Super Mario World 2: Yoshi’s Island

Acesta este ultimul titlu 2d clasic al seriei, urmând succesului reportat de Super Mario World. El este din punct de vedere cronologic prima aventură a lui Mario. Doi nou-născuţi sunt pierduţi în pădure iar unul dintre ei (Mario) este găsit de o familie de Yoshi. Aceştia decid să îl ajute să îşi găsească fratele (Luigi) înainte ca magii kopa să îl răpească. Deci în această aventură Yoshi este personajul principal, avându-l în spate pe micul Mario. Dacă inamicii îl ating, Mario începe să plângă iar Yoshi are la dispoziţie un număr de secunde (afişate pe ecran şi care prin colectarea unor flori de muşeţel poate fi multiplicat) în care să îl recupereze.

Motorul grafic este practic cel folosit pentru Super Mario World, singura diferenţă fiind una de suprafaţă, cea a designului. Acesta este realizat parcă în creioane colorate, o abordare interesantă a modului în care un nou născut ar vedea lumea! Modelele personajelor sunt preluate din titlul precedent, având acelaşi desen intens. Şi cu această ocazie apar câteva animăluţe noi, fiind de asemena amuzant să îl vezi pe Mario bebeluş precum şi pe micul Bowser în final (intrând în camera acestuia îl vei descoperi, cu zâmbetul pe buze, dormind printre jucării). Desigur custodele său, magul, va depune eforturi pentru a îl determina să te captureze.
În materie de gameplay există câteva schimbări, impuse de noul sistem în care micul Mario este ferit de pericole atâta timp cât este pe Yoshi. Universul acestui joc continuă să fie plin de varietate şi cu multe probe ce îţi testează abilităţile. Jocul este structurat pe acelaşi gen de hartă, cu niveluri asemănătoare în ceea ce pirveşte complexitatea. Sunetul rămâne proaspăt şi plin de viaţă, aşa cum am fost obişnuiţi încă din primele episoade ale seriei!
Poate puţin mai scurt faţă de predecesorul său, Yoshi’s Island rămâne un joc excelent, cu o durată de parcurgere considerabilă. Este deosebit şi plin de savoare, introducând câteva elemente noi şi aducând prospeţime seriei. Personal îl recomand fără nicio reţinere şi în prezent.

NOTA: 10/10

Citeşte şi : Super Mario Galaxy 2

Assassin’s Creed Brotherhood

POVESTE – 6/10

La finalul evenimentelor din titlul precedent Ezio reuşeşte să îşi însuşească Mărul Edenului şi chiar să intre în contact cu fiinţele ce îl creaseră (fără a primi vreo explicaţie clară cu privire la natura acestei puteri). Întors la vilă îşi va consolida autoritatea şi se va bucura de o scurtă perioadă de linişte.
Atacat pe neaşteptate domeniul lui Ezio face cu greu faţă trupelor conduse de însuşi Cesare Borgia. Sub loviturile de tun vila pare că nu va rezista iar Ezio se vede nevoit să fugă lăsând în urmă armura lui Altair. Ulterior va asista neputincios la asasinarea unchiului său de către Cesare ce intră astfel în posesia Mărului. Avându-l alături pe Niccolo Machiavelli Ezio călătoreşte la Roma unde unifică tabăra hoţilor, a curtezanelor punând în acelaşi timp bazele unei noi frăţii a asasinilor cu unicul ţel de a înlătura de la putere familia Borgia.
Puţin repetitivă povestea lui Ezio este totuşi captivantă datorită personajelor pe care le are în prim-plan, lucru ce nu se poate spune despre Desmond (pe care nu suntem nevoiţi să îl vedem prea des) dar care în final nu ne poate oferi decât o tărăgăneală răsuflată.

GAMEPLAY – 9/10

Dacă primul titlu era caracterizat prin repetitivitate iar al doilea prin inovaţie, Brotherhood este ceva mai nuanţat având o serie de elemente reeditate din episodul precedent şi altele perfecţionate cu succes. Misiunile principale sunt originale şi nu au întodeauna ca finalitate asasinarea unei persoane (este posibil să fie necesară salvarea unei persoane, protejarea unui punct strategic, deghizarea într-un soldat pentru a ajunge într-un anumit punct etc.) misiuni ce fac deliciul acestui joc. Sistemul prin care devi notoriu (deci o prioritate pentru soldaţi) revine, cu aceleaşi variante de a diminua această ‚‚reputaţie’’ (mituirea oficialilor, ruperea posterelor sau uciderea martorilor). Spre mulţumirea mea secţiunile în care trebuie să treci neobservat prin anumite zone sunt ceva mai numeroase oferind mari satisfacţii atunci când le parcurgi ca un adevărat asasin.
Harta este cea din titlul precedent. După ce o anumită porţiune devine cunoscută (în urma escaladării punctelor înalte ale oraşului), pe hartă vor apărea marcate toate locaţiile ce prezintă interes (fierării, ţesătorii, puncte medicale, precum şi băncile de unde îţi poţi retrage banii etc.) Un element de noutate în acest sistem este apariţia turnurilor militare ale familiei Borgia. În primul rând pentru a ajunge în vârf şi a scurta orizontul, trebuie să îl ucizi pe căpitan, lucru nu întodeauna simplu. În caz contrar el va fugi revenind ulterior cu noi soldaţi. Dacă îl ucizi poţi escalada turnul si după ce admiri peisajul îl vei incendia. Drept urmare influenţa Borgia va dispărea în acea zonă, moment în care toate punctele de interes, menţionate mai sus, devin accesibile putând fi iniţial renovate.
Misiunile secundare sunt structurate astfel: cele şase misiuni pentru a descoperi pergamenele ce îţi vor permite accesul la armura lui Romulus. Aceste misiuni sunt palpitante dându-ţi printre altele ocazia să explorezi catacombele Romei, să urmăreşti fugari, să escaladezi construcţii fascinante etc. Atracţia principală o reprezintă maşinăriile construite de Da Vinci pentru Cesare Borgia. Acestea te vor aduce în situaţia de a incendia corăbii militare, de a te afla la bordul unei căruţe fugărit de zeci de călăreţi, de a testa primul model de tanc şi de a explora văzduhul (misiune ce poate deveni uşor problematică datorită acomodării cu controlul deltaplanului)! Da Vinci este cunoscut şi pentru schiţele sale ce prezentau un deltaplan, un model de costum de scafandru şi chiar un prototip de submarin, din acest motiv cele patru maşinării sunt plauzibile măcar în teorie iar introducerea acestora în joc a fost o idee fantastică şi un deliciu pentru jucători. Dincolo de ele sunt diferite misiuni date de curtezane sau hoţi, precum şi recuperarea clasicelor steaguri, pe care eu le-am ignorat.
Nu degeaba titlul are numele de Brotherhood/frăţia. Salvând cetăţeni ce au probleme cu soldaţii aceştia ţi se vor alătura devenind asasini. Îi poţi chema în diferite momente pentru a te ajuta, le poţi upgrada abilităţile şi îi poti trimite în misiuni pentru a căpăta experienţă şi bani.
Armele sunt individualizate (o sabie va lovi total diferit de un buzdugan sau de o suliţă), execuţiile fiind o splendoare în acest titlu şi ceva mai sângeroase. Poţi folosi pistolul în luptă iar o serie de arme pot fi aruncate de la distanţă în adversar, în caz de succes acesta murind instantaneu! Harbaleta este o nouă armă deosebit de utilă având două avantaje: este silenţioasă şi poate fi folosită de la distanţă. Un alt factor spectaculos în luptă este posibilitatea de a doborî, cu armele masive (sabie lungă, topor etc) călăreţii ce te atacă în diferite conflicte.
Camera este bună, la fel ca în episodul doi, având acele prim-planuri reuşite, în momentul execuţiilor. I.A. este de multe ori sub cerinţe în ciuda armelor şi a stilurilor adoptate de soldaţi, exceptând pasajele de camuflaj. Din acest motiv conflictele nu sunt o problemă, iar dacă adaugi asasinii din frăţie nu prea ai cum să mori într-o luptă. Totuşi în afara acestui aspect, la care se adaugă unele elemente preluate din Assassin’s Creed 2 modul de joc din Brotherhood este excelent.
Personal am terminat jocul în 19 ore, incluzând misiunile Da Vinci şi Romulus. Dacă vei acorda atenţie şi obiectivelor adiacente vei depăşi probabil 25 de ore!

GRAFICA – 10/10

Este interesant cum la acest capitol am dat mereu punctaj maxim când a venit vorba de seria Assassin’s Creed. Însă îmbunătăţirile au fost considerabile de la episod la episod culminând evident cu Brotherhood. Luptele sunt ceva mai impresionante datorită mişcărilor detaliate, a camerei ce se apropie în momentul unor execuţii, modelele personajelor par a fi de multe ori oameni reali, dând dovadă de o expresivitate ridicată. În timpul escaladărilor fiecare gest sau ezitare a protagonistului este atent surprinsă reproducând cu fidelitate realitatea. Chiar dacă de această dată nu vom mai explora diferite oraşe ale Italiei renaşcentiste, Roma este pur şi simplu o reproducere în detaliu a capitalei de la începutul secolului XVI. De la măreţul Coloseum la monumente impresionante, de la catedrale măreţe la cetăţi impunătoare. Străzile sunt pline de viaţă, fiind populate de numeroşi oameni şi soldaţi, nelipsind nici călăreţii. Caii în acest episod sunt o reală desfătare pentru ochi, alături de cea mai impresionantă apă pe care am întâlnit-o într-un joc video. Revin notele istorice cu privire la clădirile importante precum şi micile biografii ale personalităţilor istorice.

AUDIO – 9/10

Mare parte dintre actorii din titlul precedent se regăsesc şi în acest episod, cu o interpretare peste medie, convingătoare, dar care încă mai are scăpări în ceea ce priveşte accentul italian. Cei ce dau viaţă familiei Borgia sunt cu atât mai mult demni de aprecieri, Lucrezia şi Cesare fiind uimitori în unele dialoguri (e.g.: discuţia dintre Rodrigo şi Cesare în care cel din urmă este extrem de convingător, mult peste o serie de actori cu pretenţii de la Hollywood!). Armele (săbii, puşti, pistoale) sunt cât se poate de autentice la fel şi celelalte zgomote de fundal. Coloana sonoră se face simţită în diferite momente accentuând tensiunea sau atmosfera dintr-o anumită locaţie prin ritmuri fine şi variate. Uneori se aud chiar coruri ce duc cu gândul la cele bisericeşti, sublime şi desigur apreciate (păcat însă de procentajul redus pe care îl deţin, meritau mai mult)! Pe parcursul jocului mai scapă câte o replică nefericită dar aceste situaţii sunt minime.

REPLAY – 9/10

Chiar dacă se reiau o serie de teme precum armura lui Romulus ce o înlocuieşte pe cea a lui Altair, achiziţionarea operelor de artă, restructurarea unor monumente din Roma etc., jocul rămâne deosebit de atractiv. Distrugerea armelor create de Da Vinci (misiuni secundare) sunt excepţionale şi nu trebuie ratate sub nicio formă. Nici situaţiile cu care te confrunţi pentru a descoperi pergamenele lui Romulus nu sunt deloc repetitive, dimpotrivă , atrag şi sunt flexibile! Am evitat însă misiunile incidentale precum cele date de curtezane, hoţi etc. precum şi veşnicele steaguri (trebuie spus, doar 101 în acest titlu). Cu siguranţă vei dori să reiei măcar o parte din misiunile din joc, cu sau fără intenţia de a obţine sincronizarea totală! Poate chiar vei dori să restructurezi întreg oraşul sau pur şi simplu să retrăieşti numeroasele momente unice ale acestei aventuri!
Nu trebuie uitat nici multiplayer-ul, deliciul adepţilor online care se pare că au cu ce să îşi asasineze timpul. Sistemul de joc te premiază în funcţie de tehnicile folosite pentru a-ţi lichida ţinta, cu cât eşti mai abil cu atât vei fi mai apreciat. Este interesant de ştiut că în vreme ce tu îţi urmăreşti ţinta, pentru alt asasin tu ai putea fi victima…

ÎN CONCLUZIE: Assassin’s Creed Brotherhood reia câteva teme din titlul precedent şi are în mod cert o poveste în desincronizare în ceea ce îl priveşte pe Desmond. Totuşi sunt cizelate o serie de elemente ce aduceau prospeţime în titlul precedent iar abordarea misiunilor lui Da Vinci extind varietatea de care dă dovadă întregul sistem de joc. Mai bun decât Assassin’s Creed 2, dar tras sub acesta de un stil epic conspiraţionist ce pare etern, Brotherhood trebuie încercat de noi toţi şi este esenţial pentru fanii seriei! Cât despre un posibil Assassin’s Creed 3, fără multă atenţie din partea producătorilor, ar putea fi episodul ce prăfuieşte seria aducând-o înapoi la primul titlu.

MEDIE: 8.60/10

Gen: acţiune-aventură.

Trailer: Enslaved

Dintre jocurile anului trecut acesta este unul pe care, dacă nu eram atent, l-aş fi ratat! Ar fi fost o pierdere pentru că pare a avea câte puţin din toate: o poveste bună, idei originale, grafică excelentă şi promite o experienţă de neuitat! Cred că în perioada următoare îi voi testa valoarea...

PlayStation 2

Istoric: A doua consolă Sony face parte din cea de a şasea generaţie fiind lansată în martie 2000 în Japonia. Cu cele 150 de milioane de unităţi vândute până în prezent este considerată cea mai bună consolă din istorie.

Tehnic: Softwerul consolei putea citi atât Cd-uri cât şi dvd-uri, jocurile lansate iniţial pe PlayStation fiind compatibile şi cu cea de a doua ediţie. În plus existau câteva titluri lansate pe DVD-uri de tip Dual Ray, având capacitatea de 8,5 giga. Primul tip de Memorycard era recunoscut de PS 2 însă pe el se putea salva doar progresul din jocurile de pe PS. În acceaşi măsură manetele de PS puteau avea probleme în ceea ce priveşte controlul analog atunci când se juca un titlu de pe PS 2.
Cardul de memorie standard era de 8 mega şi avea inscripţia MagicGate a celor de la Sony. Pe lângă acesta au apărut o serie de alte carduri cu o capacitate peste cea de 8 mega însă producerea lor nu este susţinută, alături de o serie de carduri pe care se puteau doar stoca date fără a putea fi citite de PS 2.
Este dotat cu un procesor de 64-bit "Emotion Engine" la 294.912 MHz (299 MHz la versiunile noi), având 10.5 milioane de tranzistori. Memoria are o capacitate de 32 MB RDRAM cu o bandă de 3.2 gigabytes pe secundă. Procesorul grafic "Graphics Synthesizer" rulează la 147 MHz iar rezoluţiile suportate variază de la 256x224 la 1280x1024 pixeli. Memoria de sunet are o capacitate de 2 MB cu 48 de canale hardware la care se adăugau cele mixate. Se putea ataşa un hard extern de 40 GB.

Impactul pe piaţă: La o zi de la lansare din Japonia se vând 980,000 de unităţi. După cinci ani şi nouă luni consola atinge 100 de milioane de unităţi vândute, surclasând primul PlayStation căruia îi trebuiseră nouă ani şi sase luni pentru această performanţă. În 2009, la aproape un deceniu de la apariţie, încă se lansau jocuri noi, motiv pentru care Sony a declarat că va înceta producţia doar în momentul în care cererea de pe piaţă va dispărea.
Unele jocuri beneficiază de suport online prin intermediul unui adaptaor de reţea, alte tipuri de conexiuni fiind posibile în funcţie de modelele ulterioare ale consolei. Spre deosebire de Xbox Live, PS 2 nu are un sistem online unificat, acesta trebuind să fie asigurat de către producătorii titlului în cauză sau de parteneri. A fost implementat şi un sistem de verificare a jocurilor ce sunt accesate online (asemănător cu cel din prezent) pentru a putea preveni piratarea titlurilor. Totuşi în prezent au apărut o serie de modalităţi de a ,,păcăli” acest sistem.

Estetic: Cu o linie fină şi de o eleganţă incontestabilă, negrul PlayStation 2 demonstra că o consolă poate fi aşezată cu uşurinţă lângă un sistem audio sau televizor cu pretenţii. Încă de la primul model stilul său m-a frapat, de necomparat cu modelele anterioare, chiar şi prin estetică te făcea să ţi-l doreşti. Maneta, revoluţionară cu o generaţie în urmă, era neschimbată, fiind acum şi ea de culoare neagra (alegerea perfectă!). După mai multe revizuiri tehnice ale consolei s-a adoptat un model slim, disponibil începând cu anul 2007 în Japonia şi 2008 în SUA. Pe lângă designul mult mai plăcut şi cu 720 de grame mai uşor, exista un alt avantaj: transformatorul era integrat în consolă, însă fără a pierde ceva din designul iniţial. Un model desăvârşit!

Jocuri: Nu voi transcrie aici titlurile din topul disponibil pe pagina blogului la categoria PS 2 …dar nu pot să nu menţionez prospeţimea adusă de seria God of War, complexitatea modului de joc din Resident Evil 4, magia absolută a lui Crash of the Titans (comparabilă doar cu seria Super Mario), adrenalina din Burnout Dominator, urmate de multe alte jocuri cizelate precum Devil May Cray 3, Urban Reign, Sonic Riders etc. Cel mai vândut joc este Grand Theft Auto: San Andreas, (17.33 de milioane de unităţi).

Eu şi consola: Deţin ultimul model (slim) PlayStation 2 şi vă asigur că îl voi ţine în continuare aproape de mine! După o perioadă semnificativă în care jocurile nu şi-au găsit un loc în viaţa mea PS 2 a reprezentat o adevărată revenire şi trebuie spus, aceasta s-a produs în forţă! Dacă ai la dispoziţie ’’crema’’ jocurilor de pe această consolă, nu te vei opri uşor: joci consecutiv primele două titluri God of War, joci de două ori consecutiv Resident Evil 4, aproape ca nu te poţi opri din Crash of the Titans, iar maneta e lipită de mâini în faţa lui Burnout Dominator, al treilea joc cu maşini care m-a cucerit după Ridge Racer 4 (PS) şi Automobili Lamborghini (N 64). M-am cufundat cu plăcere în trilogia Prince of Persia şi am rejucat Legacy of Kain Defiance cu aceeaşi plăcere şi după parcurgerea titlurilor de top ale generaţiei trecute. Pentru mine a mai existat un atuu al acestei console: a reunit în colecţii reuşite o serie de titluri clasice din era 2d, mai ales dintre cele produse de SNK, cele noi fiind şi ele lansate pe PS 2. Acum le am pe toate şi le voi relua oricând cu plăcere,e aşa cum cu siguranţă voi relua multe din titlurile PS 2 şi, de ce nu, mai sunt două trei încă nejucate...

Sintetizând: În cea de a şasea generaţie de console a existat doar PlayStation 2!

Deus Ex: Human Revolution

Data la care se presupunea că va fi lansat ultimul episod din seria Deux Ex, respectiv Human Revolution, a fost amânată. Aşteptând noi detalii este o reală plăcere să vezi secvenţe din modul de joc. Atmosfera este reuşită, grafica impecabilă, stilul şi gama de culori se diferenţiază de cele din jocurile obişnuite, tehnicile de luptă ne duc inevitabil cu gândul la Matrix, iar armele precum şi unele maşinării par totuşi să aibă un iz de Metal Gear 4.

Dead Space 2

Isaac a supravieţuit navei Ishimura şi evenimentelor din primul Dead Space. Totuşi mintea lui nu a fost la fel de norocoasă. Suferind de o formă progresivă de demenţă el pare mai mult prizonierul viziunilor din mintea sa decât al grupării militare ce îl interoghează pe o staţie orbitală, undeva în univers.
Armata vrea să folosească informaţiile dobândite de Isaac în urma contactului avut cu construcţia extraterestră pentru a controla entitatea acesteia şi implicit hoardele de necromorfi. De cealaltă parte a baricadei se află secta religioasă ce suprapune entitatea extraterestră divinităţii şi care vede în necromorfi următorul stadiu în evoluţia umană. Şi pentru aceştia Isaac este cheia…
Reuşind să scape, prins în războiul dintre cele două tabere, hăituit în egală măsură de demoni reali sau imaginari, Isaac vrea doar să distrugă originea haosului, iar în secret, speră să supravieţuiască…

Acel nod în gât specific unui film horror revine şi în acest episod, oferind ocazionale momente nevrotice precum şi o tensiune aproape constantă. Întreaga mecanică este preluată din primul joc, asemeni sistemului de afişare al vieţii (integrat în costumul tău), modului de upgradare a armurii sau a armelor (la staţiile/aparatele specifice, la care se adaugă şi cea de salvare a progresului). Camera foloseşte în continuare sistemul specific jocurilor la persoana a treia, fiind la fel de eficientă ca în primul titlu.
Însă Electronic Arts nu au rămas indifernţi la micile minusuri invocate de jucători în Dead Space. O primă revizuire, ce mă bucură în mod deosebit, priveşte harta 3D ce cu greu putea fi de vreun ajutor. Ea a fost înlocuită cu un impuls luminos, ce pleacă de la costumul lui Isaac, şi indică pentru câteva clipe direcţia de urmat (asta dacă Isaac deţine coordonatele). Simplu şi eficient! Încăperile cu gravitate zero, piesa de rezistenţă a seriei, oferă acum o mobilitate crescută, Isaac deplasându-se în voie cu ajutorul propulsoarelor de pe costum şi nu numai de pe o suprafaţă pe alta. Astfel devin posibile pasajele superbe în care protagonistul trebuie să se ferească de diferite obiecte (uneori de dimensiuni uriaşe) ce plutesc prin spaţiu blocându-i calea către punctul în care doreşte să ajungă (aceste pasaje duc cu gândul la venerabilul God of War 3). Pentru a remedia defecţiunile tehnice, pe care Isaac trebuie să le rezolve, se recurge la mini-gamuri ce au la bază sistemul din DS Extraction, acum ceva mai interactiv (dar care îţi dă reale palpitaţii când ai un necromorf în spate)!
În continuare vei putea deţine concomitent doar patru arme din arsenalul disponibil, fiind de preferat să le alegi din categorii diferite (putere, frecvenţă, avantaje tactice etc.) sau vei risca să îţi îngreunezi situaţia în anumite momente. De asemenea e de preferat să te axezi doar pe upgradarea uneia dintre acestea, modulele necesare nefiind suficiente pentru mai multe arme sau pentru o armă şi armură în mod complet. Câteva module ar trebui să meargă la statis (ce încetineşte adversarii) şi care ocupă un rol mai important ca în trecut, acest lucru datorându-se şi noilor rase, mult mai rapide.
Un alt aspect pe care l-am savurat din plin este apropierea de genul survival. Comparând cele două titluri (având gradul normal de dificultate drept criteriu) trebuie spus că în primul nu am fost niciodată în criză reală de muniţie (lucru aproape constant aici), nu am fost interesat de upgradarea statisului, mărind durata şi energia acestuia (aspect necesar dacă vrei să ai o şansă împotriva creaturilor cu viteză şi forţă mult peste cele pe care le deţine protagonistul), nu am fost presat să manipulez cu ajutorul puterilor telekinetice obiectele din jur pentru a lovi adversarii (aici abia aşteptând să prind un ţăruş pe care să îl arunc în primul monstru care mă ameninţă), aspect ce a fost avut în vedere la introducerea unor tipuri noi de arme.
Un mic reproş pe care îl făcusem lui Dead Space era legat de o oarecare lipsă de diversitate a raselor de creaturi. Ei bine acest episod pe lângă speciile din trecut ne aduce şi noi categorii, toate reuşite, întregind astfel rândurile celor ce te vânează. De neuitat sunt cei ce se aseamănă cu un fel de animale, se ascund imediat, sunt foarte rapizi (ţine statisul aproape) şi nu în ultimul rând brutali. O lovitură a lor te va trânti de cele mai multe ori la pământ unde vei avea un mare dezavantaj până la reabilitare. O altă clasă este cea a unor necromorfi mult mai rezistenţi şi care se pot apăra încrucişându-şi ghearele în faţa corpului. Nu trebuie uitaţi nici cei cu aspect involuat (ce te duc cu gândul la copii de 7 ani) şi care în ciuda fragilităţii pot deveni fatali dacă te atacă în grup. Uneori ai de înfruntat câte un tip unic de creatura care aduce mult cu un inamic de stagiu, chiar dacă luptele nu sunt specifice acestora.
IA este impresionantă, adaptabilitatea inamicilor, reacţia lor, tehnicile folosite merită din plin lăudate. Trebuie menţionat că aceştia atacă fără nicio o reţinere (sau avertisment) din orice direcţie, inclusiv din spate, fiind nevoit să loveşti rapid butonul specific pentru a te elibera din strânsoare.
Ce desparte jocul de perfecţiune? Sistemul prin care zdrobind corpurile atacatorilor găseşti bani, muniţie sau antidoturi (chiar dacă nu lipsit de sens, ca în alte jocuri, putea fi totuşi evitat) şi sistemul aleatoriu prin care aceeaşi inamici, în acelaşi loc, lasă obiecte diferite după ce sunt ucişi.
Jocul este ceva mai lung decât primul, oferă mai multă varietate (fără a exclude o vizită pe Ishimura) şi are poate mai puţine puzzleuri, dar cu siguranţă originale.

Modelele personajelor sunt cât se poate de complexe, la fel şi interioarele diferitelor locaţii pe care le explorezi. Staţia orbitală este vastă (asemeni unui mic oraş) cu zone total diferite ce nu exclud nici măcar o şcoală primară. Alternarea lumină întuneric este excelentă iar atunci când întâlnim culori noi ele sunt violente indiferent că fac parte din corpul unui monstru, din lumina soarelui, din decorul unei încăperi sau din propulsoarele costumului. Obiectele de diferite forme şi mărimi, ce plutesc în spaţiul fără gravitate sunt sublime, realizate în detaliu, cea mai bună ocazie de a te convinge de acest aspect este în momentul în care Isaac trebuie să traverseze efectiv printr-un astfel de obiect.
La fel de original, la fel de eficient. Strigăte, explozii, scrijelituri toate te fac să tresari, cu sau fără motiv! Vocile actorilor sunt convingătoare iar replicile sunt de cele mai multe ori cele pe care le-ai fi rostit chiar tu în acea situaţie. Desigur nici armele nu fac excepţie, efectele lor fiind excelente!

Nimic de reproşat la acest capitol! Cu greu te poţi abţine să nu reiei jocul imediat ce l-ai terminat! Ai toate motivele să o faci: atmosferă şi gameplay excepţional, o serie de arme ce aşteaptă să fie încercate, alte abilităşi pe care să le upgradezi! Multe grade de dificultate, bine srtucturate: primul îl recomand doar începătorilor (treci ca prin brânză), normal (cel pe care l-am jucat, un adevărat survival în care fiecare glonţ trebuie folosit inteligent sau chiar păstrat), următorul este pentru veterani, cu gloanţe şi viaţă reduse, apoi inamici ce te vor brutaliza şi în cele din urmă doar trei salvări în tot jocul, cu muniţie şi viaţă aproape zero. Personal nu cred că ultimele două grade de dificultate se pot parcurge fără a importa serioase upgradări din jocurile precedente (arme, armuri etc.), chiar şi aşa ultimul pare cam fanatic!
Nu în cele din urmă Dead Space 2 te ademeneşte cu un multiplayer interesant. Poţi alege fie să fi o anumită rasă de necromorf sau unul dintre soldaţii trimişi să-i extermine.

Dead Space 2 şi-a impus punctul de vedere, a reuşit să cizeleze elementele supărătoare şi a pus accentul pe fluidizarea şi diversificarea gameplay-ului. Micile imperfecţiuni pot fi considerate unele de ordin subiectiv!

MEDIE: 10/10

Gen: survival - horror.

Super Mario World

Este titlul care a pus în evidenţă potenţialul consolei Super Nintendo. Scopul era de această dată o aventură completă în care apărea un nou personaj, dinozaurul Yoshi. Grandoarea jocului este uşor de sesizat, punându-şi amprenta şi asupra hărţii, realizată cu influenţe 3d şi de o complexitate greu de egalat.

Vechile personaje sunt întru totul redesenate, fără nicio excepţie. Noile modele gândite pentru acestea erau uimitoare, ducând cu gândul la o adevărată animaţie. Un exemplu edificator este cel al unor duşmani care loviţi, ies din carapace şi o lovesc nervoşi cu piciorul. În aceste momente ei sunt prezentaţi cu un maiou alb şi cizmuleţe, cu adevărat fantastic! Fiecare nivel era plin de viaţă, putând interacţiona aproape cu orice element din jur. Unii inamici au chiar mantia zburătoare, ce îi înlocuieşte şi lui Mario frunza ce îl transforma în raton. El dobândeşte un nou atac, o lovitură răsucită ce poate zdrobi materia prea solidă pentru o lovitură de cap. Ineditul este asigurat de Yoshi, simpaticul dinozaur verde şi care, vom afla mai târziu, îl ajutase pe Mario încă de la primele sale luni de viaţă. El poate înghiţi o serie de inamici pe care dacă te grăbeşti îi scuipă sub diferite forme. Dacă eşti atins Yoshi fuge speriat însă Mario îl poate ajunge din urmă. Întâlneşti şi pui de Yoshi pe care dacă îi hrăneşti cresc şi pot fi încălecaţi. Unii dintre ei au proprietăţi diferite putând arunca foc, zbura etc. Se adaugă şi o serie de inamici noi şi în general mai difcil de învins.
Melodiile, mereu speciale în această serie, nu se lasă mai prejos având influenţe country precum şi elemente ce măresc suspansul. În peşteri fiecare salt al eroului este prelungit de un ecou ce te transpune în locul respectiv.
Este cel mai lung joc Mario din era 2d, fiind de departe cel mai complex. Fiecare nivel de pe hartă este colorat fie în galben (situaţie în care există doar o ieşire din stagiu), fie în roşu (caz în care pe lângă ieşirea clasică există şi una secretă). Dacă punctul roşu este îngroşat (în general la răscruci) atunci pot fi până la patru ieşiri din stagiu. Pe lângă provocarea de a le descoperi trebuie spus că ele dezvăluie trasee diferite ce implică unul, două, poate chiar mai multe stagii (inclusiv castele secundare) ce altfel ar rămâne nedescoperite. Apar pentru prima oară casele bântuite (ce din start au cel puţin două ieşiri). Putem vorbi fără reţineri de apariţia puzzlelor complexe, dat fiind faptul că după prima treime din joc, nu va fi uşor să le rezolvi. Uneori e nevoie de un anumit element: mantia zburătoare sau de un buton, aflat la mijlocul nivelului şi care trebuie transportat la final unde, odată activat transformă banii în materie solidă permiţându-i lui Mario să ajungă la o poartă secretă etc. În alte cazuri vei avea nevoie de un anumit Yoshi, ce datorită atributelor sale depăşeşte obstacolele. Fără a da atenţie acestor trasee secundare, jocul are undeva la 40 de nivele dar dacă vei căuta să descoperi fiecare secret, demonstrând că eşti un adevărat fan şi reuşind astfel să te bucuri pe deplin de acest monument de creativitate, numărul urcă undeva la 100 !!!
Acest titlu este la fel de provocator şi astăzi, indiferent de jocurile cu care concurează şi indiferent de vârsta jucătorului! Orice veteran îl va simţi la fel de proaspăt cu fiecare ocazie! Mario spulbera definitiv orice concurenţă!

NOTA: 10/10

Citeşte şi : Super Mario Galaxy

Kratos în noul Mortal Kombat

Teoretic doar o lună ne mai desparte de ultimul titlu Mortal Kombat. Tensiunea creşte, la fel şi zvonurile...Totuşi dacă ar fi să ne luăm după acest trailer sângerosul spartan Kratos îşi va face apariţia şi în sângeroasa arenă din Mortal Kombat. Dacă această idee este bună sau rea rămâne de văzut...

Prototype VS InFamous

Cele două jocuri au fost lansate aproape concomitent, la doar o lună diferenţă. Pentru mine va rămâne un mister, cum două jocuri, fără a avea posibilitatea de a se inspira unul din altul, au o structură atât de asemănătoare! Acesta este motivul pentru care prezenta comparaţie mi se pare utilă.

Epic, Prototype nu face decât să reia un clişeu, acţiunea gravitând în jurul unui virus ce transformă parte din populaţie în mutanţi (oare de câte ori nu am auzit asta?!).
Personajul principal se trezeşte, paradoxal, la morgă. Nu îşi aduce aminte prea multe despre trecutul său în schimb descoperă o serie de puteri ce îi permit să îşi metamorfozeze braţele în diferite obiecte ce pot fi folosite atât ofensiv, cât şi defensiv. În aceste condiţii începe drumul pentru elucidarea misterului în care se găseşte implicat.
Anti/eroul din InFamous se trezeşte în urma unei explozii ce lasă întreg oraşul în întuneric. Pe măsură ce îţi descoperi noile puteri, totul e cuprins de haos iar serviciile secrete se oferă să îţi permită să pleci din oraş dacă îi ajuţi să descopere cine se află în spatele atentatului. Astfel povestea începe să îţi stârnească, măcar puţin, curiozitatea…

În Prototype pentru a înlătura amnezia trebuie să intri în contact cu anumite persoane, unele dintre ele, putând fi absorbite pentru a îţi recăpăta fragmente de amintiri. Capacitatea de a absorbi diferite persoane se suprapune pe cea de a absorbi energie în InFmous, efectul fiind acelaşi, acumularea de viaţă. Totuşi în multe misiuni va fi necesar să absorbi o anumită persoană, pentru ca folosindu-i înfăţişarea să treci de un anumit grup sau să intri într-o anumită clădire. Ai posibilitatea să te mişti în voie prin tot oraşul, la nevoie folosind harta pentru a ajunge la următorul obiectiv. Poţi alege să îndeplineşti misiunile secundare pentru a acumula experienţă, acestea fiind iniţial interactive (asemănător sistemului din InFamous).
Sistemul de combouri este relativ simplu însă pe măsură ce dobândeşti noi abilităţi acestea tind să devină complicate şi greu de memorat (cele din InFamous sunt mai bine structurate şi mai accesibile). În cele din urmă vei recurge la cele mai eficiente. În continuare, chiar dacă admitem că atributele date de virus l-au transformat pe protagonist într-un Superman, ele par totuşi exagerate. Viteza lui poate fi explicabilă însă felul în care escaladează clădirile (de parcă ar merge pe un plan orizontal) este uşor ridicol. Chiar şi unele scheme par mult prea lineare, spre exemplu lovitura cu piciorul în faţă, ce pare a avea reacţie!
Inamicii asigură monotonia aceştia fiind practic trupele speciale din oraş, la care se adaugă specile de mutanţi. Camera este specifică unui joc platformă, identică cu cea din InFamous şi fără probleme. Jocul este cam lung pentru diversitatea pe care o oferă, însumând undeva la 15 ore.

Lansat în anul 2009, acest joc surprinde prin grafica simplistă şi uneori necizelată, ce abia atinge nivelul mediu al jocurilor din generaţia trecută. Culorile sunt în mare parte reduse la nuanţe de gri, clădirile sunt geometrice, lipsite de detalii arhitecturale. Elicopterele ce te atacă în repetate rânduri sunt şi ele rudimentare. Modelele soldaţilor sunt ceva mai bune, atingând alături de cele ale mutanţilor un nivel satisfăcător. Cel mai elaborat este desigur personajul principal. Singurele momente ce se evidenţiază sunt cele în care sunt folosite diferitele abilităţi de transformare ale braţelor însă chiar şi în aceste momente eşti rareori surprins iar culorile şi strălucirea sunt minime. În vreme ce designul cu iz de benzi desenate din InFamous a prins, cel din Prototype pare incomplet.

Sunetul este mediocru: atât în ceea ce priveşte interpretarea actorilor cât şi în originalitatea replicilor. Efectele sonore sunt ceva mai bune, impactul fiind reuşit în cele mai multe cazuri. Oamenii întâlniţi pe străzi se limitează de cele mai multe ori la ţipete şi rareori au vreo replică, spre deosebire de cei din InFamous, care interacţionau mai mult şi unde naraţiunea era fermecătoare.

Dacă trebuie să alegeţi unul dintre cele două vă recomand InFamous (mai atractiv, atât ca stil, mod de joc, precum şi ca fir epic), însă dacă nu deţineţi un Playstation 3, sau dacă genul va cucerit irevocabil, atunci puteţi să încercaţi şi Prototype!

Citeşte şi : InFamous

Tomb Raider 2011

Iată o serie ce a demonstrat că se poate impune pe piaţă într-o perioadă în care jocurile erau mult mai simpliste, a atras categori noi de jucători şi a lărgit orizontul imaginaţiei în ceea ce priveşte subiectul unui joc. Nu am fost fan dar am respectat această serie în ciuda faptului că nu am parcurs niciun titlu. Însă renaşterea promisă prin Tomb Raider, ce se va lansa la finele anului, concurând în mod clar cu Uncharted 3, nu trebuie ratată! Eu momentan sunt foarte atras de ce vad!

Donkey Kong Country Returns

Unul dintre cele mai bine cotate titluri clasice revine în prim plan pe consola Wii, dovedind dacă mai era nevoie, că formula şcolii vechi este la fel de eficientă şi în prezent.
Povestea este o reeditare a celei de pe SNES în care rezerva de banane a celor doi fraţi este furată. Furioşi aceştia pornesc la drum pentru a o recupera şi totodată pentru a învinge măştile magice care controlează animalele junglei.
Prezentarea este cât se poate de reuşită iar aventura plină de momente amuzante.

Să spui despre acest titlu că este unul în totalitate original ar fi inexact, dar să îl transformi într-un simplu remake ar fi nedrept. Este construit având la bază structura lui Donkey Kong Country (harta insulei este structurată în acelaşi mod, iar nivelurile au la bază vechile stagii).
Astfel aventura începe de la cabana celor doi fraţi, trece prin jungla din apropiere, apoi de plaja răcoroasă, de pădurea cu vulturi, de vechile temple, de numeroase mine şi peşteri, urmând spre final muntele, fabrica şi în cele din urmă vulcanul.
Controlul este cât se poate de simplu: stikul sau sistemul direcţional clasic pentru mişcare, un buton pentru sărit şi unul pentru rostogolit. Inovaţia specifică Wii este posibilitatea de a mişca maneta pentru a iniţia un nou atac. Aceasta poate neutraliza o serie de adversari, poate permite accesul în diferite zone ascunse ale stagiului, este folosită pentru a executa lovitura finală împotriva inamicilor principali etc. De asemenea sistemul în care cei doi fraţi pot fi folosiţi împreună se menţine având şi un bonus: cel mic are în rucsac un sistem cu elice care îi permite să zboare puţin în aer facilitând traversarea unor gropi altfel problematice. Însă chiar şi în aceste condiţii jocul se menţine dur în ultima parte aducându-te la limitele răbdării dar amintindu-ţi în acelaşi timp cu plăcere de stilul jocurilor din trecut.
După fiecare nivel ai posibilitatea de a salva progresul iar în anumite locaţii poţi achiziţiona de la cabana bunicului diferite obiecte ce în general îţi facilitează misiunea. Acestea sunt: o cheie ce permite accesul la un drum alternativ, un papagal ce te însoţeşte prin nivel şi îţi semnalează locul în care se găsesc bucăţi de puzzle, o inimă ce se adaugă la cele două existente, respectiv patru când îi controlezi pe cei doi concomitent şi în cele din urmă clasicul balon roşu ce îţi conferă o viaţă în plus. În schimbul acestor obiecte trebuie să dai un anumit număr de banane pe care le colectezi în prealabil din nivele.
Inamicii sunt diversificaţi (de la animale hipnotizate de către şamanii magici şi până la mecanisme diabolice), cei principali sunt plini de originalitate, cu tehnici elaborate şi de multe ori amuzanţi prin design (e.g.: robotul în forma unui pui uriaş din zona industrială).
Structura stagiilor este superbă reeditând emoţiile împinse la extremă (stagiile din mină în viteză maximă la bordul cărucioarelor de cărbuni), butoiul cu reacţie, trasee secrete, mecanisme fatale (a se vedea ciocanele uriaşe din fabrică), dar şi prietenosul rinocer din serie. În stagiile în care eşti la bordul unor mijloace de transport eşti uneori urmărit de creaturi uriaşe, superb realizate, cum este liliacul uriaş din mină. Fiecare moment este plin de energie şi farmec!
Jocul necesită aproximativ 12 ore pentru a fi parcurs şi este dificil mai ales în final, testând chiar nervii unui veteran.

Grafica te cucereşte încă din primele momente. Realizată în stilul jocurilor 2d, cu aceeaşi perspectivă din lateral, dar cu personaje şi obiecte 3d, al căror contur este rotunjit şi plăcut. Sistemul camerei este realizat astfel încât atunci când eşti propulsat pe platforme mai îndepărtate ea rămâne pe loc. Chiar dacă iniţial ai senzaţia unui dezavantaj vizual, în scurt timp vei realiza că efectul este unul interesant şi original. Transpunerea vechilor personaje în 3d este realizată cu succes iar noile personaje, precum şi mediul înconjurător sunt ireproşabile. Un alt aspect ce nu poate fi trecut cu vederea este paleta de culor, pe cât de diversificată, pe atât de intensă, o adevărată încântare pentru ochi!

Coloana sonoră se menţine la fel de originală ca cea din titlul iniţial, cu puternice influenţe tribale şi o linie melodică superbă, specifică fiecărui nivel în parte. Tobele sacadate precum şi ritmul antrenant te transpun cu uşurinţă în jungla plină de pericole a celor doi fraţi. Celelalte efecte sonore sunt la fel de reuşite, o parte fiind preluate din titlul de pe Super Nintendo.

În materie de replay trebuie spus că acest joc poate fi lăsat cu greu din mână după prima finalizare. În primul rând este excelent şi merită parcurs cel puţin de două sau trei ori. În contiunuare fiecare stagiu poate fi parcurs contra cronometru pentru a-ţi testa eficienţa, există bucăţi de puzzle ascunse ce pot fi colectate pentru a salva diferite poze şi în cele din urmă literele ce alcătuiesc cuvântul Kong, pentru a obţine o viaţă în plus. La acesta se adaugă numărul ridicat de camere secrete sau bonusuri ce îi sporesc magia. La final va apărea pe hartă un templu de aur dar care va putea fi explorat doar de cei ce deţin anumite obiecte rare, ce probabil sunt obţinute odată cu completarea totală a celorlalte nivele.

Acestui titlu trebuie să i se recunoască în totalitate meritele, ce privesc jocul în ansamblul său şi care îl propulsează pe primele locuri între jocurile anului trecut. Dacă îmi este permisă expresia, un clasic contemporan!

MEDIA: 10/10

Gen: aventură.

Mass Efect 3

Iubitorii acestei serii, cu meritele ei evidente, au de ce să fie bucuroşi, un nou episod aşteaptă să fie testat!