Assassins Creed Revelations

Revelaţii e mult spus

Ezio a ajuns la respectabila vârstă de 50 de ani şi îşi doreşte să dezlege misterul strămoşului său Altair înainte de a îşi desemna un succesor în fruntea clanului. Căutările îl duc la o fortăreaţă în munţi, aflată însă şi în atenţia templierilor. Pentru a descoperi adevărul precum şi locul unde se află Mărul Edenului e nevoie de cinci sigilii, ce reprezintă mijloacele prin care Altair şi-a transmis memoriile. Astfel Ezio începe o ultimă călătorie care îl poartă de această dată în inima fostului Imperiu Bizantin, aflat deja sub dominaţie otomană, respectiv în orașul Constantinopol. Evenimentele îl vor implica în conflictul pentru putere ce acaparase familia sultanului şi îl vor aduce în faţa unei ultime iubiri.
În paralel Desmond este blocat în animus riscând să fie acaparat în totalitate de acesta.
Intriga de la curtea sultanului este una previzibilă, chiar dacă inspirată de evenimente istorice. Totuşi acţiunea nu este întreruptă de intervenţiile lui Desmond, fapt ce constituie un avantaj. Cele cinci momente cheie din viaţa lui Altair, la care se adaugă un al şaselea, aruncă lumină asupra misterului ce îl învăluia pe acesta, în vreme ce revelaţiile din final sunt lipsite de substanţă sau originalitate.

Ezio a îmbătrânit, la fel şi modul de joc

Suntem la episodul 4 al seriei şi chiar dacă nu îl vom mai revedea pe Ezio sau Altair e clar că, din motive comerciale, am putea asista la o serie de continuări. Dincolo de faptul că nu mi-aş dori un episod în epoca marilor descoperiri tehnologice şi cu atât mai puţin unul în perioada celui de al doilea război mondial, în care eventual să aflu că templierii au finanţat regimul nazist iar asasinii au susţinut din umbră rezistenţa, trebuie recunoscut faptul că au existat considerente obiective pentru a lansa aceste părţi.
Azi, Revelations nu m-a cucerit. A menţinut un sistem al misiunilor similar cu cel din trecut, în care obiectivele personale ale asasinilor se intersectează cu o serie dintre conflictele politice ale vremii. Goana pentru recuperarea sigiliilor lui Altair se suprapune pe cea pentru recuperarea armurii lui Romulus, cu misiuni ce au o structură asemănătoare, dar, recunosc, de multe ori captivantă. Se reia întreaga structură promovată începând cu A.C. 2: restaurarea/ achiziţionarea unor clădiri, operele de artă sunt înlocuite cu o serie de volume din literatura universală, toate acestea mărind venitul pe care îl încasezi la anumite intervale de timp. Pentru a restaura fierăriile, croitoriile, băncile sau punctele de asistenţă medicală trebuie, asemenea titlului precedent, să distrugi fortăreţele templierilor din zonă. Diferenţa ar fi că de această dată, după cucerirea unei fortăreţe, dacă notorietatea atinge punctul maxim, templierii ar putea porni un atac pentru a recâştiga respectiva zonă a oraşului. Dacă alegi să intervii se iniţiază o luptă ce copiază sistemul tipic jocurilor de strategie (poziţionare trupe, pregătire înainte de atac, comenzi de luptă etc). Această idee poate suna bine în teorie dar implementarea ei într-un astfel de joc pare neomogenă şi rigidă.
Ni se mai oferă numeroase tipuri de bombe (defensive, ofensive) pe care să le folosim pentru a ieşi din anumite situaţii însă dacă nu doriţi să completaţi obiectivele secundare din joc, ele nu sunt nici pe departe esențiale! De parcă acţiunile de counter, precum cea de dezarmare a oponenţilor sau de eschivare nu erau suficiente acum ne putem folosi şi de un cârlig pentru a neutraliza adversarii, similar lamei de pe mâna lui Ezio. Mult mai grav, şi admit că nu am digerat deloc acest aspect, posibilitatea de a te agăţa de funiile ce fac legătura între două clădiri putând elimina şi un adversar în acest proces, a înlocuit secţiunile de călărie pe care titlul anterior le extinsese. De neiertat! Două urmăriri cu căruţe, una la începutul jocului, iar alta spre final, încearcă să atenueze acest neajuns însă abia a doua cursă este stimulantă.
Adversarii sunt dotaţi cu armele din titlurile precedente şi adiţional întâlnim o serie de soldaţi cu arme de foc dar care ar fi trebuit să facă ravagii. Mai de temut sunt gărzile de elită ale sultanului, agili în a efectua eschive ei se apără şi atacă plini de înverşunare.
Momentele în care îl controlezi pe Altair, prezentat la diferite vârste, sunt plăcute însă în general sunt de scurtă durată, personal aşteptându-mă la ceva mai multă consistenţă.
Jocul are lungimea obişnuită pentru un episod din serie, uşor peste media de opt ore a unui titlu standard.

Sfânta Sofia, Constantinopol

Îmi imaginez mese acoperite cu hărţile pe baza cărora producătorii au reconstituit, cu obişnuita sârguinţă, oraşul Constantinopol. Cu arhitectura lui uimitoare dar a cărei bijuterie supremă este biserica Sfânta Sofia, moschee după cucerirea oraşului de către otomani, iar în prezent această minune arhitecturală a devenit muzeu. Moda bizantină, renumită pentru stilul ei, poate fi admirată şi în timp ce Ezio îşi îndeplineşte misiunile. Culorile sunt plăcute iar modelele personajelor, chiar dacă nu diferă prea mult de cele din episodul anterior sunt realizate în detaliu.
Nu pot să nu menţionez superbul filmuleţ introductiv, ce pare rupt dintr-un film şi care ni-l dezvăluie brusc pe protagonist, cucerit de trecerea timpului. Deosebit de artistic!

Glasul lui Ezio se aude prea clar

Ei bine da, recunosc, aș fi vrut ca vocea lui Ezio să arate trecerea anilor. E drept că în scrisorile pe care i le trimite surorii sale are un ton grav însă nu cu mult diferit față de cel din trecut. Celelalte personaje nu dezamăgesc dar nici nu atrag atenția interpretările fiind de un nivel mediu. Efectele sonore în ansamblul lor sunt solide fără a li se putea reproșa ceva. Linia melodică are unele momente ce ies în evidență dar lăsă în mod inexplicabil o parte din potențial neexplorat. Mă refer aici la aspectele socio-culturale precum cântece religioase, teme orientale etc. Uneori prea multă precauție este în detrimentul produsului final...

Nimic nou

Suntem deja obişnuiţi cu faptul că seria nu are grade de dificultate motiv pentru care mare parte din potenţialul de replay este transferat către modul multiplayer. După finalizarea jocului şi dacă ai acumulat un număr suficient de cristale, ce sunt împrăştiate de-a lungul campaniei, poţi parcurge câteva secţiuni din perspectiva lui Desmond. Acestea sunt în stilul unui puzzle geometric, singurul aspect interesant fiind comentariile lui Desmond care işi spune povestea. Producătorii au fost suficient de inspiraţi încât să nu îl introducă în campania standard lucru ce ar fi dus la deprecierea acesteia. Nu am mai avut nici răbdarea şi nici înclinaţia de a elibera oraşul de sub dominaţia templierilor aşa cum s-a întâmplat rândul trecut.
În final nu pot să nu recomand Assassins Creed Revelation fanilor acestei serii dar celor care doresc doar să testeze rețeta le recomand cu căldură Assassins Creed Brotherhood.

PUNCTAJ: 7.60/10

Gradele de dificultate. Interpretări.

Le vedem mereu când începem un titlu nou, pot fi două, trei sau mai multe dar cert este că influenţează modul de joc. Principalele grade de dificultate sunt: easy, normal şi hard. Faţă de acestea unii producători aleg să introducă altele, derivate ale celor de mai sus. Din punctul meu de vedere echivalenţa acestora este următoarea:

Very easy (foarte uşor) vizează acel segment de jucători care se familiarizează cu jocurile video şi nu au formată o oarecare îndemânare. Astfel eventualele greşeli datorate lipsei de dexteritate se compensează printr-un nivel foarte scăzut al agresivităţii oponenţilor. În general singurele momente ce pot ridica probleme sunt cele în care protagonistul trebuie să depăşească obstacole precum prăpăstiile, acestea ducând la pierderea unei vieţi. De asemenea vitalitatea şi muniţia sunt abundente pe acest nivel de dificultate. La un shooter cu nave din epoca 2d am întâlnit şi un alt grad de dificultate, un fel de foarte foarte uşor, intitulat sugestiv monkey.

Easy (uşor) îi are în vedere pe cei care parcurg foarte rar un joc video şi care pun accentul pe divertismentul ce rezultă din această activitate sau pe experienţa narativă a unor titluri. Modul de joc este în continuare accesibil însă în funcţie de genul abordat există câteva momente în care se pot pierde vieţi (în general în a doua parte a jocului sau în cazul şefilor de nivel).

Normal reprezintă gradul standard de dificultate şi este potrivit pentru majoritatea consumatorilor. Echilibrând în mod optim dificultatea cu atmosfera modul de joc este unul competitiv evitând însă momentele limită, specifice gradelor superioare de dificultate. Se poate vorbi de o experienţă oarecum relaxată în care jucătorul îşi poate permite un număr limitat de greşeli, fără ca acestea să îi fie fatale. Acest grad este recomandat chiar şi jucătorilor experimentaţi fiind potrivit pentru familiarizarea cu un joc nou.

Hard (greu) experienţa pe acest nivel de dificultate este similară cu cea pe care o aveam cu jocurile de şcoală veche din epoca 2d. Titlurilor lansate pe ultimele generaţii de console li se reproşează, uneori pe bună dreptate, că au pus accentul pe vizual făcând un pas în faţă către experienţa cinematică, în special cele cu o proporţie crescută a filmuleţelor interactive şi cele lipsite de grade de dificultate. Pentru cei care vor să îşi aducă aminte de înjurăturile de altă dată dar vor şi să îşi testeze abilităţile, poate prăfuite de trecerea timpului, acest grad de dificultate este cel mai potrivit. Inamicii sunt deosebit de agresivi şi cu o putere crescută a atacurilor. Muniţia şi energia sunt în general reduse. În cazul şefilor de nivel sau chiar a sub-şefilor o greşeală te pune în pericol iar a doua te costă de cele mai multe ori bătălia. Pentru mine titlurile ce merită încercate pe acest nivel sunt limitate (în general titlurile ieşite din comun: God of War 3, Uncharted 2, Deus Ex Human Revolution, Gears of War 3, Dead Space 2, Castlevania Lords of Shadows, Darksiders) deoarece jocuri la un asemenea nivel de complexitate sunt destul de rare iar pe de altă parte răbdarea mea nu mai este cea de odinioară!

Very Hard (foarte greu) de încercat după parcurgerea repetată a unui titlu, inclusiv pe hard. La unele jocuri pot apărea unele dezechilibre în gameplay: adversarii sunt prea rezistenţi sau scad prea mult, dozarea proporţiilor fiind o chestiune foarte delicată. Se impune o cunoaştere oarecum mecanică a jocului (cum atacă inamicii, de unde apar, la ce arme sunt vulnerabili) cunoştinţe necesare evident şi pe hard dar mult accentuate aici, unde dacă nu anticipezi de cele mai multe ori eşti deja pierdut. În viziunea mea acest grad de dificultate atrage tot în cazul titlurilor pe care le-am menţionat anterior, eventual în campanie de cooperare sau, atunci când există posibilitatea, cu importarea armelor / abilităţilor din campaniile precedente. În final există jocuri ce propun încă un grad de dificultate ce presupune un număr limitat de salvări pe parcursul aventurii.

Cu regretul că unele jocuri precum: Legacy of Kain Defiance, Assassins Creed sau Red Dead Redemption au o dificultate unică, vă las şi explicaţia pe care ultimul Deus Ex o dă gradelor de dificultate: easy – pui accentul pe experienţa şi povestea pe care o oferă un joc; normal – pe lângă atmosferă apreciezi competitivitatea, jocul a fost gândit pentru acest mod; hard – situaţiile limită şi dificultatea crescută sunt cele care te motivează.

Batman Arkham City

O glumă mortală

După evenimentele din titlul precedent Jokerul se zbate între viaţă şi moarte fiind devorat de substanţa pe care şi-o injectase pentru a-l înfrânge pe Batman. În paralel este inaugurat proiectul doctorului Strange, prin care o zonă a oraşului va fi izolată găzduind cei mai periculoşi criminali din Gotham City. Având unele suspiciuni Batman începe să investigheze motivele ce au dus la autorizarea proiectului. Lucrurile nu evoluează bine iar Jokerul reuşeşte să îi introducă în organism aceeaşi substanţă toxică, pe care în prealabil a avut grijă să o verse şi în sistemul de alimentare cu apă potabilă al oraşului. Batman are la dispoziţie un timp limitat pentru a salva populația, a se salva pe el şi al salva pe… Joker.
Întâlnirea cu adversari precum Pinguinul, Two Face, Mr. Freeze sau Clayface era aşteptată însă în unele situaţii aceste conflicte par incidentale, grăbite. Experienţa avută în universul lui Rashtaul nu are efectul lui Scarecrow din primul episod, iar misterul din spatele doctorului Strange este unul neconvingător. Rezultă o aventură firavă? Nu tocmai deoarece Jokerul reuşeşte să îşi facă datoria, cu aceeaşi originalitate, parcă inepuizabilă!

Mai mare şi mai bun

Dacă aţi crezut ca Arkham Asylum oferea un spaţiu de explorare vast (lucru nu departe de adevăr), atunci prezentul titlu o să vă uimească. Oraşul, dincolo de a fi o bijuterie a detaliului, ce reproduce cu fidelitate atmosfera din lumea cavalerului întunecat, este cu adevărat complex! Întinderea nu este singurul atu, profunzimea explorării provenind şi din faptul că anumite conflicte pot fi abordate diferit. Astfel poţi alege calea aerului plonjând pe adversari, poţi evita unele confruntări infiltrându-te în sistemul de ventilaţie, poţi surprinde inamicii cu tehnici multiple de neutralizare silenţioasă (acum doborând şi doi inamici în acelaşi timp). Numeroasele instrumente deţinute de Batman oferă şi ele varii abordări, strâns legate de mediul înconjurător. Desigur poţi opta pentru o luptă clasică şi plină de stil, diversificată acum prin combinarea loviturilor cu diferite arme precum harponul sau bombele fumigene.
Iniţial abordarea pe care jocul o impune poate fi descurajantă: descoperă ascunzătoarea Jokerului urmărind semnalul transmis de acesta, găseşte cel mai rece punct din oraş. Aceste două obiective implică explorare dar uşor atipică în sensul că nu ai un punct fix spre care te îndrepţi ci trebuie să te orientezi cu ajutorul indicatorului afişat pe ecran şi care se modifică în funcţie de direcţia pe care o adopţi. Aceste două misiuni pot fi dificile deoarece chiar dacă alegi direcţia bună indicatorul nu va fi prea exact. Mai precis, dacă survolezi oraşul e posibil să ajungi în cel mai apropiat punct de ţintă şi, neştiind în ce direcţie să te îndrepţi te vei rătăci riscând să pierzi mult timp când tot ce trebuie să faci este să cobori din punctul în care te afli sau să urci. Intercalate cu diferite lupte vei mai întâlni astfel de obiective dar acum, fiind obişnuit cu sistemul, le vei gusta şi chiar vei aprecia realismul cu care trebuie să depistezi urmele lăsate de diferite persoane într-un oraş imens.
Un alt aspect după care nu m-am omorât a fost ghidarea bumerangului electronic. Această opţiune întâlnită şi în alte jocuri (controlezi săgeata sau ghiuleaua tunurilor în Heavenly Sword şi glonţul puştii cu lunetă în Bulletstorm), pe care o savurez în general, am dispreţuit-o în prezentul titlu deoarece poate duce la momente plictisitoare dacă nu uşor frustrante.
Luptele sunt furibunde, cu adversari ce devin foarte uşor periculoşi atunci când atacă în grup. Diferenţa dintre ei e reprezentată în general de armele folosite însă putem vorbi de câteva clase de inamici bine individualizate. Abilităţile îţi sunt cu adevărat puse la încercare atunci când te confrunţi cu oponenți înarmaţi. Mai numeroşi şi prezenţi în circumstanţe mult mai variate faţă de titlul anterior aceştia sunt o adevărată provocare. Aici trebuie menţionaţi şi lunetiştii, indivizi răbdători şi care îl vor doborî aproape instantaneu pe Batman dacă va ieşi fără să se asigure din adăpostul său. Spre final va trebui să înfrunţi 15 astfel de inamici, ultima probă de trecut înainte de confruntarea finală.
Şi dacă tot am ajuns la confruntări importante menționez că Arkham City nu are foarte mulţi şefi de nivel. Aş fi tentat să spun că primul titlu a stat mai bine la acest capitol însă exista confruntarea cu Mr. Freeze, gândită magnific! Pe un distant loc doi ar fi lupta împotriva lui Rashtaul ce mi-a adus aminte oarecum de un şef din Shinobi (cunoscătorii probabil înţeleg unde ţintesc), însă recunosc, mă aşteptam la mai mult…

Arhitectură

Este greu să nu observi munca depusă pentru construirea, fie ea şi virtuală, a oraşului Gotham. Clădiri distincte, poduri uriaşe, străzi înguste, fabrici, apă etc. Având în vedere faptul că Batman se poate agăţa cu harponul său de aproape orice structură, detaliul clădirilor este pe măsura stilului abordat. De arhitectură putem vorbi şi când ne referim la modelele 3d ale personajelor, acestea fiind parcă inspirate din statuetele renascentiste. Batman Arkham City continuă deci estetica originală pe care a promovat-o primul episod şi o duce chiar mai departe prin culori reci dar intense și prin șlefuirea fiecărei mișcări.

Only you

Când majoritatea actorilor sunt cei din serialul de animaţie, în frunte cu unicul Joker (posibil la ultima apariţie dacă ne luăm după declaraţiile actorului), e greu să nu atingi culmi înalte! Nici conţinutul replicilor nu este de neglijat şi din nou revenim la Joker, cu glumele sale nebuneşti, clasice şi totuşi mereu proaspete, lucru nu uşor de realizat dacă ne raportăm la alte personaje. Mesajele audio pe care acesta i le lasă lui Batman sunt excepţionale, iar ultimul (disponibil în tipul genericului de final) este demn de un Grammy!
Celelalte efecte sonore sunt, ca de altfel şi în primul titlu, deosebit de intense. Coloana sonoră aminteşte de seria de animaţie.

Un oraş pentru toţi

Sunt suficiente elemente în Batman Arkham City pentru a atrage un segment important de jucători. Poţi explora în voie un oraş impresionant, abilităţile de stealth sunt indispensabile pentru a finaliza jocul putând fi extinse la întreaga aventură în aceeaşi manieră în care, mare parte din joc poate fi parcurs prin forţă brută. Misiunile secundare sunt consistente şi oferă diversitatea de care poţi simţii nevoia în anumite momente. Provocările lui Riddler te pun serios pe gânduri iar gradele de dificultate, începând cu cel normal (în anumite secţiuni) sunt competitive. Pentru cei care vor mai mult există capitolele ce o au ca protagonistă pe Catwoman. Ele aduc aminte de misiunile cu Ada, din Resident Evil 4. Aşa că nu mai pierdeţi timpul, jocul vă aşteaptă!

PUNCTAJ: 9.20/10

Gears of War 3

Seria ajunge la final.

După distrugerea ultimului oraş, atât oamenii cât şi rasa locust încearcă să îşi construiască noi baze şi fortificaţii în vederea următoarelor confruntări. Proviziile cât şi rezervele de armament sunt şi ele o mare problemă pentru cele două tabere. Virusul ce a produs mutaţii în rândul membrilor locust se dezvoltă cu o rapiditate uimitoare fiind o ameninţare palpabilă şi pentru rasa umană. În acest context grupul condus de Marcus, retras pe o navă de luptă, primeşte un mesaj de la tatăl acestuia, ce fusese considerat mort în urma evenimentelor din Ziua E.
În ultimul episod al trilogiei, în vreme ce protagoniştii luptă pentru a-l elibera pe Adam Pheonix, sperând în acelaşi timp să pună capăt dezastrului ce îi înconjoară, avem parte de scene ce ne arată latura umană a unora dintre personaje, păstrată intactă în acel haos absolut.

Un mod de joc total.

Având în vedere sistemul de joc bine implementat încă de la primul titlu, mă voi limita să analizez aspectele introduse în acest ultim episod. În primul rând trebuie spus că atunci când eşti rănit poţi fi salvat de către unul dintre cei patru parteneri chiar dacă parcurgi campania de unul singur. În trecut această opţiune era disponibilă doar în situaţia în care cooperai cu un prieten. Astfel cazurile de moarte subită, uneori stupide, sunt reduse la minimum în vreme ce ultimele grade de dificultate te provoacă să îţi testezi limitele fără a deveni frustrante.
Jocul nu a devenit un survival însă vom sesiza că muniţia este ceva mai redusă fiind de cele mai multe ori poziţionată în locuri strategice (înaintea unui atac sau la începutul unei noi misiuni). Ajungem în acest mod să vorbim despre o a doua inovaţie ce îţi permite să schimbi o anumită armă cu cea pe care o deţine unul dintre ceilalţi membri ai grupului. Important este faptul că se poate schimba doar o armă din aceeaşi categorie cu arma primită (pistol, puşcă, armă automată etc.), iar arma nouă este primită în stadiul în care o folosea personajul respectiv (cu sau fără muniţie).
Majoritatea armelor provin din episoadele trecute, unele fiind îmbunătăţite (modalitate de tragere uşor diferită, posibilitatea de a privi prin cătare etc.) dar având şi ocazia de a testa noi unelte ale morţii (o puşcă al cărei proiectil subteran îşi urmăreşte ţinta pentru a ţâşni în faţa lui explodând sau o sabie de safari brutală şi puternică). Fiecărei arme îi corespunde o execuţie proprie, atunci când inamicul se târăşte pe pământ între viață şi moarte. Astfel de execuţii provoacă o mare satisfacţie şi merită încercate în repetate rânduri.
Adversarii au avut o inteligenţă crescută pe parcursul întregii serii iar acest episod nu face nici el excepţie. Aceştia se ajută între ei, atacă strategic exploatând la maxim mediul înconjurător, execută foc de acoperire etc. Rasa afectată de virus suferă diferite metamorfoze chiar în timpul luptei aspect ce creşte elementul surpriză precum şi varietatea categoriilor de adversari, mai mult decât satisfăcătoare. Fiecare dintre cele cinci capitole va avea măcar o confruntare ieşită din comun împotriva unui monstru de proporţii.
Structura stagiilor te pune în situaţii cât se poate de diferite: să aperi o anumită fortificaţie, să asediezi diferite puncte strategice, să supravieţuieşti numeroaselor ambuscade şi desigur să testezi o serie de vehicule şi arme de asediu. Noutatea la acest capitol o reprezintă catapultele iar dintre vehicule submarinul oferă o experienţă aparte. Fără a se înţelege din asta că neglijez urmăririle incendiare pe străzile invadate de păienjeni uriaşi!
Fluiditatea confruntărilor pare să primească şi ea un plus mulţumită sistemului de colaborare dintre membrii grupului dar şi datorită unui sistem de utilizare a diferitelor atribute specifice armelor mult mai intuitiv în unele situaţii (execuţii, mod de tragere, atacuri secundare dintre care menţionez celebra drujbă pe care am folosit-o în nenumărate ocazii, satisfacţia fiind pe măsură)!
Îţi doreşti să termini într-o clipă acest joc excelent şi în acelaşi timp ai vrea ca el să continue şi dincolo de cele aproximativ nouă ore de acţiune furibundă! Cu atât mai mult replay pentru noi!

Explozia de culoare.

Ca design lucrurile stăteau foarte bine încă de la episodul precedent. Se puteau reproşa doar două aspecte: lipsa unor culori intense şi diversificate iar în al doilea rând aspectul uşor grosolan al anumitor soldaţi, în special atunci când erau ucişi cu arme de mare putere iar corpul le era secţionat. Ambele chestiuni sunt rezolvate pe deplin în prezentul titlu: avem parte de culori deosebite, de un design al nivelurilor ce variază între baze militare, nave de luptă, zone aride dar şi mediu marin explorat cu ajutorul submarinului. Astfel grafica de ultimă oră îşi arată fără rezerve potenţialul. În continuare producătorii au ales să schimbe uşor perspectiva de vizualizare, protagoniştii fiind surprinşi de cameră de la o distanţă ceva mai mare decât cea folosită în titlurile 3rd person clasice. Datorită acestui efect se obţin două avantaje: raza de vizualizare a mediului creşte iar personajele ni se prezintă dincolo de orice reproş! Fluiditatea acţiunii nu este întreruptă nici măcar de urma unei erori grafice.

Război pe ritmuri alese.

Partea audio a seriei nu a fost niciodată neglijată. Gloanţele au şuierat în voie, exploziile au fost asurzitoare iar vocile protagoniştilor şi-au făcut în principiu datoria, fiind potrivite personalităţii acestora. Toate aceste aspecte se păstrează şi chiar se intensifică o dată în plus însă ceea ce iese cu adevărat în evidenţă este coloana sonoră. Dacă în trecut aceasta se mulţumea să vină în sprijinul acţiunii, cu ritmuri alerte şi la nevoie punctând suspansul, acum avem ocazia de a ne bucura de pasaje diferite, cu linie melodică lentă, atât în clipuri cât şi în timpul jocului. Aşa cum am subliniat şi în alte ocazii această alăturare este de efect, completând atmosfera dintr-un anumit titlu.

Eforturi încununate de succes.

Gears of War 3 oferă o experienţă plină de satisfacţii fiind aproape imposibil să nu îl priveşti ca pe unul dintre jocurile de căpătâi ale genului din care face parte. După terminarea campaniei o să îţi doreşti pur şi simplu mai mult! Să reiei campania vine de la sine, elemente de noutate nu lipsesc nici ele: câteva căi alternative, strategii diferite şi de ce nu, arme diferite. Ultimele grade de dificultate devin şi ele mai atrăgătoare acum când poţi fi salvat şi de ceilalţi membrii ai echipei. Chiar simţi nevoia să descoperi fiecare amănunt pe care acest joc îl are de oferit. Mai intensă ca niciodată este campania de cooperare, de doi până la patru membrii, şi desigur cea online!
Aşadar posibilităţi multiple şi o sorginte de adrenalină greu de epuizat, motive suficiente pentru a ţine strâns de cel mai bun joc Microsoft!

PUNCTAJ: 10/10