradezi armele, este neatragator, iar Ken nu are un costum placut, masca fiind principal problema. In afara de faptul ca poti schimba culorile costumului nu vei avea parte de altele noi.

AUDIO: 9/10

Poti reprosa doar un singur lucru: jocul foloseste atat voci in japoneza cat si in engleza, singura optiune valabila, ultimele fiind superficiale. Efectele sonore sunt insa bine redate la fel si coloana Sonora.

REPLAY: 6/10

O prima parcurgere se justifica prin cea mai lunga experienta a sistemului q.t.e. Dincolo de el se intinde mediocritatea.

ÎN CONCLUZIE: Comparandu-l cu Ninja Gaiden 2, după care a fost copiat, Ninja Blade ofera un sistem al camerei superior, precum si q.t.e.-urile ce fac luptele mai intense. Daca trebuie sa alegeti ramaneti la Ninja Gaiden 2!

MEDIA: 6.80/10

Gen: actiune.
Scris de Alin.

Gears of War 3 E3

2011-07-09T10:02:00.001+03:00

Încă putem juca Gears of War 2 fără a avea senzația unui titlu de acum trei ani dar peste câteva luni aventura va continua! Ultimele secvențe prezentate în acest an la E 3 ne înfățișează un Gears of War 3 ce arată și se mișcă precum un film de animație! Culori intense, aceeași mecanică fluidă și acțiune... la scară mare! Sper la un joc de 10!

Teenage Mutant Ninja Turtles 3

2011-07-06T17:38:00.004+03:00

La trei ani dupa legendarul titlul de pe Arcades, Konami ne daruieste un alt titlu puternic: TMNT 3: Manhattan Project, exclusiv pe consola Nintendo.
Pastrand formula traditionala, jocul are in total opt niveluri. Te va incanta atat cu idei de stagii noi (cel pe plaja sau pe submarin) cat si cu unele clasice dar redate de data aceasta intr-o noua forma (canalizarea, surfingul, orasul, Tehnodromul).
Foot Soldiers sunt mai diversificati ca niciodata, cu patru sau cinci categori noi. Ii reantalnim pe cei cu cutite, sulite sau sabii dar avem parte si de cei care arunca cu nisip sau de cei care te electrocuteaza. Fiecare are cate un atac pe care il executa in anumite momente fiind diferentiati si printr-o paleta de culori bine aleasa. Varietatea inamicilor este marita pe parcursul jocului cu inca 3-4 categorii de roboti, printre care vom regasi si soldatii lui Krang din Dimensiunea X.
La fel ca in Batman Returns o inovatie importanta o reprezinta interactiunea cu mediul, evidenta in acest titlu si prin aparitia inamicilor. Ei te vor surprinde prin felul in care isi fac intrarea in lupta: fie sparg un geam, darama un panou si apar din spatele lui, sau asemeni primul titlu, vor arunca spre tine cu capacele de la canal. Aceasta caracteristica este de efect si ajuta atmosfera jocului.
La fiecare sfarsit de stagiu vei avea de infruntat, evident, un sef, cu cateva exceptii notabile cand vei intalni un asemenea inamic si pe parcursul nivelurilor. Acestia, de asemenea, te vor surprinde, Konami aducand in prim plan personaje atat din seria animata cat si din filmele artistice. Printre acestia ii amintesc pe Bebop, Rocksteady, Krang, Shredder, Groundchuck, Slash, Dirtbag, Tokka, Razer sau Leatherhead. Surprinzator Tehnodromul nu va mai fi ultimul nivel, fiind urmat de inca doua si, aducand un omagiu filmului, ultimul si cel mai greu adversary va fi Shredder dupa transformarea suferita in contact cu mutagenul X.
Sistemul de lupta este simplu si eficient iar controlul este foarte bun. Testoasele au cate un atac normal cu arma, unul din saritura, un prins, cat si un atac special care iti scade o unitate din viata cand il executi. Acesta din urma este diferit la fiecare testoasa in parte atat ca animatie, raza de atac, durata cat si prin puterea sa. Cand viata ta ajunge la ultima unitate, atacul special nu-ti va mai lua si aceasta ultima unitate. Deorece toate celelalte atacuri au animatii similare si au aceeasi forta, luptele se reduc la cat de bine stapanesti aceasta abilitate (cu cateva mici exceptii cand atacul din aer ar fi alegerea cea mai buna). Spre ex: Drill-ul lui Ralph este cel mai rapid dar scade cel mai putin, Kangaroo-kick al lui Mike este cel mai puternic, are cam aceeasi raza de actiune cu primul dar il poate lasa uneori descoperit. Leo nu se distinge de ceilalti in executie insa global il vei gasi putin mai eficient pe parcursul jocului.
Aceasta individualizare a atacului special cat si invatarea diferitelor tipare de miscari ale inamicilor / sefilor iti vor oferi baza necesara pentru formarea unor strategii de care ai nevoie pentru a te bucura din plin de joc.
Grafica este superba, personajele sunt mari si detaliate iar stilul artistic este placut. Efectele sonore sunt bine realizate iar coloana sonora, cu toate ca vine cu melodii noi, creeaza aceeasi atmosfera unica si tipica testoaselor.
Replay-ul este extrem de ridicat nu doar prin atmosfera si gameplay dar si prin posibilitatea de a parcurge aventura impreuna cu un prieten.
Nu ar exista decat un singur lucru de reprosat: animatia prinsului este aceeasi la toate testoasele, lucru nepotrivit. Daca acesta arata bine la Don sau Leo, este total nepotrivit la Mike si Ralph. Ramane si regretul ca acest titlu deosebit nu a fost lansat si pe arcades unde ne-ar fi incantat cu detaliile din uluitorul TMNT!
Manhhatan Project este un joc in care Konami da dovada de multa maiestrie. Vei fi surprins de cat continut a putut fi pus pe o consola de 8 biti. Poate fi usor trecut langa titlurile de top ale acelei generatii!

NOTA: 9.5

Scris de Alin.

Gears of War 2

2011-07-03T11:47:00.007+03:00

Gears of War este singura serie exclusivă Xbox 360. Alături de ea regăsim interesanta poveste a lui Alan Wake însă dincolo de aceasta lupta pentru supremație pare câștigată cu ușurință de Sony cu numeroasele sale titluri de top. Ceva mai greu m-am decis să purced și eu la exterminarea rasei ce amenință să anihileze, la rândul ei, rasa umană. Trebuie să recunosc faptul că am fost surprins!

POVESTE: 9/10

Cunoscând în mare evenimentele din primul Gears of War, în care umanitatea se vede nevoită să lupte cu disperare pentru a opri invazia unor creaturi monstruase (asemeni unor șopârle bipede), inteligente și deosebit de agresive, o continuare nu părea să se poată distanța de inevitabilul clișeu apocaliptic.
După prima misiune avem parte de o întorsătură neașteptată a scenariului. Deoarece au văzut că nu pot opri invazia inamicului, trupele de rezistență sunt decise să riște totul în speranța unei victorii. Planul presupune atacarea teritoriului în care șopârlele își au cuibul și exterminarea acestora!
În centrul acestui atac îl întâlnim din nou pe Marcus Pheonix alături de alți veterani precum Dom sau Tai. Chiar dacă mult centrat pe acțiune firul epic ne oferă o serie de momente dramatice cu adevărat impresionante. Acestea nu numai că ridică întraga poveste dar te fac să îți dorești cu adevărat să distrugi abominabilul inamic împreună cu regina ce se află undeva în imensele construcții pe care le ai de explorat!

GAMEPLAY: 10/10

Sistemul de joc din seria Gears of War a adus numeroase îmbunătățiri shootere-lor 3rd person (gen Dead Space), cea mai cunoscută fiind folosirea diferitelor obiecte din mediu (ziduri, mașini etc) pentru a te apăra de focul inamic. Vanquish este cel mai recent joc ce a împrumutat modul de joc brevetat de Gears of War însă el a fost implementat cu succes și în titluri precum Uncharted.
Câteva elemente generice: poți purta concomitent patru categorii de arme (de tip pistol, pușcă, mitralieră și grenade). Trebuie menționată arma prevăzută cu lama unei drujbe capabilă să secționeze un adversar precum și situația în care dacă ambele personaje o folosesc concomitent se intră într-un minigame unde trebuie să apeși butonul de pe ecran pentru a ieși învingător. Deosebită este și arma laser ce se concentreză un timp asupra unui inamic iar ulterior acesta este dezintegrat. Ea este însă deosebit de rară și constituie un indiciu legat de porțiunea dificilă ce se apropie. Armele trebuie alese cu atenție acestea crescând considerabil șansele de victorie împotriva diferitelor clase de inamici.
Jocul are patru grade de dificultate, toate fiind solicitante pentru jucător. Întinderea aventurii este impresionantă pentru un astfel de titlu, depășind opt ore de joc la prima parcurgere. I.A. este crescută adversarii fiind deosebit de agresivi și cu o tactică de multe ori uimitoare. Întâlnim diferite clase de inamici (soldați, bestii monstruase, creaturi zburătoare etc). Este adevărat că jocul nu are mulți inamici principali însă există o serie de confruntări majore ce pot fi catalogate ca atare.
Revenind la elementele definitorii de gameplay: personajul are posibilitatea de a alerga de la un punct la altul. În aceste momente el se lasă automat în jos, fiind ferit de focul inamic. Camera, impecabilă în restul jocului, adoptă aici un unghi special ce îți dă senzația că fugi în spatele camaradului tău. După o serie de lovituri primite personajul va cădea la pământ și va cere ajutorul unui alt soldat. În aceste momente te poți deplasa cu greu fără a putea ataca în vreun fel. Dacă alt soldat nu ajunge sau nu poate (deoarece este atacat) ajunge la tine vei muri în scurt timp. Și șopârlele trec prin aceleași momente fiind ajutate de camarazi. Egalitatea de șanse se extinde practic la întreg jocul, lucru pe care l-am apreciat din plin. În aceste momente te poți deplasa lângă inamic și îl poți executa în unul dintre numeroasele modalități disponibile (ex. îl poți strivi, lovi cu brutalitate sau îl poți folosi ca scut ulterior frângându-i gâtul. Sunt o serie de inamici ce se apără cu o platoșă metalică iar după eliminarea lor aceasta poate fi utilizat în combinație cu un singur tip de armă.
Sunt momente în care jocul te pune să alegi între două trasee alternative. Chiar dacă porțiunea diferită nu este întinsă ea atrage prin diversitate impunând și o nouă abordare. Pe parcursul misiunilor vei asedia diferite puncte de rezistență ale inamicilor, vei conduce ofensive iar la nevoie vei apăra convoiul ce avansează către bârlogul șopârlelor. Există porțiuni în care pur și simplu te vei urca pe unele creaturi (un monstru asemănător cu ciclopul din God of War și o creatură zburătoare). Controlarea mașinăriilor de teren este foarte bună pe tot parcursul jocului.
Acestea elementele caracteristice fac din Gears of War 2 unul dintre cele mai bune jocuri de gen!

GRAFICĂ: 10/10

La acest capitol titlul reprezentativ al celor de la Microsoft este sinonim cu motorul grafic Unreal. La trei ani de la lansare universul din Gears of War 2 este în continuare fascinant. Mediul înconjurător este plin de viață, cadrele panoramice te transpun într-o lume devastată care pe măsură ce o parcurgi reușește să te deprime încetul cu încetul (dar în sens bun). Ruine, grote reci, munți solitari, explozii la tot pasul, ploi acide, creaturi și vehicole (gears) variate sunt doar o parte dintre elementele distinctive ale acestui joc.
În general simt nevoia unei bogate palete de culori, aspect nu tocmai frecvent în prezentul titlu, dominat de o nuanță verzui-cenușie. Dar trebuie să recunosc, alegerea este perfectă pentru a completa atmosfera post apocaliptică în care se desfășoară acțiunea!
La final menționez un element ce m-a deranjat puțin. El se referă strict la categoria standard de soldați-șopârlă ce te atacă. Aceștia par oarecum grosolani, aspect ce se răsfrânge și asupra protagoniștilor. Totuși pe parcursul aventurii te acomodezi cu stilul pe care probabil producătorii l-au utilizat pentru a sublinia brutalitatea / duritatea unor personaje.

AUDIO: 9/10

Sunete deosebite, o coloană sonoră potrivită (ce vine mereu în completarea evenimentelor tensionate din joc) și în cele din urmă vocile dure ale camarazilor dar capabile de profunzime în anumite momente. Există din păcate și o serie de replici banale, de film de acțiune comercial. Mă așteptam ca acestea să fie predominante, m-am bucurat descoperind că nu este așa.

REPLAY: 9/10

Indiferent de eventualele continuări și de jocuri recente cu același sistem (Vanquish) Gears of War 2 are un replay excelent și în prezent. Varietatea din gameplay, ce include traseele alternative, modul cooperativ exploziv dar mai ales senzația specifică de adrenalină i-au asigurat deja un loc în arhivele jocurilor video.

ÎN CONCLUZIE: Gears of War 2 reușește, prin combinarea unor elemente aparent simple, să creeze un joc cu o atmosfera și mai ales cu o mecanica ce crează dependență!

MEDIA: 9.40/10

Gen: 3rd person shooter.

Tomb Raider E 3

2011-06-30T19:14:00.000+03:00

Fani sau nu ai seriei Tomb Raider, niciunul dintre noi nu poate ignora ultimul titlu, ce urmează a fi lansat la sfârșitul acestui an, în mod evident ca un competitor pentru Uncharted 3. Din imaginile prezentate în cadrul E 3 Nate are de ce să aibă emoții. Jocul pare survival-ul perfect ce ne ispitește să descoperim originile unei legende!

Samurai Shodown 2

2011-06-28T17:06:00.003+03:00

In 1994, anul cand genul fighing 2d incepea sa ne uimeasca cu titluri bune si inovatoare, SNK face un salt enorm de la primul titlul Samurai Shodown creand partea a doua, un joc plin de dedicatie si pasiune.

Aceasta editie a adus si personaje noi precum Nicotine, Sieger sau Genjuro, cel care va rivaliza permanent cu Haohmaru, iar o parte din cele vechi ni se infatiseaza de data aceasta original (Wan Fu). Per total registrul personajelor nu contine nimic lamentabil cum se va intampla mai tarziu in majoritatea titlurilor de gen, atat 2d cat si 3d.
Evenimentele au loc după înfrângerea lui Amakusa din primul titlu, moment în care un spirit malefic influențează diferit soarta protagoniștilor pentru ca în final să intre în corpul unei puternice preotese pe nume Mizuki.
Din punct de vedere tehnic jocul este ireprosabil. Controlul este deosebit de receptiv iar sistemul de coliziuni stralucit, loviturile fiind evidentiate in slabe, medii, cat si puternice. Este evident ca unele au intaietate asupra altora, dar mai mult decat atat, in unele momente conteaza si timpii de executiei, felul in care adversarul primeste lovitura (pe aceeasi executie procentajul de distrugere poate varia in functie de circumstante).
Este sesizabil totusi un oarecare dezechilibru intre personaje dar nu in cazul protagonistilor principali: Jubei, Haohmaru, Genjuro, Ukyo. Practic reprosul este legat de felul in care se executa taietura puternică ce in cazul lui Hanzo sau Galford este lentă si cu o raza redusa de atac. Această lovitură face personaje ca Sieger sau Wan Fu sa fie aproape imposibil de utilizat in vreme ce computerul te zdrobește de cele mai multe ori tocmai cu aceștia!
Pacurgerea jocului cu Jubei, Genjuro, Haohmaru și Ukyo (la care se mai pot adauga lejer inca trei din cele 15 peersonaje selectabile) crează dependenta! La fel de atragatoare sunt confruntarile cu un prieten si asta dupa mai bine de 15 ani de la lansare!
I.A. este competitiva, devenind chiar provocatoare dupa ce ii invingi pe primii trei adversari. Exista si un factor aleatoriu respectiv ordinea celor 15 adversari ce trebuie invinsi pana la confruntarea cu Mizuki (il putem aminti cu usurinta pe Sieger care este o bestie daca il intalnesti printre ultimii, in extrema cealalta situandu-se Galford, o adevarata binecuvantare daca este ultimul oponent). Insa daca stapanesti bine unul dintre personajele enumerate mai sus vei avea cel mult dificultati dar nu frustrari.
Nu putem trece cu vederea modul in care au fost gandite cele două personaje neselectabile din joc. Primul este albitrul ce va interveni in lupta doar daca dovedesti o indemanare iesita din comun (o serie de victorii perfecte consecutive, multe finalizari gen executie sau un punctaj ridicat ce deriva in general din primele doua situatii). El stapaneste o parte din tehnicile protagonistilor insă are si o serie de atacuri proprii. Daca esti invins si alegi sa continui nu il vei mai infrunta pe albitru ci pe urmatorul oponent. In cele din urma ajungem la Mizuchi, preoteasa controlata de puterile intunecate. Aceasta are o mobilitate deosebita egalata doar de agresivitatea ei (comparabilă doar doi ani mai tarziu cu cea a lui Goenitz din The King of Fighters 96). Are o serie de atacuri ce sunt eficiente chiar daca parezi, altele ce se produc aproape instantaneu si o fortă… persistenta!
Fata de titlul precedent grafica a fost serios imbunatatita. Personajele sunt redate in stil anime, sunt bine proportionate si mult mai reusite fata de alte titluri ce au urmat, atat SNK cat si Capcom (Street Fighter Alpha sau Samurai Shodown 4). Locatiile in care au loc luptele sunt bine alese pentru fiecare personaj in parte, prezinta destul continut si nu sunt incarcate excesiv, asa cum se intampla un an mai tarziu in World Heroes Perfect. Paleta de culori este variata, cu destule subtilitati (de la un apus de soare vibrand in apa pana la reflectia focului in caverne). Peste toate aceste elemente se situeaza din nou protagonistii, cu multa personalitate, mult mai dinamici și veridici fata de primul titlu! Aici trebuie mentionata si contributia animatiilor bogate ce nu au neglijat niciun amanunt. Spre exemplu prinsul lui Genjuro, in care isi ridica adversarul cu o singura mana, este redat diferit atunci cand oponentul este Earthquake, ale carui dimensiuni erau impresionante!
Sunetul este fin, diferit in multe contexte si bine sincronizat. Animatiile de la sfarsiul luptei cand adversarul poate fi taiat in diferite feluri este o caracteristica nou introdusa și care produce mult efect si satisfactie.
Inca imi face o placere deosebita sa joc acest titlu classic! Pacat ca nici un alt titlu Samurai Shodown n-a mai atins rafinamentul si autenticitatea acestui gameplay. Daca ar fi avut grafica si stralucirea din al treilea episod ar fi fost o adevărată capodopera!
Dupa atatia ani, cand ma cuprinde febra tilturilor de fighting 2d, Samurai Shodown 2 imi ocupa destul timp si asta nu doar pentru efectul profund nostalgic pe care mi-l lasa jocul ci mai ales pentru continutul sau!

NOTA: 9.50/10

Scris de Alin.

Street Fighter 4

2011-06-25T08:42:00.005+03:00

A fost cândva Street Fighter 2, primul joc de tip VS! Cu toţii am privit uimiţi la primele sfere de energie şi la tipologiile de luptători prezenţi pe ecran. Capcom probabil nici nu îşi imagina ce va urma şi cât de mult se va extinde acest gen.
Dar din 1990 au trecut mai bine de 20 de ani iar genul a evoluat în diferite direcţii: Tekken 6 şi Soul Calibur 4 sunt liderii absoluţi ai stilului 3 d iar Mortal Kombat a revenit cu un excelent titlu având la bază mecanica din era 2 dar cu o grafică de invidiat. Ultimele două titluri The King of Fighters au animaţii superbe demonstrând că şi acest stil poate evolua fără a adăuga încă o dimensiune! Ne întrebăm deci unde se situează seria Street Fighter după numeroase titluri ?

POVESTE: 7/10

Povestea a fost mereu ambiguă şi nu atât de interesantă precum cea a seriei rivale, The King of Fighters, lucru recunoscut chiar de fanii Street Fighter. Astfel nici de la S.F. IV nu puteam avea mari aşteptări. Luptele se dau pentru a opri unul dintre soldaţii cibernetici din armata eternului Bison. Acesta s-a răzvrătit şi se consideră cel mai puternic din lume. Desigur numeroşi luptători printre care şi Ryu sunt determinaţi să-i demonstreze contrariul!
Prezentarea ridică puţin nota deoarece clipul introductiv, ce se vrea unul antologic, este reuşit. Tot pe această linie fiecare personaj are un scurt filmuleţ animat introductiv cât şi unul final.

GAMEPLAY: 6/10

Din punctul meu de vedere nu sunt prea multe lucruri de spus. Personajele dintre care trebuie să alegi sunt rezonabile ca număr. O parte sunt prezente încă de la început, altele putând fi salvate pe măsură ce parcurgi jocul. Nu puteau lipsi luptători cu tradiție precum Ryu, Ken, Baison, Sagat sau Chun Li, cărora li se alătură și alte nume cunoscute universului Street Fighter. Totuși avem parte și de câteva personaje noi, nu foarte interesante, și dintre care unele tind chiar către ridicol. Nici oponentul final nu face excepție fiind destul de banal. Acest prim aspect nu este totuși dezastruos, jocurile de fighting având în general o paletă variată de personaje tocmai pentru ca fiecare să își găseasecă un corespondent în panoul de luptători.
Street Fighter 4 are în general implementate două tipuri de prinsuri pentru fiecare jucător. În vreme ce primul este simplist, al doilea este artistic (a se vedea Fei Long sau Bison). Se mai poate executa o lovitură ce consumă parte din bara de energie acumulată, având ca rezultat aducerea inamicului într-o poziție vulnerabilă, prielnică pentru un început de combo. Există două tipuri de forțe, fiecăre având corespondent în bara de energie. În vreme ce prima este specifică seriei (uppercut-ul lui Ken sau sfera de energie a lui Sagat), forța supremă a avut parte de puțină prelucrare. Astfel când aceasta este executată camera se centrează pe luptător după care începe atacul, de cele mai multe ori deosebit și de efect! Personajele reacționează promt la comenzi însă mișcările sunt simpliste, fără animații detaliate.
Cam atât pozitiv referitor la gameplay iar partea proastă, pe cale să înceapă, diminuează extrem de mult aspectele pozitive.
Deficiența supremă, ce dă practic o lovitură de K.O. întregului joc, este absența schemelor speciale, atât de necesare într-un joc de fighting creat pe mecanică 2 d! Astfel personajele au în general un arsenal covârșitor de până la DOUĂ !!! (2 / II !!!) scheme! Chiar nu îmi explic cum atâta lume poate lăuda un joc cu un asemenea handicap! Poate se invocă sistemul de combouri cu care seria se mândrea încă din vremuri îndepărtate. Personal nu am fost niciodată impresionat de acesta iar vestea rea ar fi că în S.F. IV loviturile nu prea au cursivitate! Și încă ceva, schemele se execută cât se poate de greu, prin combinații de diagonale și direcții execrabile!
În aceste condiții rămâi cu câteva personaje solide, vreo două scheme reale ce poate îți și reușesc la trei din cinci încercări, unele forțe reușite și câteva prinsuri drăguțe. Aceste elemente, învăluite într-un aluat dens de nostalgie, pe care îl înțeleg, pot aduce jocului o viață de...câteva ore? Puțin! FOARTE puțin...

GRAFICĂ: 7/10

Cu acest titlu Capcom a dorit să schimbe înfăţişarea universului din Street Fighter, lucru pe care nu l-a reuşit în totalitate. Culorile sunt vii iar locaţiile în care se desfăşoară luptele sunt variate şi pline de viaţă. Pe de altă parte redarea personajelor nu a fost un succes deplin. De cele mai multe ori aceştia par grosolani, graşi dacă pot spune, aspect datorat şi stilului folosit de cei de la Capcom. Totuşi există unele cadre în care aceştia sunt expresivi şi estetici. Un mare accent s-a pus pe felul în care sunt redate forţele, efect reuşit, dar care nu poate susţine întreg jocul!

AUDIO: 6/10

Zgomotele produse de lovituri sunt seci, aproape neschimbate faţă de cele din generaţia trecută. Vocile personajelor mediocre, lipsite de farmecul de altă dată. Piesele specifice fiecărui nivel încearcă să fie antrenante dar suferă de aceeaşi problemă. Chiar şi vocea celui ce anunţă luptele pare importată din epoca S.F.A. Poate Capcom a mizat tocmai pe efectul nostalgiei însă a reuşit să demonstreze doar insuficienţa acesteia în unele cazuri.

REPLAY: 5/10

După câteva runde, în care încerci şi forţele mai atrăgătoare, gameplay-ul îşi arată limitele. Nici posibilitatea de a salva noi personaje nu este suficientă pentru a-l face mai atractiv. Exceptând situaţiile în care sunteţi fani devotaţi ai acestei serii, lipsurile acestui titlu sunt inevitabile.

ÎN CONCLUZIE: S.F. 4 nu încearcă să adopte stilul din seria Tekken (lucru nu neapărat rău) dar nici nu reuşeşte să atingă performaţele din (e drept, mai recentul) Mortal Kombat. Decis să nu revină la genul 2 d (ce avantajează pe deplin seria King of Fighters), seria işi ascunde carenţele serioase în spatele unui mit, încă solid pentru prea mulţi adepţi al jocurilor de tip fighting / VS!

MEDIA: 6.20/10

Gen: fighting.

Uncharted 3: Drake's Deception E 3

2011-06-24T22:54:00.005+03:00

Uncharted 2 a fost în mod cert o operă desăvârșită! Pornind de la această realitate mă întrebam cu ce ar putea veni în plus producătorii pentru a ne uimi. Din imaginile prezentate cu ocazia E 3 ne dăm seama că tehnicile de camuflaj au o abordare și mai realistă, cu un efect deosebit. Luminile și umbrele impresionează în aceeași măsură iar mișcările se identifică aproape cu cele dintr-un film artistic. Nate ne este prezentat la bordul unui vapor ce probabil este pe punctul de a se scufunda, stabilitatea lui fiind cel puțin îndoielnică. În acest cadru unic tensiunea se retrage doar pentru a face loc acțiunii frenetice ce ne ține cu sufletul la gură pe toată durata prezentării!
Cred că Uncharted 3 va fi primul joc pe care îl voi precomanda!

Capitan Tsubasa 3 The Challenge of the Kaiser

2011-06-21T23:25:00.004+03:00

Produs de Tecmo în 1992 și lansat pe consola Super Nintendo, espisodul al treilea este de departe cel mai bun din întreaga serie! Genul rămâne în continuare o combinație reușită de strategie cu elemente RPG, fără însă a ține la distanță fanii de animație japoneză! Apropo de japoneză, nici acest titlu nu a beneficiat de o variantă tradusă în engleză însă pentru a salva progresul nu mai este necesar să copiezi semnele asiatice fiind suficient să accesezi rubrica de save a jocului.
Ambițioasa echipă de juniori a Japoniei pornește de această dată într-un turneu internațional pentru a obține victoria supremă! Înainte de a înfrunta echipele de juniori ale unor țări străine vei controla pe rând echipe de juniori ale diferitelor tări ce încearcă să se califice (să treacă de grupe) în etapa finală. Pe măsură ce învingi echipele adverse componența propriei formații se schimbă, alăturându-se jucători noi, cu propriile forțe și care îți dau impresia că devi din ce în ce mai puternic!
Când ai posesia mingii dispui de aceleași variante: poţi şuta, dribla, pasa şi cunoscutul 1-2, în care doi jucători fac un schimb de pase între ei. Dacă ai pierdut balonul alegerile se fac între: alunecare la minge, dribling, intervenţie simplă sau salt la minge. Portarul poate încerca să pareze fie cu palma, șuturile cu intensitate mică, mingea fiind reţinută în caz de reuțită, fie cu pumnul în cazul unor lovituri intense, mingea fiind doar respinsă. În partea de jos a ecranului întâlnim din nou cronometrul, comentatorul şi desigur harta, unde poţi vedea cince deţine mingea sau cine se apropie de tine. Schimbarea jucătorilor este ceva mai interesantă deoarece acum poți introduce pe teren și personaje cu abilități speciale. În ceea ce privește schema tactică a echipei, pe lângă variantele deja cunoscute au mai fost introduse câteva noi.
Numărul personajelor capabile să efectueze atacuri speciale a crescut, însăși forțele fiind mai multe per jucător. Și de această dată ele pot varia între o tehnică deosebită în defensivă, șut, pasă, dribling etc. O dată cu lansarea acestui titlu pe noua generație de console și filmulețele de prezentare au fost mult îmbunătățite. Culorile sunt mai puternice, animațiile mai reușite, schemele fiind prezentate pe o porțiune mai mare de ecran decât în trecut.
Revine nivelul de energie, cu cât îți utilizezi mai mult un jucător cu atât acest nivel scade. E.g.: o pasă necesită 30 de unităţi iar tehnicile speciale variază de la 150 de unități și poate atinge cifre impresionante. Tehnica de joc și modul în care utilizezi / combini schemele este mai important ca niciodată pentru a învinge teribilele echipe adverse!
Jocul conține 21 de meciuri, mai puțin cu 12 decât în episodul al doilea dar cu avantajul incontestabil de a nu da impresia unei repetări în cadrul echipelor ce trebuie înfruntate. Fiecare dispută este minunată, mereu proaspătă și desigur spectaculoasă, nu vei avea timp să răsufli decât la final! Orice fan al serialului animat ar fi tentat să îl mai joace și în prezent!

NOTA: 10/10

Uncharted 2: Among Thieves

2011-06-18T10:14:00.004+03:00

POVESTE: 10/10

Când Nate deschide ochii se află într-un vagon de tren, pe marginea unei prăpăstii. Este rănit și cu greu încearcă să își găsească drumul către salvare prin viscolul munților din Tibet. Căzut la pământ încearcă să își amintească cum începuse totul, cum fusese abordat de către Harry (vânător de comori mai puțin ortodox) și cum o reîntâlnise pe Chloe. Miza era de această dată Piatra Cintamani, cu puteri legendare, menționată de însuși Marco Polo în scrierile sale.
În această palpitantă aventură Nate îl va avea din nou alături pe Victor Sullivan și va trebui să rezolve noi mistere înaintea lui Zoran Lazarevic, un terorist fără scrupule. Firul epic este complex, dramatic și intens. Chloe este pusă alături de jurnalista Elena Fisher dezvăluind două dintre cele mai bine conturate personaje feminine ale jocurilor video!

GAMEPLAY: 10/10

Spre deosebire de primul Uncharted în Among Thieves te vei afla în continuă mișcare. La început va trebui să te furișezi cu băgare de seamă printre gardienii unui muzeu după care aventura se mută în junglă și apoi pe străzile măcinate de război. Urmăririle cu mașini revin dar sunt mult mai palpitante trebuind să sari la nevoie de pe una pe alta sau să te aperi de atacatorii care te iau cu asalt. Nivelul deja celebru în care te afli pe un tren este pe cât de lung pe atât de diversificat. El străbate regiuni diferite, traversează tunele, are atât vagoane de persoane cât și marfare. Dacă te afli pe o străduță liniștită, unde speri să îți poți trage sufletul, în scurt timp va apărea un camion în spatele tău de care trebuie să fugi mâncând pământul! Nu ai timp să te plictisești în Uncharted 2 iar când totuși te întrebi ce te mai poate surprinde, tocmai în acel moment un avion de luptă apare deasupra locației tale aruncând o rafală de gloanțe de care nu vei știi cum să te ferești mai repede. Dacă avionul nu e de ajuns aveți puțină răbdare și va apărea, ei bine da, un tanc! Însă niciunul dintre aceste elemente nu este aruncat în joc la întâmplare, din contră, ele sunt perfect integrate în cea mai reușită aventură pe care ați avut ocazia să o parcurgeți!
Puzzle-urile revin ceva mai numeroase și poate ușor provocatoare însă nimic ce nu se poate rezolva răsfoind (efectiv!) paginile jurnalului. Armele sunt cele din primul titlu la care se adaugă unele tipuri de pistol și puști automate, preferata mea fiind pușca cu lunetă. Sistemul de luptă corp la corp, existent încă din primul titlu, este perfecționat atât estetic dar mai ales ca eficiență. Unii inamici cu vestă anti-glonț sau chiar platoșe metalice ori scuturi, sunt uneori mai ușor de eliminat prin contact direct, asta dacă circumstanțele o permit. Vei folosi din plin și nou introdusa opțiune de suprimare a inamicilor, asta dacă ești suficient de abil încât să te furișezi neobservat (uneori trebuie)! Amuzant este că Nate se întreabă câți soldați putea angaja Zoran (exasperat de numărul lor), aspect de care nu se mira în primul titlu când adversarul său era un simplu borfaș, nicidecum un terorist cunoscut!
Mecanica (de tip Gears of War) este identică cu cea din primul titlu și se execută cu precizie chirurgicală. Camera rămâne dincolo de orice reproș, fiind demnă de aprecierile noastre mai ales în timpul cadrelor cu o succesiune rapidă precum explozii, salturi în mișcare, dărâmături, cadre panoramice etc. În continuare vitalitatea este legată de timpul în care te expui focului inamic. I.A. a adversarilor pare crescută, aceștia fiind abili în luptă și ridicând ștafeta de multe ori, chiar pe gradul mijlociu de dificultate. Totul este însă atât de bine gândit și logic încât pur și simplu nu poți reproșa nimic sistemului de joc!
La prima parcurgere jocul poate atinge 12 ore, ceea ce îl situează peste media jocurilor de acest gen.

GRAFICĂ: 10/10

Oricât ar fi primit echipa de level design a meritat fiecare bănuț! Interioarele sunt unice și cu o luminozitate perfectă. Orașul hărțuit de trupele de gherilă poate fi comparat doar cu cel din Metal Gear Solid 4 oferind o atmosferă veridică. Satul din munții Tibetului este realizat până în cele mai mici detalii întinderea lui fiind de asemena impresionantă. Nivelul în care te afli pe trenul aflat în mișcare este probabil bijuteria design-ului oferind momente de neuitat! Expresivitatea personajelor a mai făcut un pas înainte rivalizând în prezent doar cu cea din L.A. Noire. Ar mai trebui menționată zăpada, culorile...

AUDIO: 10/10

Începem cu vocile date de actori protagoniștilor. Cele cu care suntem familiarizați din primul titlu revin în Among Thieves la fel de originale. Nici noile personajele nu au fost neglijate interpretarea fiind ireproșabilă. Replicile în dialect tibetian netraduse ne transpun și mai bine în rolul lui Nate care nu înțelege niciun cuvânt din cele spuse în jurul său. Coloana sonoră are note unice creând o atmosferă specifică seriei. Celelalte sunete și zgomote de fundal sunt autentice.

REPLAY: 10/10

Prima experiență va reprezenta, pentru cei mai mulți dintre voi, o succesiune de evenimente excepționale ce vă vor lăsa năuciți de uimire. După aproximativ 11 ore de joc veți dori să retrăiți acele evenimente și să simțiți din nou cum adrenalina atinge cote nebănuite! Pentru ca fiecare reparcurgere să fie la înălțime avem diferite grade de dificultate ce merită toată atenția după finalizarea unui ”normal” intens! Comorile ascunse, pe cât de prezente pe atât de inutile în primul titlu, acum merită avute în vedere deoarece în schimbul lor primești bani cu care cumperi documentare, costume, arme și multe alte bonusuri ce pot fi activate / folosite ulterior. Cireașa de pe tort este un sistem multiplayer excelent cu numeroase personaje și mare parte dintre locațiile din campania principală!

ÎN CONCLUZIE: După ce vei juca Uncharted 2 nu îți rămâne decât să îl reparcurgi până la apariția din septembrie a lui Uncharted 3!

MEDIA: 10/10

Gen: acțiune-aventură.

Assassins Creed Revelations E3

2011-06-16T22:47:00.003+03:00

Ultimul episod din seria Assassins Creed ni-l prezintă pe Ezio ajuns la o vârstă înaintată dar încă agil și gata de o ultimă misiune! Cu această ocazie destinul i se va încrucișa, o dată în plus, cu cel al strămoșului său Altair. Ubisoft ne îmbie cu un trailer cinematic deosebit, asemeni celui de care ne-am bucurat în Brotherhood.

Culori intense, o lume aproape palpabilă, familiară și poate o idee mai spectaculoasă. Assassins Creed își încheie călătoria semi-istorică reunindu-i pe cei doi protagoniști. După Brotherhood nu cred că Revelations mă va șoca prin gameplay, e firesc să fie retușat dar baza va rămâne desigur cea din titlul precedent. Imaginile de mai jos susțin afirmațiile mele, ele nefiind revoluționare. Sincer mă preocupă mai mult cum se va termina povestea lui Desmond depreciată drastic în ultimul episod. Sper că finalul va fi, din toate punctele de vedere, unul glorios!

Ninja Gaiden 3 Trailer E3

2011-06-15T19:27:00.006+03:00

A fost E3 2011, moment important în lumea jocurilor video. Sunt convins că majoritatea dintre voi au aruncat o privire peste prezentările din cadrul acestui eveniment. Chiar și așa în perioada următoare voi comenta o parte din jocurile ce ne fac cu ochiul. Unele au fost deja menționate pe blog însă există și câteva premiere!

Începem cu un joc îndepărtat ca dată de lansare dar cu siguranță mult mai apropiat decât ne-am fi așteptat: Ninja Gaiden 3. Acesta nu va mai fi un titlu exclusiv Xbox 360 și va fi lansat în prima parte a anului 2012.
În teaser-ul postat anterior pe blog speram în remedierea defectelor din NG 2: cameră, design, fir epic, dar mai ales tehnici logice în luptele cu inamicii principali! Prezentul trailer alternează cadrele puțin cam prea rapid pentru gusturile mele însă camera pare să fie stabilă, detaliile grafice întrec așteptările iar personajul antagonic atrage! Pentru mai multe detalii mai avem de așteptat... dar pare să merite!

XBOX

2011-06-13T13:11:00.004+03:00

Istoric: Xbox face parte din generația a șasea de console și este primul sistem de acest gen fabricat de Microsoft. El a fost lansat în anul 2001 incluzând sistemul Live prin care jucătorii puteau să se conecteze la internet pentru a juca o serie de titluri online.

Ideea inițială au avut-o în 1998 patru ingineri Microsoft, membri ai echipei DirectX: Kevin Bachus, Seamus Blackley, Ted Hase și șeful de echipă Otto Berkes. Scopul era acela de a crea o alternativă pentru consola PS 2, ce în acel moment atrăgea un număr mare de producători. Numele inițial, DirectX box a fost abreviat Xbox și în ciuda unor numeroase alternative acesta a rămas definitiv.
Bill Gates afirma că o consolă era esențială pentru convergența multimedia din viitor. El a prezentat Xbox-ul la Conferința Producătorilor de Jocuri din 2000, impresionând publicul cu tehnologia acestuia. În acel moment consola Dreamcast scădea în vânzări iar PlayStation 2 abia se lansa în Japonia.

Impactul pe piaţă: Pentru lansare Microsoft s-a folosit de Halo: Combat Evolved drept titlu reprezentativ. La vremea respectivă doar câteva titluri de tip FPS fuseseră lansate pe console, cel mai de succes fiind GoldenEye (Nintendo 64). Această alegere s-a dovedit inspirată și în 2002 Microsoft detronează Nintendo ocupând locul doi în vânzările din America de Nord.
Contractul de exclusivitate cu compania Sony a celor de la Take-Two Interactive a fost modificat astfel încât Grand Theft Auto III precum și orice altă continuare a seriei să fie disponibilă și pe Xbox.
În 2004 Halo 2 a intrat în istorie prin suma obținută în prima zi de lansare, respectiv 125 de milioane de dolari! În același an Microsoft încheie un contract cu Electronic Arts prin care se angaja să lanseze cele mai cunoscute titluri ale companiei pe Xbox Live. Serviciul online a funcționat începând cu data de 15 noiembrie 2002, necesitând pentru asta o conexiune la internet. În două luni numărul celor înscriși era de 250,000 iar în mai 2009 ajunsese la 20 de milioane. Serviciul a fost întrerupt oficial pe data de 15 aprilie 2010. Cu toate acestea un grup de 20 de jucători au rămas conectați pentru încă o lună, lăsând consolele pornite și conectate la Halo 2. APACHE N4SIR a fost ultimul utilizator care a accesat Xbox Live, deconectându-se pe 11 mai 2010 la ora 01:58.

Tehnic: Xbox este prima consolă ce deține un hard drive intern, folosit pentru a salva progresul jocurilor dar și pentru stocarea informațiilor descărcate prin Xbox Live, înlăturând astfel nevoia unor carduri de memorie separate. El folosea în premieră Dolby Interactive Content-Encoding Technology, ce permitea decodarea în timp real Dolby Digital. În trecut jocurile de consolă foloseau Dolby Digital 5.1 doar în timpul filmulețelor în care jucătorul nu putea interacționa. Având la bază un hardware de tip PC consola a fost mult mai mare și mai grea decât cele lansate de competitori. Software-ul folosit este cel care a stat la baza sistemului Windows 2000. Xbox citea cd-urile audio, putea stoca melodi pe hard precum și date descărcate de pe Xbox LIVE.
Procesorul folosit avea capacitatea de 32-bit 733 MHz, de tip Intel Pentium III. Memorie de subsistem de 64 MB DDR SDRAM la 200 MHz; configurat la 6400 MB/s
Procesorul audio era de tip NVIDIA "MCPX” 64 3D canale de sunete (până la 256 de voci stereo).

Estetic: Incontestabil mai grosolan decât PS 2, Xbox te ducea cu gândul la modelele din trecut, gen Atari 2600. Culoarea neagra încerca să îi dea stil însă fără a reuși în totalitate. Maneta avea două stikuri direcționale precum și un sistem clasic (de tip cruce), un buton de start și șase butoane de acțiune. Aceasta a primit numeroase porecle precum ”Grăsuța” și a fost criticată comparativ cu celelalte controlere.
Un card de 8 MB putea fi introdus în manetă fiind folosit pentru a salva sau pentru a copia date de pe hard și a le introduce în altă consolă. Erau însă și titluri care nu recunoșteau astfel de date, exemplul cel mai bun fiind Ninja Gaiden.

Jocuri: Dintre cele mai cunoscute amintesc Dead or Alive 3, Ninja Gaiden, Amped: Freestyle Snowboarding, Halo: Combat Evolved, Fuzion Frenzy și Project Gotham Racing.

Eu şi consola: Nu am avut ocazia să încerc prima consolă a celor de la Microsoft deoarece chiar dacă ea recupera teren nu putea să distragă atenția de la atotputernicul PlayStation 2!

Sintetizând: Prima consolă Microsoft are un impact onorabil pe uriașa piața din domeniul jocurilor video. În perioada 2002-2003 Xbox reușește să se distingă de PS 2 printr-o serie de titluri precum: MechAssault, Ghost Recon, Splinter Cell, sau Star Wars: Knights of the Old Republic. Sistemul online reprezenta și el o inovație binevenită printre consumatori. Faptul că o serie de producători au renunțat la contractele de exclusivitate cu Sony, lansând jocurile și pe consola Microsoft, reprezenta o primă victorie pentru tânărul Xbox.

Uncharted

2011-06-09T18:06:00.005+03:00

Aaa, vremurile de glorie ale seriei Tomb Raider! A trecut ceva de atunci și oricum eu nu am jucat niciun episod. Astfel ajungem să discutăm despre un joc lansat de ceva vreme, dar care cu siguranță merită atenția noastră. Ceea ce face Uncharted este să aducă o alternativă fără a se îndepărta de atmosfera cunoscută de fanii Larei Croft. Rezultatul?

POVESTE: 8/10

Nathan Drake este eroul seriei, un adevărat vânător de comori cu iz de Indiana Jones. Simpaticul Nate se află de această dată pe urmele unei piste lăsată de celebrul Franciscs Drake (al cărui urmaș se presupune că este) și care pare să ducă la celebrul El Dorado. Alături de el este un vechi prieten, șarmantul Sullivan și o jurnalistă gata de orice pentru a realiza reportajul perfect! Aventura lor prin jungla nesfârșită nu va fi lipsită de confruntări cu diferite grupări, dornice la rândul lor să obțină comoara pierdută.
Povestea este plăcută, personajele ajung să îți fie dragi, iar unele evenimente reușesc să surprindă. Totuși, asemeni seriei Indiana Jones, ceva se pierde în acest ansamblu promițător. Fie o situație ușor forțată, fie un aspect previzibil sau oarecum comercial creează acest sentiment.

GAMEPLAY: 8/10

Pe parcursul acestui joc veți avea parte de momente plăcute, dar este probabil să existe și mici elemente supărătoare. În primul rând atmosfera este una reușită, ce redă cu succes senzațiile unei aventuri. Personajele cu diferite caractere reușesc și ele să întregească atmosfera. Privit generic acest titlu reprezintă o explorare a junglei, presărată cu temple, capcane și mulți pirați / vânători de comori. Porțiunea de platformă (explorare, cățărare) este considerabil mai întinsă decât cea în care ai parte de confruntări deschise. Cu o perspectivă mereu diferită, datorită camerei ce la vremea respectivă inova prin unghiurile sale (abordare preluată ulterior și de producătorii jocului Unslaved), oprindu-ne din loc în loc să rezolvăm diferite puzzle-uri (cu ajutorul indicilor din jurnal) și având parte de o serie de confruntări aprinse, ne pierdem pe nesimțite în universul din Uncharted. Totuși echilibrarea celor două porțiuni, platformă și acțiune, trebuia realizată cu mai multă atenție. După Bionic Commando, acesta este al doilea joc ce îți creează falsa impresie a unui spațiu deschis, când în realitate traseul este mereu predeterminat. După un scurt prolog pe o barcă cu motor, în mijlocul oceanului, acțiunea se mută definitiv în junglă. Ea va fi întreruptă ocazional de explorarea unui vechi submarin, a unui cetăți și desigur temple. Astfel după un timp monotonia pare să își facă loc, însă două pasaje, cu jeep-ul și cu scuterul acvatic, intervin la timp pentru a o ține sub control.
Porțiunile de acțiune împrumută sistemul din Gears of War în care este necesar să te ascunzi după diferite obiecte (stânci, copaci etc.) pentru a evita focul inamic. Din aceste puncte ai posibilitatea să țintești inamicii sau, dacă preferi, îi poți ataca frontal deși în general opțiunea duce la sinucidere. Arsenalul include grenade, pistoale, puști, carabine, ce chiar dacă nu se pot upgrada, sunt individualizate prin viteză de tragere, precizie, putere. În această variantă armele au un plus de realism fiind lipsite de caracteristicile, uneori exagerate, din alte jocuri. Muniția precum și armele noi le obții de la adversarii doborâți. Sistemul de ochire este bun dar necesită, asemeni celui din InFamous, o perioadă de acomodare datorită țintei mici și a inamicilor situați uneori în plan îndepărtat. Fără a avea o inteligență ieșită din comun adversarii tind să creeze probleme atunci când sunt numeroși. La acest aspect se adaugă modul de atac prin învăluire și faptul că dintr-un anumit punct al aventurii o parte din ei te pot ucide cu un singur foc. Din fericire ai la dispoziție sistemul de rostogolire pentru a evita raza infraroșu a armelor lor. De remarcat este felul în care dușmanii avansează uneori. Acesta pare ușor atipic amintind oarecum de unele jocuri 2d.
Nu există viață efectivă, protagonistul murind dacă se expune o perioadă îndelungată focului inamic. Minigame-urile sunt prezente dar într-o proporție redusă. Camera este bună urmărind personajul din spate cu excepția cadrelor panoramice, amintite mai sus. Jocul nu depășește durata medie, fiind necesare cam opt ore pentru finalizare.

GRAFICĂ: 9/10

Designul este solid, întreaga junglă fiind autentică și plină de detalii. Culoriile sunt intense iar priveliștea este, în anumite locații fermecătoare. Mai presus de orice se situează expresivitatea personajelor, neegalată la acea vreme și de apreciat în prezent. Așa cum însuși Nate afirmă după prima bălăceală, hainele sale chiar sunt ude, efect comparabil doar cu cel din Assassins Creed Brotherhood. O urmărire cu jeep-ul sau cu scuterul aduc ceva diversitate în design însă parcă vrei mai mult, având senzația unui potențial latent nefolosit.

AUDIO: 9/10

Din start trebuie să menționăm vocile interpretate magistral pentru fiecare personaj în parte. Actorii chiar reușeșsc să individualizeze protagoniștii dând personalitate și uneori umor întregului joc. Efectele sonore precum lovituri, împușcături sau prăbușiri sunt reușite. Tensiunea este bine punctată prin coloana sonoră dar care din păcate rămâne timidă pe tot parcursul jocului.

REPLAY: 6/10

Un capitol ceva mai șubred. Avem trei grade de dificultate, cel mijlociu este solid iar ultimul o provocare. Totuși povestea, inițial captivantă, nu mai poate susține la o a doua parcurgere porțiunile de platformă. Comorile nedescoperite nu sunt nici ele un motiv suficient de puternic pentru a relua jocul, neaducând nicio recompensă. O serie de clipuri video precum și imagini pot fi vizionate la finalul jocului. Poate după ceva timp o nouă parcurgere ar fi atractivă pe ultimul grad de dificultate dar daca ai la îndemână al doilea episod...

ÎN CONCLUZIE: Uncharted ne oferă o aventură plăcută pe care cu siguranță nu o vom regreta. Poate avea nevoie de puțin mai multă diversitate în gameplay pentru a anihila o ușoară monotonie ce se resimte pe fundal. Dincolo de acest aspect jocul deschide apetitul pentru ceva mai mult, ce va veni din plin odată cu Uncharted 2!

MEDIA: 8/10

Gen: aventură.

Trailer: Battlefield 3

2011-06-07T17:38:00.004+03:00

Așa cum am mai spus, după suficiente titluri Medal of Honor și Call of Duty m-am hotărât să nu mai joc un FPS care nu are ceva ieșit din comun (gen Bioshok, Borderlands etc). Totuși Battlefield 3 atrage atenția. Nu prin câmpul de bătălie, nici prin dialogurile mult prea tocite. Grafica ar fi un argument dar nici ea nu mai poate fi un criteriu unic. Mai interesant este gameplay-ul ceva mai realist, atât în mișcări cât și prin interacțiunea cu mediul înconjurător. Să merite deci încercat?

Ninja Gaiden Trilogy

2011-06-05T18:09:00.001+03:00

Ninja Gaiden Trilogy conține episoadele lansate inițial pe consola Nintendo și care creaseră un val de euforie printre fanii jocurilor de acțiune. Nici prezenta ediție nu a fost trecută cu vederea, fiind un nou prilej pentru a parcurge o serie cu adevărat unică. Este drept că aceasta nu a fost o ediție de lux, a se vedea Super Mario All Stars, existând totuși o intensificare a culorilor din joc și o remediere a puținelor buguri grafice existente în varianta NES. De asemenea un scurt pasaj, destul de interesant, în care la mici intervale de timp stagiul era învăluit în întuneric, personajul riscând să alunece în una din gropile pe care le avea de depășit, lipsea.
Seria a avut o poveste captivantă, prezentată prin intermediul unor imagini deosebite, în stilul specific celor de la Techno, autorii seriei Capitan Tsubasa. În primul titlu protagonistul, în prezent celebrul Ryo Hayabusa, primește o scrisoare din care află că tatăl său a fost ucis într-un duel. Decis să elucideze misterul va fi implicat într-o luptă pentru obținerea celor două statuete în formă de demon, dorite de forțele răului pentru a readuce în lume un demon legendar, și de agenți ai guvernului ce doresc să-i oprească. Acest fir epic se continuă și în episodul doi în care un puternic vrăjitor dorește să trezească demonul, sperând să îi controleze puterea. Desigur Ryu începe lupta sperând că evenimentele din primul titlu nu se vor repeta. În N.G. 3, Ryu este atras în conspirația unei facțiuni militare ce construia androizi având la bază structura demonilor din primul conflict.
Modul de joc este accesibil, atractiv și nu în ultimul rând cizelat. Structura a fost doar îmbunătățită, nucleul rămânând neschimbat pe parcursul seriei. Un buton era specific săriturilor, iar al doilea genera lovitura cu sabie. Pentru a folosi una dintre tehnicile magice era suficient să ți apăsată ”sus” pe sistemul direcțional și să apeși butonul specific atacului. Pe ecran aveai afișat punctajul, care la anumite scoruri îți acorda o viață în plus, atacul magic, pe care îl dețineai în momentul respectiv, precum și viața (identică cu cea a inamicului de stagiu, aspect pe care l-am apreciat mereu la acest tip de jocuri). Atracția principală o reprezentau tehnicile ninja ce variau de la shuriken, flăcări direcționate în diagonală-sus, un scut protector sau o tehnică devastatoare prin care Ryu își lovea inamicul prin rotire cu sabia. În titlurile următoare unele atacuri au fost păstrate însă se introduc altele noi: umbrele ce executau aceleași atacuri cu ale tale, iar dacă erau bine poziționate puteau tripla în intensitate orce atac pe care îl executai, sfere de foc direcționate în diagonală-jos. În ultimul titlu atracția principală a fost reprezentată de posibilitatea upgradării sabiei, aceasta având o rază de acțiune sporită. Încă de la început Ryu se putea prinde de pereți, însă în episoadele următoare acesta se putea deplasa în voie pe diferite platforme, oferind o mai mare mobilitate.
Nivelurile erau întinse, împărțite pe secțiuni și diverse: orașe, peșteri, fortărețe, ținuturi înghțate, munți, uzine etc. Inamicii variau de la bătăuși la soldați, animale, păsări și demoni cu o dificultate progresivă. Specific acestei serii a fost faptul că Ryu avea de înfruntat consecutiv trei adversari principali: în primele două titluri aceștia reprezentau în general încarnări ale demonului la care se adăuga tatăl lui Ryu, aflat sub controlul statuetei, iar în ultimul episod cei trei reprezentau apogeul creației tehnologice. Ca dificultate primul Ninja Gaiden se evidenția cu un stagiu final necruțător, chiar frustrant, având în vedere că al doilea inamic avea atacuri puternice, iar în cazul în care cei trei nu erau eliminați, chiar dacă nu era necesar să îi reiei, trebuia să reparcurgi nivelul. N.G. 2 este cel mai echilibrat și poate cel mai bun din serie, atât ca structură, dificultate, tehnici, cât și ca întindere. Ultimul episod este cel mai tehnic, ușor repetitiv în anumite porțiuni, dar plin de satisfacții în momentul în care foloseai sabia upgradată. Acesta a avut și cel mai scăzut grad de dificultate.
Coloana sonoră a fost variată, plină de ritm și originalitate. În prezenta ediție unele dintre piesele inițiale au fost remixate.
Dincolo de precizarea inițială grafica era solidă, modelele personajelor erau bine individualizate, în vreme ce multitudinea elementelor de pe ecran nu încetinea jocul.
Cele de mai sus recomandă trilogia drept o ediție ce merită să se afle în colecția fiecărui jucător cu tradiție!

NOTA: 9.50

Vanquish

2011-06-01T22:57:00.002+03:00

POVESTE: 6/10

Se pare că indiferent de timp sau spațiu SUA se află în război rece/ cald cu Rusia. Cam asta e și ideea din Vanquish ce ne prezintă un ofițer rus, labil psihic, care distruge fără remușcări un oraș american. Dacă cererile lui nu sunt îndeplinite catastrofa se va repeta. Dar America nu poate permite așa ceva! Drept națiune salvatoare (cum pare că s-a autointitulat), trimite o echipă specială pe stația orbitală unde se află inamicul.
Câteva jocuri politice de culise ar vrea să salveze ceva din banalul narativ însă personajele clișeatice/ necredibile nu ajută deloc. Dacă ești familiarizat cu animția japoneză vei recunoaște stilul din acest joc cu iz de Cowboy Bebop. Totuși protagonistul cucerește, asemeni personajului principal din serialul amintit (cu care se și aseamănă), ceilalți se zbat pentru a convinge, sfârșind (culmea!) prin a deruta! Bucurați-vă de momentele în care erou își savurează țigarea, sunt cele mai bune din cel mai slab capitol al acestui joc!

GAMEPLAY: 10/10

Cea mai puternică armă este chiar costumul pe care îl poarți. Un prototip în materie de armură, acesta combină protecția cu viteza extremă, oferind o mobilitate nemaiîntâlnită într-un shooter de acest gen! Folosind mecanica promovată de Gears of War și care s-a răspândit cu repeziciune printre jocurile 3rd person, Vanquish adaugă un singur element: viteza. Cu ajutorul propulsoarelor din costum te poți deplasa de la un punct fortificat la altul iar dacă îți asumi riscul poți ucide și câțiva inamici în acest timp. Da, există un risc! În aceste momente ești mult mai vulnerabil (în ciuda sistemului slow motion ce îți mărește șansele de a doborî adversarul) riscând tu însuți să fi eliminat mai ușor. Totuși această opțiune va deveni deliciul jocului, mărind nespus mobilitatea și doza de adrenalină. Poți deține concomitent patru arme, pe care costumul le transformă ( într-un mod estetic) din una în alta, după bunul tău plac. Ai posibilitatea de a arunca grenade, iar pentru situația în care ai rămâne fără muniție sau ai permite unui adversar să se apropie prea mult, îl poți întâmpina cu o serie de lovituri devastatoare și de efect.
În cele cinci ore ale campaniei vei fi însoțit de echipa trimisă pentru a distruge stația orbitală. Trebuie spus că băieții nu sunt deloc incompetenți, inteligența lor fiind la înălțime. Atunci când unul dintre ei este rănit ai posibilitatea să mergi să îl ajuți primind în schimb ceva muniție sau chiar o armă. Este folosit sistemul în care deși nu deții o viață propriu-zisă, dacă te expui prea mult focului inamic vei muri. Cu toate acestea există raze energetice ale anumitor roboți ce te pot ucide la prima atingere iar sistemul de ascundere după diferitele platforme nu te apără de toate atacurile! Jocul, așa cum îl recomandă și prezentarea sa unică, este unul de acțiune continuă însă abordarea inamicilor poate fi diferită, în funcție de armele folosite sau de punctul care este vizat în distrugerea lor. Astfel cei mai puternici pot fi dezmembrați, avariați până în punctul în care jocul inițiază automat un minigame sau pot fi supuși unui asediu tactic ce, după ceva mai mult timp, îi va distruge complet.
Fiecare clipă a jocului este trăită cu intensitate iar acțiunea continuă se îmbină cu mobilitatea: acum asediezi o fortificație inamică iar în momentul următor străbați în viteză anumite porțiuni ale stației orbitale. Pentru a ne convinge că pot oferi și ceva în plus producătorii ne pun în fața unui nivel stealth, în care pe măsură ce platforma pe care te afli te aduce mai aproape de destinație, cu ajutorul puștii cu lunetă, trebuie să elimini camerele de supraveghere, în caz contrar rezultatul nefiind prea plăcut pentru tine. Acest episod este plin de savoare în mijlocul evenimentelor explozive din acest titlu. Există un moment (tipic japonez) în care surprinzi câțiva droizi dansând frenetic pe ritmuri alerte, asta până apari în mijlocul lor. Personal am găsit acest moment original și de efect.
Jocul îți dă posibilitatea să schimbi gradele de dificultate în timpul campaniei, opțiune de dorit deoarece nici primele nu îți lasă prea mult loc pentru manevre inamicii fiind agresivi încă din primul nivel.
Adversarii sunt variați și cât se poate de logici în atacuri, de asemenea dau dovadă de o I.A. solidă. Cei de nivel sunt de cele mai multe ori adevărați titani moderni, ce te vor impresiona atât prin mărime cât și prin atacuri și mobilitate.

GRAFICĂ: 10/10

Admirație generală! Fiecare robot se bucură de un grad ridicat de detaliu, animațiile sunt bogate iar combinația de felurite metale și sticlă ce alcătuiesc stația orbitală, o transformă într-o mini planetă capabilă să ofere o varietate incontestabilă! Ea este evidentă în vreme ce asediezi fortărețe inamice, explorezi tunele imense, escaladezi planuri înclinate sau te deplasezi la bordul diferitelor platforme! Efectul slow motion, chiar dacă întâlnit și în alte titluri, pare cu totul nou fiind desăvârșit! La final menționez filmulețele de rezoluție înaltă, adevărate momente artistice!

AUDIO: 9/10

Cred că în Vanquish se aud cele mai numeroase șuierături și explozii, ce combinate cu o coloană sonoră reușită fac alte shootere să se retragă timid într-un colț. Rezultatul este o atmosferă ce te transpune în totalitate în mijlocul evenimentelor. De unde vine nemulțumirea? Ca orice adaptare a unui proiect gândit în limba japoneză, vocile actorilor americani sunt nepotrivite pentru aspectul sau atitudinea personajelor, gândite evident în stil japonez. Să nu se înțeleagă de aici că interpretarea este proastă, nu, ea este una mediocră, însă care vitregește atmosfera. Ne este oferită și varianta japoneză însă subtitrarea se lasă așteptată...

REPLAY: 10/10

Sistemul de joc, prezentarea, gradele de dificultate, nevoia de adrenalină, statisticile de final de nivel precum și diferitele tehnici de înfruntare a inamicului (în special a roboților uriași) te vor face să revi periodic la acest titlu!

ÎN CONCLUZIE: Vanquish oferă exact ceea ce a promis: cinci ore de acțiune de zile mari!

MEDIA: 9/10

Gen: acţiune.

Trilogia God of War: Noua Mitologie Greacă

2011-05-15T12:08:00.007+03:00

În urmă cu un an mă pregăteam pentru prima postare, God of War. Între timp am strâns câteva recenzii însă lipsa de mediatizare a dus la un feedback inexistent. În timp ce iau în considerare alternativele vă las o postare aniversară...

Primul God of War a fost cu siguranţă un proiect îndrăzneţ însă rezultatul a depăşit orice aşteptări, seria fiind în acest moment un punct de referinţă pentru toţi producătorii de jocuri acţiune-aventură. Compararea vine ca un automatism, amprenta lăsată de universul mitologic fiind incontestabilă! Iată câteva exemple:
În Spiderman Shattered Dimensions lupta cu Electro (inamic de nivel) este foarte asemănătoare cu cea pe care Kratos o are împotriva Colosului din Rodos.
În Conan evenimentele ne sunt redate prin intermediul unor imagini al căror stil este preluat din primul God of War. Mai mult, vocea femeii ne trimite inevitabil cu gandul la Gaia din celebra serie. Cuferele (cu vitalitate, energie sau puncte de experiență) sunt înlocuite cu vase de ceramică dar cu aceeași finalitate. Șopârlele înaripate au un sistem de atac similar cu cel al harpiilor din God of War. În cele din urmă Conan intra, în diferite momente, într-o stare temporară în care atacurile sale erau mult mai puternice iar adversarii nu îl puteau doborî, aidoma opțiunii Rage of the Gods.
Dantes Inferno este titlul ce a interpretat greșit posibilitatea de a se inspira din cea mai cunoscută serie Sony. Mecanica personajului este copiată integral: merge pe funii și pe ziduri la fel, are același sistem de prindere a adversarului, lovitura de lansare a unui inamic pentru a fi continuată cu un combo în aer este identică, continuând cu modul în care anumiți dușmani, ce sunt prinși în aer, pot fi învinși prin repetarea acestei acțiuni. Adăugarea (cu o utilitate minimă) a unui sistem identic cu Rage of the Gods. Creaturi ce se suprapun perfect pe cele din seria God of War, precum demonul pe care Dante se poate urca aidoma lui Kratos în cazul Ciclopului. Existența a zece probe consecutive (repetitive și uneori frustrante), identice cu bonusurile din God of War, dar mult mai grav, introduse în gameplay!
Castlevania Lords of Shadow este singura alternativă reală pentru Kratos, reușind să asimileze elementele ce au făcut istorie în seria GOW dar fără a-și pierde individualitatea! Giganții (diferiți între ei ca aspect și mod de atac) își au desigur sorgintea în titanii din universul lui Kratos. Gabriel obține aripile de înger ce se pot folosi atât pentru atac cât și pentru a plana pe distanțe mici, asemeni aripilor lui Icarus. În unele combouri biciul are efect similar cu cel pe care îl produc lanțurile spartanului. Minigame-uri sunt la fel de complexe dar cu un sistem de implementare original.

Revenind la trilogie: Firul epic are un impact puternic, filme de înaltă rezoluţie excepţionale şi prezentare originală a scenelor pe care personajul şi le aminteşte. Peste toate se aşează evenimentele din viaţa lui Kratos, luptător ce ne apare iniţial învăluit în mister şi care, în ciuda unor teme des întâlnite în povestea multor filme sau jocuri, reuşeşte să te intrige şi să te surprindă. În schimb clipurile realizate la grafică in-game nu au îmbătrânit aşa de frumos, fiind acum destul de grosolane (lucru ce ar fi trebuit remediat pe ediţia PS 3).
Poate cel mai solid pilon al primului titlu, raportat la prezent, este designul nivelurilor. El rămâne cu tine de la prima parcurgere însă este la fel de proaspăt şi în prezent. Zone precum deşertul sirenelor, imensul munte situat pe spatele titanului Kronos şi culminând cu opera de artă pe care o reprezintă Inelele Pandorei. Nu cred că este un alt titlu pe consola PS 2 care să poată surclasa asemenea performanţe. Mini-gamurile, relativ noi în epocă, erau cât se poate de cursive în timpul execuţiei, fără a exista momente de întrerupere a secvenţei respective. Criticabil este însă sistemul de prindere al inamicilor în momentul în care urma să îi finalizezi, acesta refuzând de multe ori să execute. Per ansamblu sistemul de joc se bucură de o fluiditate crescută, atât în mişcări cât şi în atacuri. Originalitatea claselor de inamici, inspiraţi din mitologia greacă şi îmbunătăţite în titlurile următoare, nu trebuie nici ea omisă. Armele lui Kratos reprezentau un alt element de noutate ce impunea un sistem de combouri complex. În primul titlu observăm scăpări explicabile, în modul în care au fost gândite una sau două scheme precum şi un design, acum stângaci, al unora dintre ele. Puterile primite de la zei în acest titlu sunt după părerea mea cele mai fermecătoare din serie, cu precizarea că sabia primită de la Artemis putea foarte bine lipsi fiind grosolană şi inutilă. Camera este uneori neatentă, asemeni celei din Devil May Cry 3, mai ales raportată la cea din episoadele următoare. Din păcate prima aventură a lui Kratos nu ne oferea decât trei lupte cu inamici principali.
Grafica de fundal este minimalistă în primul nivel dar devine cel puţin decentă în restul jocului. La capitolul interioare din nou se dă clasă celorlalte titluri concurente, detaliul, strălucirea precum şi arhitectura unor încăperi fiind uimitoare!
Sunt adeptul a trei grade de dificultate pentru orice tip de joc. Seria GOW ne oferă în mod constant patru (foarte greu – dedicat celor mai înverşunaţi dintre noi). Primele două grade sunt ireproşabile însă luptele cu Minotaurul , cele cu spiritele lui Kratos (aleatorii ca tehnică în mare parte) şi culminând cu Ares, sunt destul de frustrante pe gradul al treilea de dificultate. Ultimul grad devine profund rigid diminuând satisfacțiile pe care parcurgerea unui titlu trebuie să o ofere.

În God of War 2 ni se prezintă un Kratos care în ciuda faptului că a ajuns Zeu al Războiului are mari resentimente față de olimpienii ce l-au lăsat pradă amintirilor. El este înșelat de Zeus și, după ce își transmite întreaga putere în sabia Olimpului, este ucis de către acesta. Ajutat de Gaia el revine din Infern și pornește în căutarea Sorților, capabile să îl ducă înapoi în timp pentru a se razbuna. Călătoria este mai întinsă decât cea din GOW iar finalitatea ei mai greu de prevăzut. Revin filmulețele de înaltă rezoluție dar care de această dată se axează în principal pe povestea lui Zeus iar clipurile la grafică in game sunt cu mult mai plăcute, fiind viabile și în prezent.
Gameplay-ul are și el de câștigat: combourile mai puțin inspirate din primul titlu au fost înlocuite iar altele au fost redesenate pentru a atinge efectul dorit încă de la primul proiect. Fluiditatea este totală: mișcări deosebite, impact solid, mini gamuri abundente, prinsuri multiple, lupte epice cu mulți inamici principali, ba chiar posibilitatea de a schimba armele. Loviturile finale date prin intermediul unor prinsuri nu mai ridică nicio problemă tehnică și sunt ușor de executat. Singurul minus pe care l-am simțit de fiecare dată (inclusiv acum) a fost legat de puterile magice. Chiar dacă aseamănătoare ele nu reușesc să aibă efectul extraordinar al celor din primul titlu, rămânând până la final în umbra acestora. Durata semnificativ mai mare este un alt punct forte al jocului iar puzzle-urile numeroase accentuează sentimentul că trebuie să depășești adevărate probe pentru ați atinge scopul.
Grafica era tot ce putea la vremea aceea consola PS 2 iar rezultatul uimește și în prezent. Pornind de la designul din primul titlu se adăugă numeroase detalii diversificându-se continuu universul pe care îl explorezi.
Primul God of War avusese o coloană sonoră ambițioasă dar cu cel de al doilea titlu corurile se înalță până în vârful muntelui Olimp cutremurând jucătorul.

Cum fiecare trilogie trebuie să aibă un final de ce nu ar fi unul glorios?! Reluând practic finalul din GOW 2, ne este prezentat spartanul care promite să împartă moarte tuturor zeilor. God of War 3 are o linie epică trasată ceva mai clar, finalul fiind ușor de intuit dintr-un anumit moment al acțiunii. Chiar și așa nu poți să nu-l savurezi și, după atâtea lupte în care ai trăit emoțiile haotice ale protagonistului, ajungi să apreciezi liniștea pe care și-o poate oferi în final.
Ca durată este situat între cele două titluri. Chiar dacă inițial vrei mai mult se dovedește o alegere ideală. Sistemul forțelor este acum dependent de armele folosite, arme ce chiar dacă sunt similare, după o aprofundare pot fi folosite în momentele potrivite cu multe satisfacții. Minigamuri complexe, cu butoane discrete apărute logic pe ecran. Noi creaturi mitice, brutalitate crescută și o cameră întru totul unică, pe care mulți producătorii se vor chinui să o imite mult timp de acum înainte! Combouri mai estetice ca niciodată, un impact absolut și o imersiune totală în sistemul de joc. În primul titlu am avut Inelele Pandorei, în God of War 2 au existat Probele Sorților iar ultimul episod ne aduce Cubul (parcă esența probelor de puzzle / logică).
Grafica de nouă generație este dincolo de cuvinte, Muntele Olimp este covârșitor, marmura și armurile dau sentimentul că pot fi atinse, sângele este autentic. Modelele personajelor au fost redesenate, noile texturi fiind ireproșabile. Efectiv simți pielea fierbinte a minotaurilor și solzii reci ai meduzelor! Fascinația este totală în jocul pe care îl consider fără rezerve liderul (Foarte Greu de Detronat) al genului acțiune-aventură!

God of War 3 este cu adevărat o operă monumentală urmat de fratele mijlociu al seriei perfect și în prezent! Primul God of War este, în ciuda câtorva imperfecțiuni, un titlu respectabil în prezent și cu siguranță încă prilej de satisfacții pentru fanii acestei serii eterne!

Call of Juarez: The Cartel

2011-05-11T18:30:00.003+03:00

Ultimul titlu Call of Juarez mută acţiunea în timpul modern susţinând totodată că seria rămâne fidelă fanilor. Totuşi pentru câţi dintre cei ce au adorat Red Dead Redemption va fi această nouă chemare a lui Juarez o alternativă solidă?

Mortal Kombat

2011-05-03T11:14:00.005+03:00

În urmă cu 20 de ani, primul proiect Mortal Kombat prindea contur. Contactul cu această serie a fost brutal. Sânge, capete smulse, inimi scoase din piepturile adversarilor, ţăruşi uriaşi scăldaţi în... şi mai mult sânge!

Am jucat primul titlu (chiar şi în varianta cenzurată de pe SNES, ce avea în mod surprinzător şi două fatalităţi reuşite tocmai datorită cenzurii) şi am vrut mai mult. Am primit Mortal Kombat 2 cu mai mulţi luptători, mai multe fatalităţi şi desigur mai mult sânge! Cum euforia creştea, a urmat Mortal kombat 3, cu o grafică vizibil îmbunătâită, dar care nu a mai exercitat un impact absolut asupra mea. Au urmat câteva reeditări (MK Ultimate şi MK Trilogy) după care linişte.
Entuziasmul a revenit odată cu Mortal Kombat 4, ce făcea curte dimensiunii a treia, în ciuda unui sânge geometric. Filmuleţele erau în schimb un deliciu, lucru atractiv şi în varianta Gold a episodului. Însă acum universul pe care Mortal Kombat îl cucerise se schimba radical. MK Deadly Alliance şi Deception au trecut pe lângă mine fără a mă face măcar să tresar: un sistem de joc ce nu părea să dea înainte, personaje neinspirate, o poveste ce încetase să mai fie competitivă, culminând cu înlăturarea caracteristicii ce consacrase seria, fatalitatea! Mortal Kombat Armaghedon vine cu un film epic şi cu un panou de luptători nostalgic! Din acest motiv, la care se adăuga o grafică solidă pentru seria MK, l-am încercat doar pentru a-l arhiva în scurt timp! Aveam să mai joc Mortal Kombat?

POVESTE: 10/10

După evenimentele din Armaghedon, Shao Khan a ajuns în vârful piramidei iar singurul adversar din faţa sa, Rayden, este incapabil să îi reziste. În aceste circumstanţe Zeul Tunetului şi protectorul Terrei, îşi foloseşte ultimele puteri pentru a se întoarce la originile conflictului...primul turneu Mortal Kombat!
Astfel începe campania epică a acestei ediţii, de departe cea mai lungă şi intensă între titlurile de gen. Zecile de lupte sunt legate de clipuri consistente, la grafică in game, ce te poartă, preţ de câteva ore bune, prin evenimentele primelor trei titluri Mortal Kombat! Turneele sunt împărţite la rândul lor în capitole, fiecăruia fiindu-i specific un luptător din serie. Producătorii au legat conflictul într-un mod lăudabil, cu o prezentare de excepţie! Veteranii vor descoperii cu satisfacţie toate aspectele firului epic ce până acum erau neclare iar noii veniţi vor avea parte de o poveste solidă (pentru un titlu de gen) prin intermediul căreia să îşi facă încălzirea!
Nu în ultimul rând trebuie spus că încercările lui Rayden de a schimba trecutul şi a evita catastrofa din Armaghedon nu vor fi cele mai inspirate, sau poate că... dar vă las să descoperiţi singuri rezultatul ce nu e lipsit de un moment oarecum dramatic (desigur raportat la pretenţiile pe care le putem avea de la un titlu ca bătrânul MK)!

GAMEPLAY: 9/10

Reţeta de gameplay este în totalitate schimbată iar noile ingrdiente vi se vor părea cu siguranţă delicioase. În primul rând a fost eliminat sistemul de luptă cu arma, pe care l-am considerat o prostie încă din MK 4. Se revine la fatalităţile clasice, înlocuind metoda promovată de Armaghedon în care acestea erau o înșiruire de mutilări idioate! Poate mai important decât oricare alt aspect, gameplay-ul este mult fluidizat: mișcările în general dar și schemele speciale ce se integrează firesc într-un combo sau la finalul acestuia. Revin fatalităţile de stagiu, ce au la bază vechile locaţii, dar care arată incomparabil...
De departe inovaţia acestui titlu este sistemul de atacuri speciale, împărţit în trei segmente şi căruia îi corespunde bara de energie din partea inferioară a ecranului. Pe măsură ce ataci sau eşti atacat aceasta se încarcă dându-ţi posibilitatea să efectuezi o serie de tehnici. Astfel când prima treime este plină se poate executa o schemă din cele deţinute de personaj, dar într-o formă, să-i spunem, upgradată. Spre ex.: Johnny Cage va continua după lovitura cu piciorul printr-un uppercut, cunoscut veteranilor din MK 2. Nightwolf va trimite din arcul său magic trei săgeţi în loc de una, proiectilul de gheaţă al lui Sub-Zero va fi mai intens etc. Când cel de al doilea segment este plin se poate întrerupe orice combo al adversarului prin intermediul unui counter. În cele din urmă, când întreaga bară este plină se execută atacul X-Ray (o serie de două sau trei lovituri devastatoare, prin fracturarea unor oase sau organe vitale ale adversarului). Trebuie să adaug faptul că uneori aceaste secvenţe pot fi realmente deranjante dacă îţi imaginezi durerea pe care ar trebui să o provoace.
Panoul personajelor reuneşte figurile marcante din primele trei titluri Mortal Kombat, la care se adaugă Quan Chi. Cyber Sub Zero este disponibil în varianta Xbox 360, în vreme ce pe PS 3 veţi putea juca cu însuşi Kratos. Prezentarea panoului este redată sub cea mai compactă formă, cea din MK 2.
Fiecare luptător are două prinsuri (din care se poate scăpa dacă apeşi la timp combinaţia corectă) şi în general un prins din aer. Urmează schemele specifice fiecăruia, în general patru sau cinci. Aşa cum am menţionat acestea se integrează în setul de combouri, tot undeva la cinci dar cu titlu exemplificativ, combinaţiile fiind multiple. Fiecare personaj are câteva lovituri brutale ce au rolul de a slăbi garda adversarului lăsând calea deschisă pentru un atac. O altă secţiune este cea dedicată tagurilor (combinaţii ce se pot executa atunci când controlezi doi luptători sau joci în echipă). Toate comenzile de mai sus sunt accesibile şi uşor de memorat. Ele se pot exersa în secţiunea de antrenament, structurată pe: comenzi de bază, combouri, taguri, fatalităţi.
După modul epic vei putea experimenta intensitatea titlului, fie în varianta clasică în care lupţi cu o serie de adversari iar în final cu Shao Khan, fie în modul tag (controlând ambii luptători sau în echipă cu un prieten). Spre deosebire de modul story, în care aventura își urmează cursul firesc (deci fără a putea executa fatalităţi) în aceste moduri de joc, inclusiv V.S., le poţi executa în voie.
Un singur reproș se impune din punctul meu de vedere la acest capitol. Sunt câteva scheme, precum și unele lovituri, ce au scăpat retușului, rămânând mult prea lineare (schema din aer a Kitanei cu evantaele în mână sau faimoasele picioare ale lui Liu Kang). Pe viitor și acestea ar trebui regândite conform esteticii impusă de jocurile din prezent. De asemenea unele lovituri simple sunt încă rigide, neintegrându-se în fluiditatea jocului. Același lucru se poate spune și despre felul în care adversarii cad la pământ dacă ultima lovitură primită este un pumn sau picior.

GRAFICĂ: 9/10

Grafica este extraordinară, acest lucru fiind evident încă de la primele clipuri oficiale. Intensitatea culorilor, precum şi varietatea lor este dincolo de orice critică. Minuțiozitatea cu care au fost create modelele personajelor nu se poate compara cu alt episod iar degradarea costumelor precum şi cea fizică, este încă un argument în favoarea amănuntelor. Efectul schemelor este deosebit, fiind suficient să priveşti cum Sub Zero îşi îngheaţă un adversar. Îmbinarea dintre stilul 2d şi cel 3d este cât se poate de armonioasă, producătorii nedorind să adopte un stil total 3d, gen Tekken sau Soul Calibur. Locațiile au fost create pornind de la cele din anii 90, însă au ceva distict ce îți atrage atenția în permanență, sunt încărcate, dar nu obositoare, pline parcă de viață asemeni unui al treilea/ cincelea personaj. În filmulețele din modul story există câteva cadre ce îl dezavantajează pe Liu Kang, expresivitatea acestuia și ocazional cea a lui Kung Lao, fiind criticabilă.

AUDIO: 8/10

Chiar dacă primește cel mai mic punctaj acest capitol este departe de a fi slab. Zgomotele de impact pentru diferitele tipuri de lovituri sau atacuri speciale sunt realiste și de efect. Bijuteria coroanei o reprezintă efectele produse în modul X-Ray, oasele zdrobite îți transmit prin sunet fiorul unei dureri crâncene! Coloana sonoră, în stilul cu care ne-a obișnuit seria este bună, cu o parte din vechile teme reeditate. Totuși cred că se putea mai mult la acest capitol, simțindu-se nevoia unor piese ceva mai provocatoare, poate ceva în genul Devil May Cry...? Astfel ajungem la interpretarea actorilor. Marea majoritate fac o treabă excelentă (personaje precum Scorpion, Sub Zero, Shao Khan sau Rayden prind viață cu ajutorul unor actori ce ne sunt cunoscuți încă din MK 4). Pe de altă parte există și unele interpretări ceva mai nereușite și care m-au deranjat uneori (Liu Kang, Kung Lao și din păcate Shang Tsung, ar fi câteva exemple).

REPLAY: 9/10

Campania epică va reprezenta doar începutul unei lungi perioade de butonat și asta în cele mai diverse modalități! Ai parcurs povestea, atunci poți exersa abilitățile luptătorilor pentru a putea începe campania clasică (sistemul turn specific seriei MK). Poți să îți verifici abilitățile în minigamuri precum: test your mihgt (bonusul din primul MK), sight (un fel de alba-neagra mortală), luck în care vei lupta în condiții aleatorii, fie cu diferite avantaje sau handicapuri. Jocul îți mai pune la dispoziție 300 de provocări din cele mai diverse și care prind surprinzător de repede. Toate acestea îți aduc monezi cu care poți debloca o serie de bonusuri ascunse în imensa Kriptă (costume alternative, fatalități ascunse, poze etc.) Ele pot fi vizionate ulterior în secțiunea Necropolis, alături de modelele personajelor și de biografia lor. Dacă adăugăm modul VS, punctajul se explică...

ÎN CONCLUZIE: trei jocuri de acest gen au supraviețuit anilor 90: Street Fighter, care în ciuda aprecierilor generale, nu poate să mă convingă de evoluția sa, The King of Fighters ce a rămas fidel stilului 2d aducându-l însă la nivelul de semi-animație și Mortal Kombat ce ne dovedește că se poate reinventa, atât pentru vechii adepți dar și pentru jucătorii ceva mai tineri!

MEDIA: 9/10

Batman Returns

2011-04-28T17:17:00.003+03:00

În 1992, Capcom stârnea o adevărată manie pentru jocurile de tip acțiune / fighting prin lansarea primului titlu al seriei Final Fight. Ulterior succesului reportat de acesta în sălile de jocuri, mulți producători au lansat titluri similare, mai mult sau mai puțin reușite.
Konami profită de ocazie pentru a crea unul dintre cele mai solide astfel de jocuri, Batman Returns, adaptare a filmului cu același nume, disponibil pe consola SNES. Firul epic urmărește cu fidelitate evenimentele din film: planul Pinguinului care încearcă să controleze orașul Gotham prin obținerea funcției de primar și acuzându-l pe Batman de crimă.
Punctul forte: gameplay-ul! Poți folosi diferite atacuri: lovești adversarii cu pumnii, plonjezi din viteză asupra lor, îi poți ameții cu shuriken-ul liliac sau cu harponul folosit pentru a te agăța de diferite platforme. Mai dispui de un atac cu piciorul în triunghi și de un altul din săritură. La acestea se adaugă o lovitură din întoarcere cu pelerina, foarte puternică dar care îi scăde și eroului din vitalitate. În cele din urmă, un fel de forță, o capsulă explozivă ce neutraliză toți inamicii de pe ecran.
Batman putea prinde mai toți adversarii, executând ulterior o serie de atacuri sau trântindu-i de pământ (inclusiv în alți adversari), iar dacă în apropiere se aflau doi sau mai mulți inamici ei puteau fi dați cap în cap. Este folosită și extinsă tehnica prin care inamicii puteau fi aruncați în ziduri, vitrine, bănci sau stâlpi (toate aceste obiecte fiind avariate), opțiune brevtată tot de Konami în superbul Teenage Mutant Ninja Turtles de pe arcades. Bombele pe care le aruncau adversarii îi afectau și pe ei, putând fi folosite într-un timp scurt de Batman.
În atractivul nivel în care încerci să ajungi la locomotiva trenului de la circ, pe ale cărui vagoane te afli, trebuie să eviți în unele momente stâlpi de metal, în caz contrar viața pierdută fiind considerabilă (lucru valabil și pentru clovni).
Prin toate aceste elemente se asigura interacțiunea cu mediul, chiar cu o atenție sporită pentru detalii (e.g.: primul inamic principal este clovnul care o ține prizonieră pe Celina. Reproducând șcena din film și în joc este posibil, nu obligatoriu, ca prima lovitură să se realizeze desprinzând cu harponul bucata de zid din spatele adversarului.)
Nivelurile erau de asemenea diversificate, între ele fiind introduse uneori unele ce se bazau pe rapiditatea cu care loveai și chiar un nivel la bordul Batmobilului.
Inamicii întâlniți erau în general clovni de diferite mărimi și cu machiaj specific. Distincția era făcută în general de armele acestora ( cuțite pe care le aruncau, bombe, săbii sau diferite tehnici de luptă). Pe lângă aceștia întâlneam motocicliștii costumați de Halloween și diavolii cu furci de foc. Inamicii principali sunt cei consacrați: Pinguinul, Catwoman, conducătorul trenului precum și o serie de clovni. În două momente jocul te va pune în fața unei lupte cu doi inamici principali: Catwoman urmată de Pinguin și în ultimul nivelul Pinguinul la bordul Raței uriașe urmată de confruntarea finală cu acesta.
Raportată la genul 2d grafica este ți în prezent excelentă, cu mult peste cea din Final Fight 3. Culorile sunt deosebit de intense iar modelele personajelor, culminând cu Batman, sunt realizate până în cel mai mic detaliu. Coloana sonoră este de efect, pasajele originale fiind cele din film.
Replayul este asigurat de modul bine structurat al nivelurilor, de cele cinci grade de dificultate, fiecare aducându-ți pe lângă satisfacția de a învinge inamici versați și bonusuri în ceea ce privește șcenele de la finalul jocului. Pentru aceste motive îl recomand cu toată încrederea!

NOTA: 10/10

Battletoads

2011-04-20T17:06:00.002+03:00

Al patrulea titlu Battletoads produs de Rare loveste salile de jocuri in 1994 si o face mai bine ca niciodata. Pastrand multe elemente din titlurile precedente, Battletoads e un joc care nu accentuaza prea mult povestea ci gameplayul. Pimple, Zitz si Rash cele trei broaste eroi au de oprit din nou armata condusa de Dark Queen.

Mecanica include destule miscari preponderent gasite in genul jocurilor de actiune executate cu cele doua butoane: sarit si atac. Cei trei au cate un atac din aer, unul din viteza, unul din viteza cand inamicul este la pamant, o serie de lovituri normala si o serie de lovituri cand inamicul este la pamant. De asemenea fiecare are si propriile abilitati numite smash hits (elementul specific seriei). Acestea sunt executate pe inamicii inferiori doar cand nu se vor mai ridica de la pamant (avand viata minima) si oricand pe inamicii mai mari sau sefi. Dupa acest criteriu atacul din aer cat si cel din viteza devin smash hit-uri. Cele doua serii de lovituri, atat cea normala cat si cea pe un inamic la pamant, nu urmeaza aceasta conditie ele finalizandu-se mereu cu un asemenea smash hit.E.g.: Anvil Swipe executat de Pimple din aer cand isi face bratul nicovala, Killa Drilla executat de Zitz pe un inamic la pamant cand isi transforma mana in burghiu sau Big Bad Boot executat de Rash din viteza cand piciorul sau ia forma unui bocanc imens cu tepi.
Inamicii mici sunt formati din traditionalii sobolani (ingloband in aceasta editie mai multe categorii), lilieci, porci, reni, serpi. Robo-Manus si Big Blag revin in aceasta editie ca sefi alaturi de altii noi ca generalul Slaughter si King Karnath.
Jocul are sase stagii cu o durata acceptabila pentru un arcade. Atat stagiul cu zapada cat si cel de coborare sunt asematoare prin constructie celor din primul titlu. Urmand totusi formula de tip actiune si acestea sunt putin diferite in gameplay fiind orientate mai mult spre lovire si prea putin pe evitarea capcanelor, numarul inamicilor fiind considerabil mai mare decat in titlul precedent. Dupa primele trei stagii un nivel bonus, similar celui din Final Fight isi face aparitia. Ultimul stagiu aduce un omagiu stagiilor traditionale cu vehicule, fiind un shooter, gameplay-ul fiind si el orientat pe multa actiune.
Interactiunea cu mediul este iarasi un element care nu putea lipsi acestui titlu. Inamicii pot fi loviti cu diverse obiecte din stagii, dar de departe cel mai reusit efect asupra lor il lasa o bara masiva de metal.
Controlul este receptiv, iar gameplay-ul fluid. Secventele introductive se potrivesc perfect cu atmosfera generala. Jocul este sangeros dar si aceste efecte sunt dozate cu masura. Prin statistica “korpse kount”de la sfarsitul fiecarui stagiu care iti arata inamicii obliterati vei primi diferite titluri amuzante precum Dealer of death, Duke of destruction etc.
La fel ca in Donkey Kong, alt titlu marca Rare, grafica impresioneaza prin nivelul accentuat al detaliilor. Exemplificand la primul boss se observa chiar cum fata sa devine mai avariata dupa loviturile primite. De asemenea animatiile sunt bogate si foarte bine inchegate.
Asemamnator lui Battletoads and The Double Dragon jocul este mai simplu la dublu atat timp cat jucatori au abilitati cel putin medii. Inamicii iti scad multa viata iar mustele mancate (traditionalul mod prin care broastele isi umpleau viata) iti restituie cam putina, jocul este destul de greu depasind o dificultate medie. Cel mai scazut grad de dificultate al sau echivaleaza cu gradul normal din multe alte jocuri. Iti va lua ceva timp pana vei invata diferite strategii cat si eficienta unor atacuri pentru a nu arunca credite nenumarate in aparat.
Pentru un mic dezechilibrul dintre broaste jocul trebuie depunctat insa compenseaza prin elementele unice de gameplay. Pimple este mai mare, caracteristica care il defavorizeaza insa a fost conceput sa compenseze prin anvergura smash hits-urilor sale. Totusi in afara de cel executat din aer care are intradevar cea mai mare raza de actiune celelalte sunt cam similare cu cele executate de ceilalti doi. Ultimul stagiu il defavorizeaza complet deorece acel gameplay restrictioneaza total smash hits-urile fiind centrat pe shooting, marimea jucand un rol important in evitarea gloantelor trase de inamici.
Coloana sonora cat si diferitele efectele sunt exceptionale. Intotdeauna vei putea recunoaste un joc Battletoads dupa tema melodica. Alaturi de seria Mario aceasta are intradevar ceva unic. Ritm, combinatie intre rock si tehno, atmosfera sumbra si care incita la actiune. Melodiile din stagiul al treilea si al cincilea sunt printre cele mai bune din era 2d
Battletoads are momente de umor original cat si tonul sau specific intunecat. Actiunea este mai dura si mai intensa ca niciodata cu efecte sonore si grafice foarte bune pentru timpul sau. Merita pe deplin un loc de frunte langa alte titluri legendare precum Teenage mutant ninja turtles, asterix, etc

NOTA: 9/10

Scris de Alin.

Trailer: Resistance 3

2011-04-19T19:01:00.003+03:00

Se pare că cei de la Sony vor să îşi asigure supremaţia în materie de jocuri fps/la persoana întâi! După Killzone 3, urmează Resistance 3. Imaginile nu au nevoie de comentarii suplimentare...

Dante’s Inferno

2011-04-16T12:18:00.004+03:00

POVESTE: 7/10

Divina Comedie este una dintre cele mai importante oprere ale literaturii universale, motiv pentru care încercarea de a o adapta la un joc video este o iniţiativă îndrăzneaţă, dar nu mai puţin, pretenţioasă. Reuşita proiectului este discutabilă.
În joc Dante este prezentat ca fiind un cruciat, care fiind rănit mortal, refuză să îşi abandoneze sufletul şi descinde în infern, parcurgând cele nouă cercuri ale iadului, pentru a-şi salva iubita. Asemeni operei, Dante este călăuzit şi în joc de Virgiliu, acesta prezentându-i sufletele ce sunt condamnate în fiecare cerc al Iadului şi ale căror păcate nu îi sunt străine nici protagonistului. Dorind să surprindă rolul controversat avut de Biserică în acea perioadă ni se prezintă cardinali demonizaţi, manipulatori ai cruciaţilor precum şi scene în care simbolul creştinismului (crucea) se prăbuşeşte într-o groapă de foc.
Trebuie spus că această scena m-a impresionat cel mai mult, în rest neputând empatiza prea mult cu personajul şi nici cu drama sa, în general neconvingătoare. Prezentarea oscilează şi ea între filmuleţe deosebite şi amintiri cu iz de anime geometric, neatractive.

GAMEPLAY: 7/10

Voi, cei ce intraţi aici, lăsaţi orice speranţă… de a întâlni un joc, precum God of War! Totuşi, trebuie spus că în prima parte a jocului gameplay-ul prinde, în minte având ca termeni de comparaţie titluri precum Devil May Cry 4 sau chiar God of War 3. Nu după mult timp apar şi primele confruntări, pline de mini-gamuri atractive, scene incărcate de simbolism şi desigur iadul! Acesta este grotesc, cu creaturi terifiante, comparabile doar cu cele din ultimele episoade ale serialului de animaţie japoneză Berserk. Întunericul, ţipetele, descinderea permanentă şi desigur creaturile menţionate, toate pun presiune asupra jucătorului cu tente nevrotice. Din păcate, cam pe la mijlocul aventurii, toate aceste elemente încep să se estompeze din ce în ce mai mult. Chiar şi puzzle-urile iniţial atractive şi cu un oarecare specific, devin uşor obositoare.
În ceea ce priveşte mecanica este un copy-paste din God of War 3: aceleaşi eschive, acelaşi blocaj /counter, acelaşi tip de prins, precum şi combouri cu efect similar. Te caţeri pe ziduri ca în GOW 3, avansezi pe lanţuri… ca în GOW 3. Sunt conştient că multe titluri au împrumutat mecanica din deja legendarul titlu al celor de la Sony, dar au ştiut cum să facă acest lucru în avantajul titlului pe care îl realizau iar nu în detrimentul acestuia.
Combourile evoluează în funcţie de ramurile pe care le dezvolţi: sfinte (în general scheme de upgradare implicând crucea, viaţa şi mana), malefice (scheme implicând secera, viaţa şi mana). Când eşti pe punctul de a ucide un inamic, eşti pus să alegi: îl absolvi de vină sau îl condamni, rezultând puncte de experienţă în ramura specifică. Pe parcursul jocului vei dobândi patru forţe, utilizabile în limita segmentului de mană. Vei dobândi şi o serie de relicve ce îţi conferă diferite bonusuri (creşte şansa de a riposta după blocaj, creşte potenţialul unui prins etc.) Acestea sunt excesiv de numeroase, putând fi utilizate doar două concomitent şi, dacă alegi să le upgradezi poţi ajunge la patru. Ele sunt probabil utile doar pe ultimele două grade de dificultate, jocul fiind accesibil pe normal şi fără ele.
Aş fi vrut ceva mai multe clase de adversari, pentru a satisface diversitatea. În schimb inamicii principali sunt destul de atractivi, cu una sau două excepţii. Jocul are o durată medie, cu un sistem de cameră la înălţimea aşteptărilor.

GRAFICĂ: 7/10

Încă din primele clipe îţi dai seama că echipa de graficieni din Dante’s Inferno nu a acordat atenţie fundalului din diferitele arii de joc. Ele sunt în cel mai bun caz simpliste, comparabile cu cele din generaţia trecută dar fără a putea rivaliza cu titlurile de top precum Resident Evil 4, God of War 2 sau Crash of the Titans. În timp ce filmuleţele sunt la nivelul anului de lansare (2010), când vine vorba de clipurile din joc pot apărea nemulţumiri legate de modul în care sunt realizate modelele personajelor. Legat de cele câteva clase de adversari cred că puteau fi ceva mai cizelate şi cu un plus de detaliu.
Prezentarea grafică a iadului, mereu întunecat, funcţionează, reuşind în acelaşi timp să scoată în evidenţă lumina combourilor şi mai ales argintiul crucii sfinte.

AUDIO: 7/10

Câteva coruri fac uneori atmosferă dar fără a mai surprinde, efecte de fundal şi impact reuşite, interpretări de nivel mediu ale actorilor ce doar în câteva momente reuşesc să te atingă emoţional. În câteva situaţii se observă o uşoară desincronizare între mişcarea buzelor şi voce.

REPLAY: 6/10

Din punctul meu de vedere jocul nu merită reluat, în ciuda gradelor de dificultate existente, a noilor relicve, sau a câtorva combouri neupgradate. O oarecare monotonie cu iz de repetitivitate se simte încă de la prima parcurgere, deci exceptând situaţia în care sunteţi un împătimit al grotescului acest titlu nu vă va trezi dorinţa de a-l reparcurge.

ÎN CONCLUZIE: Dante’s Inferno face parte dintre acele jocuri ce, inspirându-se dintr-un titlu-mentor (din nou God of War 3), nu reuşesc să-i integreze spiritul în propia creaţie autonomă, aşa cum reuşeşte pe deplin Castlevania Lords of Shadow, sfârşind în schimb prin a fi o copie palidă a originalului.

MEDIA: 6.80/10

Gen: acţiune-aventură.

Aladdin

2011-04-14T17:51:00.004+03:00

Celebrul film Disney a cunoscut numeroase adaptări video, atât pe consola Nintendo cât şi pe Super Nintendo şi Genesis. Acest titlu a fost preluat de pe consola NES, fiind uşor îmbunătăţit grafic şi beneficiând de o luptă în plus, cea în care Jaffar ia forma unei cobre uriaşe.

Povestea este o adaptare fidelă a lungmetrajului animat, prezentându-l pe Aladdin, de la viaţa pe care o avea în bazar şi până la înfruntarea finală cu Jaffar.
În acest joc Aladdin nu are multe atacuri, aruncă cu mere, ameţind adversarii şi execută sărituri, operaţiune indispensabilă pentru numeroasele acrobaţii din joc.
Nivelele sunt bine structurate: primul este bazarul, ulterior suburbiile oraşului, peştera minunilor în care va trebui să îţi testezi abilităţile. După o scurtă explorare te vei arunca de pe o stâncă pe alta pentru a evita lava din ce în ce mai ameninţătoare. Acest stagiu este deosebit de interactiv şi te obligă la o precauţie deosebită, fără a atinge gradul de frustrare din clasicul Prince of Persia, cu care se aseamănă. Dacă depăşeşti şi această secţiune te vei îndrepta la bordul covorului magic către ieşire. Acest pasaj, chiar dacă nu foarte lung, se desfăşoară în viteză, valuri de lavă apropiîndu-se cu rapiditate. Vei face cunoştinţă cu Ginii într-un mod inedit, parcurgând un întreg nivel creat de acesta. Este destul de lung, pe norişori cu tot felul de surprize ce pot însă fi uneori fatale. De remarcat este coloana sonoră a acestui nivel, cunoscută tuturor din film. Urmează castelul sultanului, cu numeroase capcane iar în cele din urmă confruntarea cu Jaffar. Acesta va lupta mai întâi în formă umană, folosind puterea şceptrului vrăjit pentru a te opri. În varianta NES, dacă erai învingător, jocul se încheia. În prezenta ediţie Jaffar mai are o şansă în care îşi etalează întreaga forţă metamorfozându-se într-o cobră uriaşe. Asemeni întregului joc, aceasta are un desen foarte reuşit cu o paletă intensă de culori.
Pe parcursul fiecărui nivel, dacă reuşeai să obţii ambele jumătăţi ale scarabelului, puteai accesa, între nivele, un bonus. Acesta era practic o ruletă la care rodind mâna Giniului puteai obţine diferite premii (mere, vieţi etc.).
Jocul are o lungime obişnuită pentru acea perioadă, nu foarte lung şi poate fără un gameplay complex precum cel din alte titluri Aladdin. Chiar şi aşa sunt de părere că acesta a strălugit în ceea ce priveşte designul, fiind la înălţime şi pe Super Nintendo. În ceea ce priveşte dificultatea cred că este compensată prin nivelul din peşteră precum şi cel al giniului. La acestea se adaugă restul jocului foarte plăcut cu un stagiu deosebit ca cel la bordul covorului fermecat.
Rejucându-l ai aceelşi sentiment de apreciere pentru toate aceste elemente care în epocă au creat un joc deosebit!

NOTA: 8/10

Esenţial în L.A. Noire

2011-04-12T17:47:00.003+03:00

A mai rămas doar o lună până când ne vom delecta cu acest joc iar producătorii continuă să ne intensifice nerăbdarea! Iată universul în care ne putem scufunda peste doar câteva săptămâni...