Lost Planet: Extreme Condition

POVESTE: 8/10

Acţiunea se petrece într-un viitor nu prea îndepărtat în care resursele Terrei s-au epuizat. În aceste circumstanţe echipe de exploratori au pornit în căutarea unor planete a căror climă să fie favorabilă corpului uman. Planeta găsită nu este tocmai călduroasă iar Akridele (creaturi şi insecte cu influenţe din epoca dinozaurilor) nu sunt tocmai prietenoase. Însă după descoperirea rezervelor de căldură, pe care aceste creaturi le au în diferite părţi ale corpului, oamenii încep o lungă campanie de colonizare a planetei.
După câtiva ani de la aceste evenimente începe aventura lui Wayne (un tânăr membru al unei echipe de exploratori al cărui tată moare la scurt timp de la apariţie). El va fi prins în lupta dintre taberele aflate pe planetă, fiecare cu propria filozofie în ceea ce priveşte soluţia optimă pentru problema sursei de căldură a planetei.
Nu întodeauna uşor de urmărit dar suficient de proaspătă şi cu elemente de originalitate, nelipsite de emoţii, povestea reuşeşte să atragă.

GAMEPLAY: 8/10

Structura jocului îţi permite o oarecare libertate de mişcare, înlăturând linearitatea ce poate tinde spre rigidizarea jocului. Astfel pentru îndeplinirea obiectivelor va fi necesar să explorezi cu atenţie zona. De multe ori vei fi în mijlocul unui conflict ivit subit sau vei avea în faţă forţe considerabile ale inamicilor şi deşi tendinţa (impusă de majoritatea titlurilor de gen) va fi de a ataca, este foarte probabil ca aceasta să nu fie soluţia. Cel mai bine este să îţi rezervi câteva momente pentru a găsi rezolvarea (fie o altă cale, evitând conflictul, fie retragerea etc.) Există şi porţiuni de nivele în care trebuie să te deplasezi fără a atrage atenţia, în caz contrar şansele de supravieţuire fiind reduse.
Dincolo de aceste elemente, ce cresc valoarea gameplay-ului, structura este cea a unui shooter / platformă solid, ce aduce aminte de seria Contra de pe Nintendo. Cu o cameră ce se menţine în spatele personajului (cu rare probleme în cazurile în care inamicii zboară fix deasupra ta) şi cu un control receptiv jocul reuşeşte să te acapareze.
Comenzile sunt simple: un buton specific trasului, unul pentru schimbarea armei, altul pentru a lovi cu patul puştii (în cazul în care ai rămas fără muniţie, lucru deloc de dorit) şi în fine unul ce îţi permite să te agăţi de punctele mai înalte cu ajutorul unui harpon. Pentru a încărca arma este suficient să apeşi stikul cu care controlezi personajul. Numărul maxim de arme este de trei însă acesta este determinat de mărimea acestora. Astfel vei putea avea un pistol automat şi două puşti sau un aruncător de grenade şi un pistol. În cele din urmă vei putea ţine o singură armă de calibru greu (ce se montează de regulă pe diferitele tipuri de roboţi folosiţi) ce îţi va încetini cu mult viteza de deplasare. Separat de acestea poţi deţine un anumit număr de grenade sau mine. Diferitele tipuri de roboţi au caracteristici variate (rezistenţă, viteză, aptitudinea de a se transforma în vehicole etc.)
Bara de viaţă este afişată pe ecran (ceva mai mică atunci când circuli pe jos şi mai mare atunci când te afli la bordul unui vehicul). Totuşi ea nu reprezintă grija principală ci colectarea energiei termice pe care o lasă inamicii când sunt ucişi sau ce pot fi găsite în anumite spaţii din stagii. Atâta timp cât rezerva de căldură este ridicată, viaţa se va regenera şi ea la nevoie, însă fără căldură este probabil să mori în scurt timp. Din acest motiv trebuie să îţi calculezi bine mişcările mai ales în luptele cu inamicii principali caracterizaţi de un puternic simţ tactic. În caz contrar se pot ivi următoarele situaţii: ai viaţă dar nu ai energie, fie lupta este prea dificilă şi pierzi viaţă cu repeziciune, fie lupta durează prea mult, timp în care nu ai de unde procura energie. Nivelele au o întindere medie, câteva fiind uşor scurte, însă luptele cu inamicii principali sunt o adevărată provocare. Chiar dacă iniţial ai fi tentat să spui că sunt prea grei, în realitate trebuie doar să găseşti soluţia tactică pentru a-l învinge! Fie să depistezi un punct slab al acestuia, fie o tactică de atac sau arma potrivită. Cert este că satisfacţia va fi maximă în momentul victoriei!
Rasele de creaturi sunt suficient de diversficate, la acestea adăugându-se soldaţii şi celelalte vehicule de luptă. Datorită luptelor cu adversarii principali jocul depăşeşte durata medie necesitând undeva la 10-12 ore pe nivelul normal. Sunt disponibile mai multe grade de dificultate însă şi acesta reprezintă o provocare.

GRAFICĂ: 8/10

Excelentă pentru acel an şi deloc rea în prezent! Pe cât de simplistă a fost grafica în Prototype (un joc relativ recent), pe atât de solidă este cea din Lost Planet. Culorile sunt intense, modelele personajelor sunt cizelate, având mişcări variate şi animaţii reuşite. Atmosfera iernatică are un impact puternic, structura stagiilor reuşind să fie convingătoare şi cu suficiente elemente de diversitate. Tipurile de roboţi pe care îi poţi controla sunt realizaţi în detaliu transmiţând o senzaţie de autenticitate.

AUDIO: 8/10

Câteva cuvinte de laudă se impun: armele, creaturile dar mai ales exploziile şi celelalte zgomote de fundal sunt excelente, punându-te cu adevărat în mijlocul evenimentelor! Interpretările precum şi vocile actorilor sunt reuşite dând viaţă firului epic şi plin de tensiune şi uneori de emoţie. Coloana sonoră ocupă un plan secund însă de pe această poziţie întreţine cu succes atmosfera jocului!

REPLAY: 8/10

Probabil cea mai mare atracţie în materie de replay o reprezintă campania online ce poate fi practic inepuizabilă. Însă chiar dacă eşti un luptător singuratic tot vei reveni pe friguroasa planetă a Akridelor. Având la dispoziţie statisticile din fiecare stagiu vei dori să îţi îmbunătăţeşti rezultatele. Poţi relua orice nivel pentru a-l explora în voie şi pentru a îndeplini diferitele obiective secundare precum eliminarea viermilor uriaşi sau pur şi simplu pentru a retrăi aventura şi emoţia unui shooter deosebit!

ÎN CONCLUZIE: Lost Planet satisface cerinţele unui shooter cu influenţe tactice, reuşeşte să menţină un sistem de joc echilibrat! Nu este lipsit de provocări dure dar acestea pot fi depăşite găsind soluţia potrivită, mereu prezentă între opţiunile oferite!

MEDIA: 8/10

Gen: acţiune - shooter.

Trailer: The Last Guardian

Cei de la Sony, care încearcă să îşi păstreze supremaţia prin exclusivităţi de top, ne pregătesc o nouă surpriză. De această dată trebuie spus că aventura este una de proporţii şi cu adevărat epică...

Sega Dreamcast

Istoric: Dreamcast a fost prima consolă din generaţia a şasea, fiind lansată în 1998, înaintea competitorilor: PlayStation 2, XBOX şi Nintendo GameCube. Aceasta avea să aibe o viaţă scurtă, fiind întreruptă în 2001, ca urmare a deciziei celor de la Sega de a înceta producţia de console video. Totuşi consola va fi susţinută până în 2006, perioadă în care vor fi lansate titluri noi. Începând cu 2001 Sega a decis să îşi concentreze întreaga atenţie asupra producerii de softwer-uri.

Impactul pe piaţă: În anul lansării Dreamcast era însă în top: în SUA au fost comandate, înainte de lansare, 300000 de unităţi, acestea fiind urmate de vânzarea altor 500.000 în primele două săptămâni. În consecinţă cei de la Sega pur şi simplu nu puteau ţine pasul cu cererea de pe piaţă. La patru zile de la lansarea din America, Sega încasase 132 de milioane de dolari din vânzări.
Titluri precum Soul Calibur, Sonic Adventure, Power Stone, sau Hydro Thunder au susţinut consola în primul an, alături de titlurile sportive Sega, ce completau un segment important al genurilor de jocuri. În acea perioadă vânzările aveau să urce constant devansându-le pe cele reportate de Nintendo 64. Însă lansarea consolei Playstation 2 a reprezentat începutul sfârşitului pentru Dreamcast.
În ianuarie 2001 Sega anunţa oficial întreruperea producerii de console. În perioada ce a urmat titluri nelansate precum: Propeller Arena, Hellgate, System Shock 2 şi Half-Life au fost transferate către internet în formele lor finale.
Dreamcast va vinde un număr total de 10.6 milioane de unităţi în întraga lume, cel mai vândut titlu fiind desigur Sonic Adventure, cu 2.5 milioane de exemplare vândute până în 2006.

Tehnic: Procesorul avea o capacitate de 200 MHz SH-4 cu un motor graphic de 128-bit. Hardwerul era de tip Power VR2 CLX2, capabil să redea şapte milioane de poligoane pe secundă şi având o filtrare tirlineară. Sistemul afişa 16.78 milioane de culori cu o scanare progresivă la o rezoluţie video de 640 / 480.
Sunetul era asigurat de un processor Yamaha AICA ce opera la o capactate de 45 MHz.
Dreamcast avea 16 MB - 100 MHz de RAM, 8 MB 4x16-bit - 100 MHz video RAM şi 2 MB 16-bit - 66 MHz sunet de RAM. Viteza maximă de rulare a discurilor era de 12x.
A fost lansat cu numeroase accesorii: adaptorul VGA ce permitea ca unitatea să funcţioneze pe televizoarele cu rezoluţie înaltă precum şi pe monitoarele computerelor, cardul de memorie VMU prevăzut cu un mic ecran şi având funcţii diferite pentru o paletă largă de jocuri. Pentru consolă a fost realizat şi un model de pistol (popularitatea acestui accesoriu pare că nu a scăzut nici în prezent). În majoritatea regiunilor Dreamcast era prevăzut cu un modem detaşabil.

Estetic: Consola avea un aspect compact, culorile standard fiind de alb şi gri. Era prevăzută cu două butoane, unul pentru a permite introducerea discului iar al doilea pentru a proni sau stinge aparatul. Modelul cu patru manete pare preluat de la consola Nintendo 64 ce fusese lansată cu doi ani mai devreme. Dincolo de acest amănunt trebuie spus că problema consolei era maneta, pe cât de ciudată pe atât de incomodă. Forma ei nu îţi permitea să ai un control uşor, confortabl, fiind o sursă de iritare cel puţin într-o primă perioadă. Cablul ce pornea din partea inferioară era şi el incomod iar ideea de a introduce cardul de memorie în manetă (chiar dacă prevăzut cu acel mini afişaj) era nereuşită, controlerul dând impresia că este incomplet fără el.

Jocuri: Având în vedere durata limitată de timp în care Dreamcast s-a aflat pe piaţă, numărul relativ redus de titluri, este explicabil. Printre cele mai bune amintesc: Soul Calibur, Project Justice, Sonic Adventure, Resident Evil Code Veronica şi Quake III Arena.

Eu şi consola: Nu am acordat prea multă atenţie ultimei console Sega, însă trebuie să recunosc faptul ca Soul Calibur a fost, şi probabil va rămâne, cel mai jucat titlu de tip VS/ fighting pe care l-am încercat în era 3 d. A urmat Project Justice, la fel de bine realizat şi cu acelaşi gameplay deosebit căruia i se adăuga o abordare întru totul originală. Resident Evil Code Veronica începea să se îndepărteze şi el de sistemul rigid al gameplayului din trecut. Astfel cele câteva titluri pe care le-am jucat, le-am jucat intens. Parte din magie era însă ştirbită de neajunsurile manetei ce putea fi cu mult mai bună...

Sintetizând: În scurta perioadă în care a activat, sistemul Dreamcast a introdus numeroase opţiuni ce aveau să devină standard la unităţile viitoare. Astfel fiecare consolă avea propriul modem cu care puteai naviga pe net sau juca titluri online prin SegaNet (Dreamarena în Europa), asemeni opţiunii Xbox Live din prezent. Au existat o serie de titluri prin care consola a rămas în amintirea jucătorilor din acea perioadă, mulţi întrbându-se cum ar fi evoluat dacă nu ar fi fost retrasă atât de curând de pe piaţă!

Gears of War 3

Microsoft nu se lasă mai prejos de Sony, al căror Killzone 3 stârneşte euforie ,şi contracarează cu mai atractivul, cred eu, Gears of War 3! Ambele titluri devin trilogi însă care va deţine supremaţia?

Chip 'n Dale Rescue Rangers 2

Acest joc a fost lansat de Capcom în anul 1993 pentru consola Nintendo. Având ca personaje principale celebrele veveriţe titlul pornea deja cu un avantaj, însă pentru a fi un succes, sistemul de joc trebuia să fie la înălţime.

Sub îndrumarea mentorului lor şi ajutaţi de o prietenă veveriţă, cei doi pornesc pe urmele lui Fat Cat, motanul făcut celebru de seria animată, recent evadat de la închisoare.
Jocul este structurat pe opt nivele ce includ: bucătăria unui restaurant, sistemul de canalizare al oraşului, o casă bântuită, un port, un depozit etc. Modul de joc este simplu şi eficient: un buton este folosit pentru a sări în vreme ce al doilea este utilizat pentru a ridica numeroasele cutii împrăştiate prin stagii. Jocului este construit tocmai pe această idee, a folosirii lor ca armă. În continuare inamicii principali (un liliac uriaş, o vulpe în frac şi cu joben, o mumie animată în stilul caracteristic, un animal ce lucra în fabrică pe un utilaj, Fat Cat etc.) urmează acelaşi sistem în care pentru a îi învinge e necesar să foloseşti propriile lor arme pe care ulterior să le arunci în ei. Dintre toţi ultimul este cel mai rapid, rezistent, având şi un număr considerabil de atacuri (dintre care doar o bombă putea fi folosită împotriva lui). Cele opt stagii erau destul de lungi pentru acea vreme, fiind unite printr-un nivel bonus care îţi putea aduce o viaţă sau alte avantaje. Ele ofereau de asemenea varietate, atât prin locaţiile alese (e.g. într-un stagiu traversezi un tunel la bordul unui căruţ de marfă, având posibilitatea, cu ajutorul unei manete, să accelerezi sau să frânezi, evitând astfel diferite pericole) cât şi prin adversarii cu influenţe de animaţie (animăluţe înarmate cu furculiţe sau cu linguri uriaşe, capabili să îţi respingă o cutie aruncată spre ei, arici, ce puteau fi loviţi doar din spate, cârtiţe pe post de mecanici etc).
Capcom, fiind o companie ce a creat titluri minunate de aventură, nu s-a dezis nici în acest caz, exploatând la maxim posibilităţile grafice ale epocii. Culorile sunt intense iar frecventele erori grafice de la alte titluri, sunt aproape inexistente. Din acest motiv jocul, ce beneficia şi de un sistem solid de cooperare, era cât se poate de interactiv. Era imposibil să nu îl parcurgi de mai multe ori iar dacă aveai alături un partener jocul nu putea fi lăsat prea uşor din mână.
Melodiile erau plăcute iar zgomotele de fundal reuşite. Acest titlu poate fi selectat cu uşurinţă, dintre numeroasele jocuri lansate pe consola Nintendo, drept unul de top, excelent în acea vreme şi foarte atrăgător în prezent!

NOTA: 9.50/10

Trailer Killzone 3

Fanii acestei serii, în exclusivitate pe Playstation 3, au toate motivele să fie bucuroşi: Killzone devine trilogie!

Bioshock

Eşti pasagerul unui vas ce traversează oceanul în anii ’60. Gândurile îţi sunt întrerupte de un zgomot brutal iar ulterior te găseşti înnotând printre rămăşiţele vasului. Singurul petec de pământ îl reprezintă intrarea în Rupture, un misterios oraş construit sub ocean. Din acest moment vei avea două obiective interdependente: explorarea acestui loc şi supravieţuirea. Încă din primele momente eşti contactat de un bărbat care îţi cere cu disperare ajutorul, apoi chiar de cel care a construit oraşul. Cu fiecare înregistrare audio, cu fiecare document găsit, misterul cu privire la cauza ce a dus la degradarea acestui loc incredibil precum şi la substanţa numită ADAM, ce le-a luat minţile locuitorilor, devine mai clar sau mai greu de desluşit! Şi desigur, mai sunt fetiţele…
Bioshock te uimeşte continuu: Rupture poate fi o variantă a unui submarin iar creatorul ei, aşa cum îl vei cunoaşte în joc, poate fi un alt căpitan Nemo. Mai mult, explorând oraşul pari să te plimbi prin romanul lui Orwell, 1984! Simbolistica este prezentă la tot pasul (referiri la Picasso, citate, denumiri gen Arcadia etc.). Doar un mic clişeu desparte titlul de perfecţiune!

Un sistem întru totul complex! Ajungând în acest loc nu îţi rămâne decât să te aperi pentru a supravieţui suficient de mult cât să găseşti o cale de scăpare. Prima unealtă metalică devine prima armă, fiind urmată de un magnum, apoi de o mitralieră, o carabină, un aruncător de flăcări şi de un aruncător de grenade. E drept că eşti puţin cam încărcat cu toate aceste arme, la care se adaugă o serie de obiecte pe care le porţi cu tine, însă este unul din puţinele minusuri ale jocului. Un sistem nou este cel în care, spre deosebire de alte jocuri la persoana întâi, îţi foloseşti şi cealaltă mână. Personajul principal îşi injectează în ea substanţa numită ADAM obţinând, pe măsură ce avansezi, o serie de noi atribute: puteri telekinetice, electricitate, foc, abilitatea de a chema un roi de insecte care să atace inamicii, precum şi manipularea unor obiecte cu diferite proprietăţi (de a determina un adversar să lupte împotriva celorlalţi, de a te proteja un timp etc.)
Astfel eşti gata da atac, însă atunci când nu eşti în mijlocul unei lupte ar fi bine să cauţi diferitele tonomate ce sunt împrăştiate în zonele acestui oraş subacvatic. Sunt două modaliăţi de a te folosi de ele: fie contra cost, fie sabotând sistemul electronic (asemănător mini gameurilor din Dead Space Extraction – un fel de puzzel gen labirint în 2d – extrem de dificil). Un prim tip de aparat este cel ce îţi permite upgradarea armelor. Ea se face în trei trepte: mărirea numărului de muniţie dintr-un încărcător, reducerea vitezei de reîncărcare şi creşterea puterii de tragere (gen Resident Evil 4). Un al doilea tonomat este cel în care te poţi aproviziona cu muniţie. El este urmat de altul în care oferta este diversificată incluzând poţiuni ce îţi încarcă viaţa, sau nivelul de ADAM din sânge, necesar pentru folosirea abilităţilor menţionate mai sus.
În urma conflictelor cu difeiţii inamici (locuitori ai oraşului înnebuniţi în urma contactului cu substanţa misterioasă, Big Daddy – uriaşi ce au rolul de a apăra micile orfane, sau diferite mecanisme mortale) vei putea aduna o multitudine de obiecte (numărul este limitativ): bani, poţiuni, muniţie dar şi lame, substanţe chimice, metale etc. Cu aceste obiecte, aparent inutile, te vei îndrepta spre tonomatul ce îţi permite să devi inventator. Aici le vei putea combina obţinând noi obiecte: fie ceva util pentru a progresa în joc, muniţie cu noi proprietăţi (ex. gloanţe explozive), antidoturi, precum şi noi tipuri de plasmoizi (abilităţi ale mâinii stângi).
Ceva mai rar vei întâlni Banca Genetică unde, în funcţie de stadiul în care te afli, vei putea debloca noi spaţii utile pentru a putea adăuga noi plasmoizi sau de a alege capacităţile dorite (de exemplu abilitatea de a arunca flăcări este utilă pentru a topi gheaţa în diferite zone astfel putând înainta). O altă ramură este cea a abilităţii de a sabota diferitele aparate (poti creşte priceperea ta, precum şi rapiditatea din timpul acestor operaţiuni), urmează abilităţile fizice precum şi upgradarea vieţii şi a nivelului de ADAM.
Atipic acestui gen de joc este şi capacitatea de a te plimba în voie prin diferitele şi amplele sectoare ale oraşului. Îndeplinirea diferitelor tipuri de obiective te constrânge chiar să te întorci în zone explorate cu ceva timp înainte. Pentru a te ajuta ai la dispoziţie o hartă, specifică jocului - gen schiţă, dar care uneori te poate zăpăci. În momentele cheie vei fi însă ghidat de un indicator până la locul dorit. Uneori decizia de a ucide sau nu un personaj îţi aparţine, consecinţele fiind desigur diferite.
Jocul are o durată uşor peste medie iar o explorare amănunţită poate depăşi zece ore. Are mai multe grade de dificultate.

La acest capitol produsul arată la fel de bine ca la data lansării. El reuşeşte să prezinte o lume în mişcare, plină de detalii şi lipsită de erori grafice. Clipurile sunt realizate în stilul jocului, fiind greu de deosebit de acesta. Filmuleţele clasice de la final, chiar dacă scurte, nu pot trece neobservate. Singurul reproş poate fi legat de chipurile adversarilor, unii fiind parcă uşor necizeleaţi (nu este cazul micuţelor orfane) dar este posbil să fie doar o chestiune de stil. De remarcat sunt influenţele anilor ’60 ce se fac simţite prin reclame, postere şi chiar atmosferă, unice până la acea dată!

Acest aspect este desăvârşit. Interpretările pe care le dau actorii diferitelor personaje sunt pe cât de variate pe atât de autentice. Fiecare jurnal audio pe care îl vei găsi va fi plin de emoţie iar discuţiile pline de tensiune. Armele sunt fidele efectului din realitate, la fel şi zgomotele de fundal precum şi cele ale diferitelor tonomate întâlnite în oraş. În final, elementul principal, coloana sonoră: Lansat în 2007, cu un an înaintea lui Fallout 3, Bioshock este un pionier al pieselor în stilul anilor ’60. Dincolo de aceste fragmente excepţionale, întâlnim spoturile publicitare, prezentate în maniera celor din acei ani. Muzica completează fiecare moment al aventurii culminând cu lupta din sala de teatru (lungă, unică) pe ritmurile unui vals desăvârşit!

Jocul are două finaluri alternative, în funcţie de atitudinea pe care o vei avea pe parcursul aventurii faţă de micile orfane. Cel în care alegi să le protejezi este cel autentic însă nici al doilea nu trebuie ratat. Gameplayul este puternic afectat de atitudinea pe care o ai, deci modul de joc va fi diferit în cele două variante. În continuare replayul este asigurat de nevoia puternică de a aprofunda atmosfera acestui joc, cu tot ce are de oferit. Dorinţa de a te bucura din nou de el nu exclude elementele de noutate, mult mai numeroase decât în alte jocuri (tehnici diferite de atac, unele arme netestate, noi upgradeuri, noi invenţii, fiind imposibil să le fi epuizat din primul joc)!

Firul epic îndepărtează definitiv acest titlu de un simplu shooter iar influenţele sale se întind în gameplay, plin de elemente RPG, sporind complexitatea, precum şi în coloana sonoră, întru totul tulburătoare! Bioshock reprezintă o experienţă greu de egalat de celelalte jocuri de gen!

MEDIA: 9/10

Gen: f.p.s.

Super Mario All Stars

Această ediţie de lux a primelor trei titluri Super Mario a fost lansată pe consola Super Nintendo în anul 1993, incluzând şi jocul Super Mario Bros The Lost Levels (varianta japoneză şi ceva mai dificilă a primului titlu). Mario devenise un simbol pentru jocurile din acea perioadă, fiind deja sinonim cu consola Nintendo. Astfel intenţia producătorilor de a şlefui aceste diamante inestimabile este firească!

Un succes absolut, proiectul nu a ratat niciun detaliu. În primul rând culorile sunt unele dintre cele mai intense, egalate doar de titluri precum Donkey Kong Country sau Super Mario World. Într-o a doua etapă a fost înlocuit fundalul static (albastru cu câţiva nori sau de multe ori negru) cu unul elaborat pe două planuri şi independent de cel principal pe care se afla Mario. Astfel descoperim interioarele superbe din castelul lui Bowser, precum şi peisaje pline de viaţă în alte stagii (e.g.: deşertul auriu din Super Mario 3, nivelul nocturn din primul titlu etc.) Mici retuşuri se fac şi pe planul principal, tufişurile până acum imobile sunt mângâiate de vânt asemeni steagurilor de la finalul nivelelor. Castelele au şi ele o nouă arhitectură.
Modelele personajelor principale au fost redesenate în vreme ce restul au fost retuşate în materie de contur şi culoare. Astfel pentru modelul lui Mario şi al ciupercuţelor din primele titluri sunt folosite cele din Super Mario 3, desigur recolorate. Bowser este redesenat în primul joc, fiind cu adevărat înfricoşător. Animaţia fiecărei ciupercuţe salvată este diferită în cele şapte castele iar în ultimul prinţesa este prizonieră într-o uriaşă cuşcă metalică, prilej cu care sare de gâtul lui Mario şi îl sărută. Datorită unui zoom vedem clar cum Mario devine roşu!
Chiar dacă primul titlu, fiind cel mai vechi, are cele mai multe modificări asta nu înseamnă că celelalte nu se bucură de aceeaşi atenţie, doar culorile alături de fundalurile impresionante schimbă cu totul perspectiva, amplificând de nenumărate ori magia!
Toate jocurile erau dotate cu un sistem de salvare între nivele (mai multe spaţii de salvare pentru fiecare titlu), ceea ce îi creştea valoarea simplificând totodată misiunea aproape de necuprins din Super Mario 3. Ca un bonus poţi încerca şi Nivelele Pierdute, cert fiind că această ediţie va rămâne nemuritoare!

NOTA: 10/10

Citeşte şi : Jocurile Mario: un fenomen!