Tak and the Guardians of Gross

POVESTE: 6/10

Seria Tak, avându-l pe micul şaman drept erou, a fost percepută ca una decentă, cu elemente destul de plăcute. Dacă nu am jucat primele titluri am hotărât să îi acord o şansă ultimului episod chiar dacă este un joc ce poate fi trecut cu vederea fără prea mult efort.
Din punct de vedere epic nu străluceşte chiar dacă aduce unele elemente de originalitate. Totuşi umorul ce învăluie aventurile este inspirat şi îşi atinge scopul.
Necazurile încep atunci când, din dorinţa de a impresiona o fată din sat, Tak distruge piatra magică ce menţinea echilibrul în ţinut. Astfel începe călătoria lui pentru a-şi repara greşeala. Ţintele sunt cele patru Scârboşenii: Trashthulu, Slopviathan, Gorgonzilla şi Stinkollosus, adevăraţi titani ai mizeriei.

GAMEPLAY: 7/10

Lucrurile sunt cât se poate de simple dezvăluind un joc accesibil oricui, indiferent de vârstă şi chiar de preferinţe. Micul şaman are câteva atacuri simple, unul ceva mai puternic, ce va elimina toţi inamicii de pe ecran imediat ce bara de energie va fi plină, abilitatea de a sări peste obstacole şi cea de a fugi pe ziduri. Sunt unele momente în care pentru a continua e necesar să rezolvi un puzzel dar acesta nu impune niciodată un efort deosebit.
Camera este bună, mai puţin câteva momente în care unghiurile sunt ceva mai dificile, în rest fiind centrată mereu pe personaj. Controlul este receptiv pe tot parcursul jocului. Excepţie face ultimul nivel în care trebuie să conduci un vehicol printre diferite obstacole şi cel mai dificil, contra cronometru. E drept că acest pasaj poate deveni frustrant însă cu puţină ambiţie va fi depăşit, oferind ceva satisfacţie în schimb.
Inamicii nu sunt mulţi ei fiind de cele mai multe ori alţi şamani care doresc să te oprească din drumul tău. Dezamăgitori sunt inamicii principali reprezentaţi sub forma unor creaturi ce reprezintă gunoiul, un fel de mucozitatea, mirosul urât şi gorgonzola. Totuşi aceste elemente se regăsesc, bine integrate, în structura stagiilor. Astfel în nivelul cu titanul mirositor există curenţi de miros neplăcut (ce scad viaţă provoacând greaţă), acesta se suprapune pe conceptul de vânt din alte jocuri. În nivelul cu titanul de Gorgonzola există porţiuni cu brânza clocotită ce îţi scade din viaţă asemănător lavaei din alte titluri etc. Este un efect original ce poate fi desigur apreciat.
Nivelele sunt lineare şi de întindere medie. Structura lor este însă bună, păstrând un grad decent de varietate. Jungla este plină de escaladări şi aluecări pe liane, există şi un stagiu gen shooter la persoana întâi în care te afli la bordul unui vehicol, mini gameuri de tip puzzel, un nivel prezintă ascensiunea ta pe corpul titanul în stil God of War etc.
La final jocul va părea scurt, undeva la patru ore, dar dacă nu te aşteptai la o experienţă ieşită din comun vei avea sentimentul unei aventuri acceptabile.

GRAFICĂ: 10/10

Este capitolul cel mai elaborat, fiind chiar determinant pentru alegerea lui dintre alte titluri, mai atractive în ceea ce priveşte structura gameplay-ului. Astfel întreg jocul are o strălucire aparte, aş zice chiar unică printre titlurile de PS 2. Culorile sunt şi ele la fel de intense iar filmuleţele foarte reuşite, pline de expresivitate. Chiar şi adversarii sunt redaţi în detaliu. Inamicii principali, chiar dacă nu estetici, sunt din punct de vedere grafic o reuşită, dând impresia unor titani satirizaţi. Aşadar se poate spune că jocul m-a impresionat la vremea respectivă!

AUDIO: 7/10

Nimic ieşit din comun la acest aspect. Sunetele de fundal sunt bune, coloana sonoră plăcută. Dialogurile sunt amuzante iar interpretările actorilor sunt pe măsură.

REPLAY: 5/10

Jocul nu are valoare din acest punct de vedere. Fiind extrem de simplu (singurele vieţi pe care le-am pierdut au fost căzând în prăpăstii) şi linear nu eşti tentat să îl reiei chiar şi cu cele câteva probe disponibile după terminarea lui. Totuşi, cei mai mici dintre noi ar putea să îl aprecieze ceva mai mult...

ÎN CONCLUZIE: acest titlu prezintă interes în primul rând din punct de vedere estetic. Este ultimul episod din seria Tak dar care nu reuşeşte să încheie glorios aventurile micului şaman. Mi-a făcut plăcere să îl parcurg, precum o pauză agreabilă între două titluri de top.

MEDIA: 7/10

Gen: acţiune-aventură.

NEO GEO

Istoric: Sistemul NEO GEO a funcţionat în sălilea de arcades pe bază de casete şi ca sistem video / consolă începând cu 1990, sub patronajul companiei japoneze SNK. A fost catalogată drept o consolă foarte scumpă, fiind cunoscută şi sub numele de Sistemul de Divertisment Avansat. Serii consacrate ale companiei SNK precum: Fatal Fury, The King of Fighters, Metal Slug şi Samurai Shodown, au fost lansate şi pe această consolă reproducând cu fidelitate titlurile din sălile de jocuri.

Tehnic: Hardwer-ul avea capacitatea de a reda imagini 2 d extrem de intense în culori. A fost catalogată ca având 24 biti, cu toate că tehnic era o consolă de 16 biti. Era prevăzută cu un sistem asemănător cardului de memorie prin care se putea salva progresul obţinut pentru a fi reluat la o dată ulterioră.
Jocurile aveau o capacitate de până la 330 megabiţi afişând textul: "MAX 330 MEGA PRO-GEAR SPEC" la pornire. Unele titluri, precum Top Hunter, cu peste 100 megabiţi umpleau ecranul cu o animaţie ce proclama: "THE 100 MEGA SHOCK!". Ulterior memoria a fost mărită la 716 Mbit.
Procesor principal era de tip Motorola 68000 - 16-bit rulând la 12 MHz şi un coprocesor Zilog Z80 de 8 biti rulând la 4 MHz. Acesta din urmă era folosit pentru procesarea sunetului. Putea afişa 4096 de culori şi 380 de spriteuri individuale concomitent pe ecran, în vreme ce cipul de sunet Yamaha YM2610 ofera 15 canale de sunet din care 7 specifice efectelor sonore digitalizate. Totuşi rezoluţia era uşor sub cea a jocurilor din epocă fiind uşor mai întunecată.
Spre deosebire de majoritatea consolelor din epocă, NEO GEO nu a folosit layere de fundal. În schimb s-au bazat exclusiv pe desenarea spriturilor pentru a alcătui fundalul jocurilor.

Estetic: Având în vedere memoria de care dispunea precum şi identitatea dintre titlurile lansate pe arcades şi cele de pe consolă, aşteptările tind către imaginea unui aparat greoi, incomod. Însă, după cum se poate observa în imagine, echipa SNK a reuşit să pună întreaga informaţie într-un sistem compact plin de sitl şi simplitate. Culorile sunt bine alese, atât roşul butoanelor cât şi auriul folosit pentru titlu.
Manetele aveau dimensiuni de 280mm lungime, 190mm lăţime şi 95mm înălţime. Ele erau prevăzute cu aceleaşi patru butoane existente şi în sălile de arcades. Totuşi importarea joystickului (firesc în sălile de jocuri) nu părea potrivită pentru manetele consolei, manevrarea lor fiind incomodă din câte îmi pot imagina.

Jocuri: Compania SNK a creat unele dintre cele mai deosebite titluri ale epocii 2 d, fiind de departe favorita mea în materie. Dintre numeroasele titluri de succes menţionez: Fatal Fury Real Boot, The King of Fighters, Metal Slug, Samurai Shodown, Kizuna Encounter Super Tag Battle, Top Hunter, Last Blade, Ninja Masters şi nu în ultimul rand Samurai Shodown RPG, lansat pe NEO GEO CD.

Impactul pe piaţă: Iniţial consola putea fi doar închiriată în stabilimente comerciale precum camere de hotel, baruri sau restaurante. Când studiile de piaţă au demonstrat că unii jucători ar fi dispuşi să cumpere o consolă la preţul de 650 de dolari, SNK decide să se extindă şi în idustria consolelor video pentru acasă.
Lansarea oficială a avut loc pe 31 ianuarie 1990 în Osaka, Japonia. Prin comparaţie cu celelalte console de 16 biti, grafica NEO GEO, precum şi sunetul, erau cu mult superioare. Mai mult, titlurile lansate pe consolă erau transpuneri perfecte ale celor disponibile în sălile de arcades.
În SUA preţul iniţial a fost de 599 de dolari, incluzând două manete şi un joc, fie Baseball Stars Professional ori NAM -1975. Totuşi preţul a urcat fiind în final de 649.99 dolari. Acest pachet a fost cunoscut drept "Sistemul de Aur". Ulterior a fost întărit prin adăugarea lui Magician Lord şi Fatal Fury. A existat şi un "Sistem de Argint" disponibil la un preţ de 399.99 dolari, cu o manetă şi fără niciun joc. Preţul minim al diferitelor dichete era situat undeva la 200 de dolari. Cu astfel de preţuri mulţi jucători nu şi-au putut permite consola ce a rămas accesibilă doar unei pieţe cu un capital crescut.
Ultimul joc lansat oficial pentru consola NEO GEO a fost Samurai Shodown V Special, în anul 2004. SNK decide să abandoneze producţia şi datorită politicii privind dischetele video, pe care le considera parte din cauzele ce au determinat falimentul din 2001. Astfel, la finele anului 1997 încetează vânzarile consolei, continuând însă lansarea de noi jocuri, atât în sălile de arcades cât şi pentru consolă, timp de încă 8 ani.
Pe data de 31 august 2007 SNK încetează să mai repare consolele Neo Geo, însă vor repara în continuarea unităţile din sălile de jocuri.
Dacă luăm în considerare anul de lansare, 1990, şi anul în care se comercializează ultimul joc, 2004, consola Neo Geo s-a bucurat de o continuitatea de 14 ani, devenind cel mai longeviv sistem de tip arcades / consolă video din istorie.
În februarie 2007 Nintendo anunţă lansarea unor jocuri NEO GEO pe consola Virtuală Wii. Primele trei titluri au fost: Fatal Fury, Art of Fighting şi World Heroes. Jocurile Neo Geo costă 900 de puncte Nintendo, echivalentul lor fiind de 9 dolari. Asemănător politicii Nintendo, o serie de jocuri Neo Geo sunt disponibile şi pe Xbox Live Arcade. Până în iulie 2009 au fost lansate: Fatal Fury Special, Samurai Shodown II, Metal Slug 3, Garou: Mark of the Wolves şi The King of Fighters '98. Se pare că şi PSP va importa o serie de astfel de titluri.

Eu şi consola: Datorită preţului sporit şi a pieţei reduse nu am avut ocazia să testez cu propriile simţuri consola NEO GEO. Pe de altă parte titlurile celor de la SNK îmi sunt mai mult decât cunoscute, aşa cum am menţionat mai sus. În cele din urmă am reuşit să joc şi Samurai Shodown RPG, titlu excelent, disponibil iniţial doar în varianta CD a consolei.

Sintetizând: SNK a optat pentru un preţ ridicat ce a ţinut consola în afara pieţei largi. Chiar şi aşa o puternică influenţă a stilului Neo Geo a dus la crearea unui adevărat cult, permiţându-i astfel să reziste mai mult decât popularele Super Nintendo şi Sega Mega Drive / Genesis.
Chiar şi în era 3 d, în care hardwerul NEO GEO nu mai poate ţine pasul, el rămâne competitiv în sălile de arcades, mai ales în Japonia, datorită unor noi titluri ale francizei The King of Fighters, ce determină o adevărată euforie la fiecare nouă lansare, în stil 2 d.
În 2009 websitul IGN publica toupul primelor 25 de console de top din toate timpurile, consola NEOGEO ocupa locul 19.

Batman Arkham Asylum

Ei bine pentru a acorda punctaj maxim la acest capitol nu e nevoie să fi un mare fan al seriei Batman (cu toate că ajută!). Jocul începe cu Batman în drum spre Arkham Asylum, locul unde sunt închişi cei mai periculoşi criminali din oraşul Gotham. Jocker pare că şi-a forţat din nou norocul…sau doar pare? Chiar dacă Batman are bănuielile lui se va convinge că totul este o capcană doar când va fi prea târziu: Jocker îl răpeşte pe comisarul Gordon şi îl inchide pe Batman în azil unde va avea de înfruntat o parte din cei mai teribili duşmani ai săi.
Prezentarea este unică, în două ocazi am crezut efectiv că mi s-a stricat consola, toate acestea fiind efecte ale gazului pe care Scarcrow îl aruncă asupra lui Batman!

Vorbim despre un joc ce a redat, pentru prima oară şi cu succes, esenţa lui Batman! Acesta are o serie de combouri ce pot fi upgradate asemeni contra-atacurilor deosebit de reuşite. Foloseşte o diversitate de instrumente tehnice precum: celebrul cârlig (pentru a se agăţa, pentru a dărâma ziduri şi pentru a lovi inamicii), surikenul în formă de liliac ce poate fi ghidat (se pot arunca mai multe cu aceeaşi ocazie), explozibil ce poate fi detonat de la distanţă, precum şi modul de detectiv (vdere de tip raze x, cu ajutorul căreia poţi identifica urme sau inamici dincolo de ziduri). Toate acestea la care se adaugă un dispozitiv de neutralizare a obiectelor electronice îi dau diferite avantaje în timpul confruntărilor. Alături de combouri şi toate aceste instrumente pot fi upgradate crescându-le eficienţa şi atributele.
Un alt element esenţial este faptul că Batman nu poate înfrunta inamici cu arme de foc, fiind ucis în cazul unui conflict deschis. Aici intervine sistemul de joc ce combină cu succes acţiunea şi tehnicile de suprimare a adversarilor prin surprindere. În diferite încăperi trebuie să elimini adversarii fără a face zgomot, fie pentru a nu declanşa alarma, fie pentru a nu fi văzut. Astfel trebuie să profiţi de arme, întuneric şi mediul înconjurător (poţi pune explozibil pe un zid, detonându-l apoi peste inamici de la distană, ori poţi plonja de pe un gargoyl direct pe inamic, asta dacă nu preferi să îl înhaţi atunci când trece pe sub locul în care te afli. Îi poţi ameţi cu surikenul sau pur şi simplu te poţi furişa prin spatele lor). Tehnicile sunt multiple şi indiferent de cea aleasă suspansul e garantat! Totuşi spre final genul acesta de încăperi devine un picuţ repetitiv, chiar dacă alternarea cu luptele corp la corp în care îţi etalezi combourile este bine cântărită. Spre deosebire de sistemul de lovituri cunoscut din jocuri precum God of War sau Devil May Cry, Batman Arkham Asylum introduce unul nou numit free flow combat (combo liber-cursiv). Astfel dupa primele lovituri celelate sunt mai puternice deci ai tot interesul să construiești un combo cât mai lung. Diferența este de ordin estetic pe gradul normal de dificultate însă pe un nivel mai dificil numărul loviturilor face uneori diferența.
Batman Arkham Asylum este în principiu un joc la persoana a treia. În şcenele de luptă, camera, ce face o treabă foarte bună în joc, se mulează pe cea de tip acţiune-aventură. Trebuie spus că în acţiune Batman se mişcă ireproşabil. Singurele momente în care pare stângaci şi puţin greoi sunt cele în care merge normal.
Inamicii care te atacă sunt acoliţii Jokerului: clovni solizi sau atletici cu diferite arme precum cuţite, răngi, paralizante electrice şi să nu uităm…pistoale şi puşti. Dincolo de aceştia vei întâlni ocazional creaturi humanoide pe care veselul duşman a experimentat un ser special. Gala inamicilor principali este impresionantă adunând personaje precum: Poison Ivy, Crock, Scarecrow, Harley, Bane şi să nu îl uităm pe cel care a organizat petrecerea…Pe fiecare îl înfrunţi într-un mod unic însă trebuie spus că deasupra tuturor este Scarecrow! Acesta încearcă să îţi manipuleze psihicul într-un mod cu totul ieşit din comun, prilej cu care vei fi derutat de incredibilele efecte halucinogene!
I.A. se schimbă în funcţie de gradul de dificultate selectat, nivelul normal asigurând o aventură solidă.
Jocul oferă posibilitatea unei ample explorări în jurul şi în interiorul azilului şi nu fără sens: ghicitorile pe care Riddler le-a lăsat în diferite locuri sunt o reală provocare! Dincolo de asta jocul urmează firul poveştii necesitând undeva la 10 ore pentru a fi parcurs.

Vechiul design e istorie. Acest joc a reinventat estetica personajelor din celebrul serial. Preluate parcă dintr-o ediţie întunecată de benzi desenate personajele sunt create mai realist ca niciodată şi în acelaşi timp, în cazul negativilor, înfiorătoare. Excepţiea este Batman: chiar dacă fizic costumul arată superb, chipul nu pare să se potivească. Nici camera la persoana a treia nu îl avantajează atunci când merge, din spate dând impresia unui halterofil. Fugind arată ceva mai bine şi, slavă cerului, în luptă este impecabil. Cât priveşte imensul sanatoriu cu întregul său domeniu acesta reuşeşte să sintetizeze arhitectura oraşului Gotham şi să-ţi insufle un sentiment de claustrofobie indiferent că te afli în conductele de aerisire ale clădirii ori în curtea acesteia. Nu putem omite nici zoomurile din timpul luptelor ori loviturile finale cu încetinitorul. Peste toate efectul Scarecrow menţionat mai sus!
Întâlnim toate vocile ce au făcut istorie de la Batman şi Joker la comisarul Gordon şi Harly. De altfel orice altă alegere ar fi dus la un eşec audio. Coloana sonoră induce suspans iar zgomotele de fundal sunt perfecte. Înregistrările pe care le poţi procura pe parcursul jocului (foarte consistente) sunt o dovadă în plus a interpretării ireproşabile a actorilor.

Jocul are grade de dificultate. Ai posibilitatea să revizitezi azilu pentru a recupera toate mesajele lăsate de Riddler, să aduni toate înregistrările şedinţelor psihiatrice la care au fost interogaţi clienţii ospiciului Arkham. Poţi colecţiona biografiile şi modelele 3D ale tuturor personajelor. Mai dispui de un chalange mode şi o opţiune online. Probele, similare cu cele din seria God of War, te pot ajuta să îți îmbunătățești abilitățile în crearea unui combo cât mai lung și eficient.

Batman Arkham Asylum a lăsat o urmă adâncă în urmă şi l-a readus pe Batman în atenţia jucătorilor după o serie de titluri mediocre. Dacă episodul doi, deja anunţat, va rezolva problemă de estetică a lui Batman şi va înlătura şi uşoara repetitivitate ce se poate reproşa acestui titlu atunci va fi o capodoperă!

MEDIE: 9/10

Gen: acţiune/aventură.

Uncharted 2

O altă piesă de rezistentă a consolei Sony este seria Uncharted, un joc acţiune-aventură ce ne aduce aminte de filmele cu Indiana Jones. După succesul iniţial a urmat Uncharted 2 cu critici în creştere faţă de primul episod. Ei bine el este la fel de solid şi în prezent iar până la lansarea ultimei părţi vă las să aruncaţi o privire asupra potenţialului pe care Uncharted 2 îl dezlănţuie!

The King of Fighters ’98 Remach

După cum spune şi titlul această ediţie întregeşte episodul KOF din 1998. Este una comemorativă pentru saga Orochi, reunind personajele din cele patru jocuri. Din acest motiv nu are poveste proprie. Totuşi prezentarea este foarte bună dovedind intenţia celor de la SNK de a îndrepta greşelile din trecut într-un remach exploziv!

La lansarea titlului iniţial eram dezamăgit: o reuniune fără echipa lui Geese, Eiji, Goenitz, Orochi şi Kasumi? Oricare au fost motivele pentru acea decizie ele sunt remediate în această ediţie unde vom găsi întradevăr toţi luptătorii apăruţi în serie!
După un prim capitol rezolvat cu succes urmează altul cel puţin la fel de spectaculos: schemele. Toate personajele au fost aduse la nivelul celor din KOF ’97. Astfel Eiji primeşte încă două forţe faţă de cea din ’95, Billy are schemele din ’97 dar cu cele trei forţe din Fatal Fury Real Boot, Kasumi primeşte o nouă forţă, echipa lui Geese câte o forţă şi câteva scheme noi. Tot aici trebuie menţionate o serie de retuşuri generale de ordin estetic ce sunt binevenite (animații ușor diferite, scheme redesenate etc).
Locaţiile celebre sunt reunite într-un tablou selectiv considerabil la care se adaugă unele noi. Ele sunt disponibile atât în stil clasic cât şi cu elemente 3D.
Schemele sunt echilibrate şi bine alese, renunţându-se la cele mai puţin inspirate. Geese este un zeu, orice luptă fiind în toate cazurile memorabilă! Desigur între atâtea inovaţii au fost două sau trei nu tocmai la adăpost de critică. Spre exemplu a doua forţă a lui Krauser căreia parcă îi lipseşte ceva în materie de fluiditate.
Cele două sisteme din KOF ’97 revin (încărcat clasic şi prin lovituri) plus un al treilea combinat.

Are la bază structura din ’98 cu o serie de retuşuri privind modelele personajelor. De asemenea o serie de forţe (ex. Geese, Krauser) şi scheme au fost redesenate fiind spectaculoase. Locaţiile cu elemente 3D sunt şi ele superbe iar per ansamblu nu se poate nega o strălucire în plus faţă de ediţia iniţială. Însă nici în acest fel nu se egalează performanțele din KOF ’96 unde designul unor scheme a avut ceva aparte, de negăsit în episoadele ulterioare (a se vedea forţa lui Krauser încărcat şi pe roşu, precum şi pumnul electric al lui Benimaru la care se adaugă fluiditatea lui Goenitz).

Nimic de reproşat la acest capitol. Atmosfera te cucerește prin piesele specifice fiecărei echipe, o parte fiind cele care au făcut istorie în 1996 (Geese, Mr. Big, Krauser, Goenitz etc.), dar și prin compoziții noi, specifice personajelor din 1997 (Nanakase, Cris, Orochi etc.) și care în acel episod fuseseră vitregite de teme audio individuale. Vocile, în general ale actorilor japonezi, sunt intense și pline de personalitate.

Voi juca mereu KOF ’96 pentru unicitatea lui după care voi juca acest titlu ce reprezintă concretizarea aşteptărilor din 1998. Cu încă un partener veteran în jocurile SNK, acest episod nu va deveni niciodată demodat!

MEDIE: 9/10

Gen: Fighting 2D.

Assassin's Creed Brotherhood

Ei bine Assassin's Creed Brotherhood loveşte şi piaţa românească. Cu grafică şi elemente de gameplay îmbunătăţite, acest titlu continuă povestea lui Ezio, protagonistul din episodul al doilea, acum ajuns la maturitate!
Primele comentarii îl situează undeva lângă Assassin's Creed 2, deci cu siguranţă un joc de neratat pentru adepţii seriei. Probabil va fi primul titlu cu care voi începe anul următor, voi l-aţi început deja?

Star Wars The Force Unleashed II

POVESTE – 5/10

Dacă povestea din primul episod s-a arătat la nivelul tensiunii din seria cinematografică, fiind aprobată de George Lucas, încă de la primele zvonuri cu privire la o continuare aceasta nu promitea să o intrigă solidă. Temerile s-au adeverit, personajul principal fiind una din clonele pe care Darth Vader le-a făcut după ucenicul său, Star Killer. Acesta evadează şi încearcă să salveze unul dintre generalii jedi rebeli precum şi pe cea de care este îndrăgostit.
Povestea este cât se poate de comercială şi chiar nu atrage. Cele două finaluri, disponibile şi aici, nu influenţează ultimul inamic ci doar filmuleţul final. Mai mult, nici unul nu poate fi integrat în firul epic al seriei...

GAMEPLAY – 7/10

Atacurile se menţin: combouri cu cele două săbii laser, electricitatea sith, manipularea forţei jedi (impuls, controlarea adversarului, undă şoc). Se adaugă două tipuri de prinsuri, atractive măcar iniţial, şi opţiunea de a manipula gândurile soldaţilor de nivel mediu. Această ultimă posibilitate este utilă în momentele în care eşti înconjurat de trupe stârnind haos. Pe măsură ce lupţi îţi încarci bara de energie iar când aceasta este plină vei dezlănţui forţa (vă amintiţi furia din God of War?). În aceste momente orice robot va fi sfărâmat în câteva momente sub puterea ta zeiască ce pare copleşitoare pe parcursul întregului joc. Protagonistul este exagerat de puternic şi e inexplicabil cum uneori cade victimă impulsurilor laser dacă în general poate zdrobi o navă în câteva secunde. Sunt introduse trei secţiuni în care acesta se prăbuşeşte spre un punct fix sau printr-o cladire, fiind nevoie de reflexe pentru a te feri sau a distruge eventualele obstacole (din nou God of War 3).
Sistemul de combouri se rezumă la repetarea unor lovituri cu sabia laser finalizate cu electricitate sau impulsuri de energie diferite în funcţie de numărul de butoane apăsat. Vei face ravagii pe nivelul mediu fără a aprofunda prea mult acest sistem, care deşi bun, nu mi-a lăsat impresia elaborată din primul titlu. Revine sistemul de gardă şi eschivă.
Controlul este bun, la fel şi sistemul de cameră iar mişcările şi-au păstrat fluiditatea. Sistemul de minigameuri este prezent dar repetitiv, nu spontan ca în trecut.
Vei întâlni trei clase de soldaţi: trupe imperiale, luptători în artele jedi şi o ultimă categorie capabilă să îşi ascundă prezenţa. La aceştia se adaugă trei categorii de roboţi şi ocazinalele nave spaţiale. Cam sărăcăciosă creativitatea la acest capitol. Ceva se recuperează în confruntările cu gigantul din arenă (o luptă lungă în mai multe etape şi destul de impresionantă) şi în ultima parte a confruntării cu Vader. La aceştia se mai adaugă un fel de păianjen robot, destul de interesant.
Pe nivel mediu I.A. pune probleme doar în două stagii finale în care droizi sunt numeroşi, altfel jocul fiind cel puţin accesibil. Durata necesară parcurgerii este foarte scurtă (cinci ore) fiind greu de crezut că este un joc individual şi nu un simplu expansion. Este linear şi lipsit de varietatea uimitoare pe care o oferea SWFU.

GRAFICA – 9/10

Grafica rămâne una de top, în mare parte preluată din titlul precedent şi cu ceva detalii suplimentare în ceea ce priveşte expresivitatea lui Star Killer. Aceasta dă impresia unui personaj real în filmele din joc, ce oferă un spectacol deosebit. Totuşi lipsa unor stagii diverse limitează potenţialul grafic ce nu se poate impune ca în trecut. Meniul jocului este ceva mai elaborat, fără a depăşi un nivel mediu.

AUDIO – 8/10

Efectele precum şi coloana sonoră, specifice seriei, se întorc într-o adevărată explozie. La acestea se adaugă o foarte bună sincronizare a vocilor cu mimica buzelor şi cu expresivitatea facială. Neplăcută este însă repetarea replicilor dintre Vader şi Star Killer în timpul ultimei confruntări. Vocile actorilor sunt în general cele din primul episod, deci dincolo de reproş.

REPLAY – 5/10

Acest joc poate fi considerat cel mult un expansion al primului titlu, cu prea puţine elemente noi care să impresioneze şi care să te facă să revii. Are patru grade de dificultate însă este prea scurt şi tinde să fie repetitiv. Poţi salva filmuleţele din joc precum şi diferite provocări. Subliniez că prefer să rejoc SWFU, ce rămâne un titlu foarte bun şi pe care îl recomand încă o dată.

ÎN CONCLUZIE: SWFU 2 este de la început şi până la sfârşit un titlu profund compercial, o întindere artificială a unui joc de succes dar care în cel mai bun caz poate fi catalogat drept un titlu interactiv, lipsit de profunzimea şi originalitatea predecesorului său.

MEDIE: 6.80/10

Gen: acţiune.

Trailer: The King of Fighters XIII

Probabil iubitorii seriei ştiu deja de ultimul titlu lansat pe arcades în Japonia. Întrebarea este pe buzele tuturor: când vom putea să ne bucurăm de el pe consolele noastre din Europa? Acest titlu pare să încheie seria lui Ash, deci are o poveste proprie spre deosebire de KOF XII.

KOF XII ne-a lăsat cu gura căscată arătându-ne puterea jocurilor 2d de ultimă generaţie. Chiar dacă estetica câtorva personaje a nemulţumit pe unii fani, toată lumea l-a primit cu căldură. În acest episod avem personaje noi precum şi forţe noi, motiv pentru care se face în mod cert un pas înainte, cu noi cizelări şi retuşuri.

Prince of Persia: The Two Thrones

POVESTE – 7/10

Dacă ai terminat titlul precedent înfruntându-l pe Dahaka atunci nu vei fi surprins să îl vezi pe prinţ întorcându-se acasă împreună cu regina nisipurilor timpului. Desigur liniştea la care cei doi visau este o fantezie, oraşul pe care îl găsesc fiind pradă haosului. Noua armată o răpeşte pe regină iar eroul nostru e nevoit să meargă pe urmele acestora.
Nu e prea greu de imaginat cine se află în spatele acestui atac, vechiul inamic: vizirul. Acesta o ucide pe regină dezlănţuind forţa nisipurilor ce corupe totul în cale. Rezultatul? Armata vizirului capătă puteri nebănuite, el însuşi devenind un supra om. Prinţul este atins de această magie însă nu realizează încă seriozitatea situaţiei...
După un titlu plin de prospeţime, trilogia se încheie cu un episod care revine, din punct de vedere epic, la origini: o nouă luptă cu vizirul. Chiar şi aşa punctul final al degradării eroului nostru, rezultat din contactul avut cu nisipurile, este unul elaborat.

GAMEPLAY – 7/10

Din nou gata de acrobaţii spectaculoase? Aşa şi trebuie deoarece sistemul de joc este în mare cel din titlul precedent. În ceea ce priveşte escaladările avem totuşi două elemente noi: anumite porţiuni în ziduri de care eroul se poate agăţa cu pumnalul, precum şi un fel de trambuline pe care acesta le poate folosi pentru a ajunge în locurile dorite. Puzzeluri nu scad în proporţie însă nu mai sunt parcă la fel de atractive ca cele din episodul al doilea.
Atacurile cu una sau două arme se menţin, putând fi combinate într-o serie de combouri ca şi până acum. Totuşi în acest titlu este introdus sistemul de ucidere instantanee (specific unor jocuri precum Assassin’s Creed sau Tenchu) precum şi cel în care trebuie să execuţi rapid comenzile apărute pe ecran. Acesta din urmă contribuie realmente la farmecul jocului, mai ales în luptele cu inamicii principali în vreme ce tehnicile de ucidere instantanee, chiar dacă atractive, sunt de cele mai multe ori prea greu de executat. Singurele momente când vei merge la sigur sunt cele în care îl controlezi pe prinţul întunecat, acesta având o rată de succes de 100%, atunci când este suspendat deasupra unui adversar.
Astfel ajungem la analiza momentelor în care prinţul e subjugat puterii pe care nisipurile o au asupra sa. Cât timp este controlat de ele devine mai puternic, foloseşte un lanţ cu care se poate agăţa de diferite obiecte asemănător lui Kratos din God of War, dar duce şi o luptă contra cronometru, viaţa lui scurgându-se treptat. Din acest motiv e necesar să adune în permanenţă nisip magic. Aceste porţiuni sunt pline de adrenalină şi îşi fac efectul. Trebuie spus că pe parcursul aventurii este foarte bine subliniat conflictul dintre prinţ şi alteregoul său ce capătă din ce în ce mai mult control.
Noile atracţii sunt cursele cu caleşti, care chiar dacă aduc ceva nou, nu par a se integra perfect în atmosfera generală a seriei. Camera rămâne bună, fără unghiuri moarte.
Inamicii din joc nu sunt foarte diversificaţi şi nici prea impresionanţi. În principiu vei întâlni două tipuri de soldaţi: unii solizi cu diferite arme şi arcaşii, ceva mai atletici şi care îţi vor face mari probleme cu săgeţile lor, mai ales în timpul escaladărilor. La aceştia se adaugă câteva creaturi care trebuie aduse în porţiuni luminoase pentru a fi vulnerabile.
Inamicii principali, care mi-au rămas în minte, sunt primul gigant cu care te vei confrunta, uciderea lui necesitând apăsarea butoanelor apărute pe ecran în diferite momente şi desigur marele vizir. Prima luptă este memorabilă şi spectaculoasă însă confruntarea finală mi s-a părut criticabilă, în parte şi datorită unor atacuri neinspirate puse pe seama vizirului.
Jocul are o întindere medie şi este linear.

GRAFICA – 7/10

Dacă aţi citit recenzia mea de la POPWW probabil vă aşteptaţi la cuvinte de laudă în ceea ce priveşte grafica acestui ultim titlu. E foarte adevărat că jocul are filmuleţe excepţionale, care întrec aşteptările! Situaţia se schimbă însă dacă vorbim de jocul în sine. Culorile fantastice din titlul trecut au dispărut total, fiind înlocuite de un gălbui înceţoşat. Poate aşa au înţeles producătorii să redea efectul nisipurilor însă estetic este o catastrofă. Mai mult, modelele personajelor par de cele mai multe ori grosolane, singura excepţie fiind eroul principal care nici el nu arată excepţional. În general ai senzaţia că jocul a fost lansat forţat pe PS 2, fiind sacrificată grafica (gen Star Wars FU, care pe PS 2 este o catastrofă a esteticii în vreme ce pe XBOX 360 este mai mult decât decent).

AUDIO – 8/10

La acest capitol jocul stă bine datorită dialogurilor dintre prinţ şi sinele său întunecat, a vocilor celor doi şi a efectelor sonore care per ansamblu sunt reuşite. Coloana sonoră este bună.

REPLAY – 6/10

La finalul jocului nu mai aveam chef să îl reiau, neexistând experienţe pe care să îmi doresc să le repet. Chiar dacă titlul are diverse bonusuri cum ar fi posibilitatea de a cumpăra diferite imagini din cele trei titluri şi mai multe grade de dificultate, eu nu îi găsesc o valoare de replay, mai ales comparativ cu titlurile disponibile pe piţă.

ÎN CONCLUZIE: Ultimul episod din trilogie nu reuşeşte să încheie în glorie trilogia. El dispune de o serie de elemente noi care vor să ducă jocul mai sus, spre titlurile celebre, însă nici măcar cu acestea nu se aproapie de ţinta propusă. Se impune parcurs de fani, chiar cu o oarecare satisfacţie, însă dacă doreşti doar să încerci aventura persană atunci trebuie să alegi Warrior Within. Micile elemente pe care prezentul titlu le are în plus nu sunt unele de substanţă şi nu creează în niciun caz un joc superior!

MEDIE: 7/10

Gen: acţiune-aventură.

Prince of Persia Warrior Within

Gândindu-mă la Prince of Persia îmi vine în minte imaginea vagă a primului joc şi a capcanelor extrem de dificile. Astfel s-a impus acest titlu care, cu siguranţă, are farmecul său. Primul episod din trilogie reprezintă o transpunere a jocul 2 d clasic. Acesta a avut succes şi personalitate, însă continuarea avea să facă un pas înainte în cronologia seriei.
După evenimentele din prima parte, în care prinţul a manipulat nisipurile timpului, au trecut câţiva ani iar eroul este vânat de creatura Dahaka, gardian al nisipurilor timpului. Aceasta doreşte moartea prinţului deoarece era singurul muritor capabil să controleze timpul. În misiunea sa de a se elibera de acest duşman permanent prinţul află că soluţia este uciderea celei care a creat nisipurile. Călătoria din faţa lui va fi însă una presărată cu pericole...

Înainte de toate trebuie menţionat faptul că prinţul a fost şi a rămas un atlet. Astfel mare parte din jocurile acestei serii s-au bazat pe evitarea capcanelor întâlnite în drumul său. Ele sunt dintre cele mai diverse şi în acest episod însă dozarea lor este mult mai echilibrată, fiind apropiată de proporţia în care sunt înfruntaţi diverşi adversari. Pentru a le depăşi protagonistul va sări peste gropi, va fugi pe ziduri şi va escalada clădiri. Toate acestea menţin un ritm alert care atinge apogeul în timpul porţiunilor în care eşti urmărit de Dahaka. O singură atingere a acestuia este suficientă pentru a îl ucide pe prinţ.
O proporţie importantă o au şi puzzelurile care se îmbină de multe ori cu capcanele în vreme ce în alte puncte îţi blochează trecerea până la rezolvarea lor. Spre exemplu în sala palatului există un mecanism care, în funcţie de modul în care este acţionat permite accesul în diferite porţiuni ale acestuia. Nu e necesar să fie explorate toate aceste arii însă pentru a obţine sabia cu lama de apă va trebui să rezolvi într-adevăr fiecare puzzel şi să explorezi întreagul univers al jocului.
Prinţul are două sisteme de atac: unul bazat pe combouri şi altul pe armele folosite. El poate lupta cu o singură armă, beneficiind de atacuri specifice acestui stil sau cu două săbii, combourile adaptându-se noului sistem. Poate arunca arma în adversar cu un efect mai puternic şi de la o distanţă considerabilă. Interacţionează cu mediul (îşi poate lua elan împingându-se în ziduri, se poate roti în jurul unor stalpi de susţinere mânuind în acest timp sabia etc). Chiar dacă şi aceste serii de lovituri sunt îmbinate cu acrobaţiile despre care am vorbit mai sus ele îşi fac efectul. Unele finalizează prin decapitarea sau secţionarea adversarului altele prin aruncarea acestuia sau străpungere. Pe măsură ce jocul progresează adversarii devin mult mai iscusiţi motiv pentru care doar unele combouri vor reuşi să-i răpună.
Alături de aceste atacuri se adaugă şi abilitatea de a întoarce timpul pentru câteva secunde, acţiune ce poate remedia o eventuală greşeală. Există atât un sistem de gardă cât şi unul ce permite eschivarea din faţa anumitor atacuri. Camera nu ridică probleme în niciun moment al jocului urmărindu-l pe protagonist.
Inamicii sunt satisfăcători, de la piraţi până la creaturi animalice. Trebuie spus că aceştia nu au foarte multe atacuri însă problemele apar deoarece atacă în grup iar puterea loviturilor, chiar daca nu este exagerată, se poate cumula uşor atunci când eşti înconjurat.
Inamicii principali nu sunt numeroşi, unul sau doi giganţi ce se pot considera precursorii ciclopilor din God of War, conducătoarea piraţilor, regina şi desigur Dahaka.
Întinderea jocului te va mulţumi iar explorarea în timpuri diferite a aceloraşi locuri contribuie şi ea la magie. Dacă vei explora întregul castel vei descoperi un joc peste medie ca lungime şi care rămâne per ansamblu unul linear, exceptând micile abater menţionate mai sus.

În materie de grafică jocul m-a mulţumit. Cele mai impresionante sunt culorile intense, roşul steagurilor pe care prinţul alunecă este parcă de catifea. Pe măsură ce inamicii sunt ucişi, pe lângă sânge se poate observa cum se răspândeşte şi nisipul, de un auriu strălucitor, ce îi contaminase.
Modelele personajelor bune, fiind păstrate proporţiile. Cele mai impresionante sunt construcţiile şi clădirile pe care eroul le explorează şi pe care se caţără. Deosebită mi s-a părut o porţiune în care acesta trebuie să escaladeze rapid o clădire înainte de a se dărâma precum şi porţiunile în care eşti urmărit de Dahaka. De asemenea filmuleţele sunt foarte bine realizate.

Vocile personajelor sunt bune iar dialogurile potrivite în ciuda faptului că şi-au pierdut o parte din umorul avut iniţial. Muzica este plăcută, potrivită unui joc de aventură. Sunetele pe care le fac armele în contact cu diferite obiecte este realist iar în lupta cu demonii afectaţi de nisipurile timpului ultima lovitură dă senzaţia perforării unui sac de nisip, efect foarte reuşit.

Ca valoare de replay trebuie spus că dintre cele trei jocuri acesta mi s-a părut cel mai reuşit, la vremea respectivă l-am considerat chiar aproape de perfecţiune. El este şi singurul care are două finaluri alternative. Primul care nu necesită niciun fel de efort, ci doar parcurgerea jocului, iar al doilea, ce se integrează în firul epic al seriei, necesită obţinerea sabiei cu lama de apă. Pentru acest obiectiv trebuie completate toate puzzelurile şi în consecinţă în final prinţul va înfrunta creatura Dahaka.
Există şi o serie de bonusuri cum ar fi filmuleţele din joc precum şi o serie de clipuri de prezentare. Jocul are grade de dificultate.

Acest titlu este alegerea perfectă pentru cei care vor să experimenteze atmosfera seriei persane, fiind după părerea mea cel mai echilibrat din trilogie. Ultimul episod, chiar dacă vine cu câteva inovaţii are şi o serie de minusuri considerabile. Astfel dacă doriţi o aventură intrigantă cu capcane ce necesită dexteritate precum şi puzzeluri variate, Prince of Persia Warrior Within este o alegere bună.

MEDIE: 9/10

Gen: acţiune/aventură.

A 25-a aniversare a lui Mario

Fiind aniversarea lui Mario, acest scurt clip comemorativ se impune. Iar dacă aveţi colecţia restaurată Mario AllStars, de pe Super Nintendo, seria se poate relua cu nostalgia firească. Nu degeaba Mario ocupa primul loc in topul celor mai fermecători eroi din jocurile video…

Jocurile Mario: un fenomen!

Nu trebuie să fi un jucător cu experienţă pentru a cunoaşte numele Mario. Mascota Nintendo, ce a devenit celebră acum 25 de ani pe întreg globul, a cucerit, în egală măsură, copii, adoleşcenţi şi chiar oameni mari. Magica lume a lui Myamoto a inspirat o întreagă industrie şi reuşeşte să se impună şi în prezent prin originalitatea specifică.

Mario Bros (1983), creat de acelaşi Shigeru Miyamoto, a fost primul titlu al seriei, oarecum atipic, deoarece prezenta un ecran fix, şi un mod de joc similar primului Donky Kong, lansat atât pe arcades cât şi pe consola Nintendo. Cei doi fraţi mecanici, Mario şi Luigi, sunt chemaţi pentru a rezolva problema ţevilor din oraş. Se pare că tot felul de creaturi au invadat canalizarea blocând-o. Două persoane se puteau juca concomitent, surprinzând inamicii ce se deplasau pe diferitele trasee ale stagilor. În centru exista un buton care dacă se acţiona ducea la neutralizarea adversarilor de pe ecran. El putea fi folosit de trei ori într-un stagiu. Sincer, jocul m-a atras mult mai mult decât popularul Donky Kong, mai ales datorită opţiunii de cooperare. Unii din inamicii întâlniţi aici au fost preluaţi ulterior în seria Super Mario Bros.

Super Mario Bros (1985) este primul titlu în care protagonistul trebuie să parcurgă opt lumi cu diferite obstacole şi inamici înverşunaţi pentru a salva celebra prinţesă a ţinutului. Astfel sunt introduşi Bowser şi hoardele sale de luptători dispuşi la orice pentru a îl opri pe Mario şi pe fratele acestuia. Cele opt lumi sunt structurate pe patru nivele, ultimul reprezentând mereu castelul lui Bowser. Vei înfrunta şapte clone ale acestuia pentru a salva prinţesa în al optulea castel. Apar pentru prima oară obiectele magice cu efect unic: simpatica ciupercă, ce îl ajuta pe Mario să crească, floarea cu ajutorul căreia putea arunca sfere de foc, steaua ce îl imuniza pentru o perioadă de timp, vrejul de fasole etc. Lumile erau prezentate cât mai diferit: zi, noapte, apă, gheaţă, stabilind parametri ce aveau să fie preluaţi în celelalte episoade. Timp de două decenii acesta a fost cel mai vândut joc al tuturor timpurilor, cu 40.24 de milioane de unităţi vândute în întreaga lume. El a fost surclasat în 2009 de către Wii Sports.

Super Mario Bros 2 (1988) fiind o adaptare a jocului Yume Kōjō: Doki Doki Panic, lansat de Nintendo în Japonia, are o abordare diferită putând alege dintre patru personaje, pentru prima oară individualizate: Mario era cel mai echilibrat, Luigi sărea cel mai sus, Ciupercuţa Tod era cea mai rapidă iar prinţesa putea zbura câteva momente. Această echipă trebuie să salveze ţinutul de invadatorii ce au pus stăpânire pe el şi care au o adevărată aversiune pentru legume. Ei trebuie să scoată diferitele plante ce se află în pământ pentru a lovi inamicii, ce nu pot fi eliminaţi în stilul clasic, sărind pe ei (şi aici există diferenţe: Ciupercuţa va scoate cel mai repede o plantă iar prinţesa cel mai greu). Nivelele sunt în continuare de mers în faţă, cu particularitate că uneori acestea pot fi şi ascendente. Chiar dacă nu are magia primului Super Mario, acest titlu este agreabil, prin schimbarea de perspectivă şi prin varietatea personajelor. În final totul se dovedeşte un vis frumos al lui Mario, care doareme liniştit în pătuţul lui. El ocupă locul trei în vânzările Nintendo cu zece milioane de unităţi.

Super Mario Bros 3 (1988) este cu siguranţă cel mai complex titlu NES din serie. Şi azi sunt uimit gândindu-mă la cât de lung, complex şi detsaliat a fost acest joc. Avem din nou opt lumi insă de această dată fiecare lume este împărţită în numeroase levele cu specificul ei, plus unul sau două castele. La finalul fiecărei lumi vei explora una din corăbiile zburătoare ale copiilor lui Bowser. Prima lume este cea mai accesibilă, cu ţinutul lui Mario în timpul primăverii, urmează cea de gheaţă, a deşertului, a norilor, a apelor, a plantelor carnivore, a urişilor etc. Cea a lui Bowser este înconjurată de lavă, fiecare level fiind un car de război sau corabie de luptă, toate foarte dificile. Creativitatea a atins în acest joc cote maxime, oarecum nesurclasate nici de Mario World. Fiecare nivel era atăt de diferit şi original faţă de celelalte, iar unele lumi aveau pănă la 12 nivele. În prima lume Mario putea aluneca pe unele dealuri, ţinuturile deşertului erau pline de mlaştini, în ţinutul giganţilor oricât de mare ar fi Mario tot nu se compara cu adversarii, lumea apelor este plină de insule ce se pot scufunda într-o clipă iar uimirea nu încetează niciodată…Şi capitolul obiectelor magice a fost îmbunătăţit: se adaugă frunza ce îl transformă pe Mario într-un raton, mai precis ii cresc urachi şi coadă cu care după un anumit elan poate zbura un timp. Mult mai rare sunt obiectele care îl transformă în urs acesta putând deveni de piatră câteva clipe, momente în care nu poate fi ucis. În zonele cu apă Mario se transformă în broscuţă înnotând mult mai repede. Rare sunt obiectele ce îi dau lui Mario armura garzilor lui Bowser, cu posibilitatea de a arunca ciocane, aidoma lor. Pe parcursul fiecărei lumi exisă două tipuri de puzzeluri cu diferite bonusuri: unul în care trebuie să alegi o cutie din trei, primind un obiect magic şi al doilea în care în funcţie de figurina pe care o formezi (ciupercă, floare sau stea), primeşti un anumit număr de vieţi. Tot aici Mario dopândeşte facultatea de a lua carapacele inamicilor ameţiţi pentru a le arunca în alte obiecte sau duşmani. Jocul este foarte lung şi deosebit de greu în ultimele lumi dar reprezintă o adevărată capodoperă pe care aş reluao cu multă plăcere şi azi. Tot aici apare primaul tip de puşculiţă, în care Mrio poate stoca diferite elemente (floare frunyă etc). A fost finalizat în doi ani, sub îndrumarea vigilentă a lui Shigeru fiind un succes (18 milioane de unităţi).

Super Mario World (1990) este primul titlu (Super Nintendo) în care se fac simţite influenţele 3d în diferite momente şi chiar în mişcările personajelor. Acestea sunt redesenate, păstrându-se totuşi rasele din titlurile precedente, mult mai comice, indivitualizate şi cu atacuri diversificate. Unii inamici au chiar mantia zburătoare, ce îi înlocuieşte şi lui Mario frunza ce îl transforma în raton, cu acelaşi efect. El dobândeşte un nou atac, o lovitură răsucită ce poate zdrobi materia prea solidă pentru o lovitură de cap. Ineditul este asigurat de Yoshi, simpaticul dinozaur verde şi care, vom afla mai târziu, îl ajutase pe Mario încă de la primele sale luni de viaţă. El poate înghiţi o serie de inamici pe care dacă te grăbeşti îi scuipă sub diferite forme. Dacă eşti atins Yoshi fuge speriat însă Mario îl poate ajunge din urmă. Întâlneşti şi pui de Yoshi pe care dacă îi hrăneşti cresc şi pot fi încălecaţi. Unii dintre aceşti pui au proprietăţi diferite putând arunca foc, zbura etc. Se adaugă şi o serie de inamici noi şi în general mai difcil de învins. De această dată avem o singură hartă imensă, cu diferite puzzeluri în casele cu fantome, trasee alternative secrete şi care dezvăluie în repetate rânduri două-trei, poate chiar mai multe nivele. Detaliile sunt impresionante, un exemplu edificator fiind cel al unor duşmani care loviţi, ies din carapace şi o lovesc nervoşi cu piciorul. În aceste momente ei sunt prezentaţi cu un maiou alb şi cizmuleţe, cu adevărat fantastic, lista putând continua… Jocul a fost creat în trei ani realizând visul lui Miyamoto: un prieten dinozaur pentru Mario. El a depăşit 20 de milioane de copi vândute în toată lumea.

Super Mario World 2: Insula lui Yoshi (1995) este cronologic prima aventură a lui Mario. Doi nou-născuţi sunt pierduţi în pădure iar unul dintre ei (Mario) este găsit de o familie de Yoshi. Aceştia decid să îl ajute să îşi găsească fratele înainte ca magii să îl răpească. Deci în această aventură Yoshi este personajul principal, avându-l în spate pe micul Mario. Dacă inamicii îl ating Mario începe să plângă iar Yoshi are la dispoziţie un număr de secunde (afişate pe ecran) în care să îl recupereze. Grafica este cea din Super Mario World, cu mecanică şi inamici asemănători. Diferenţa constă în estetica stagiilor, ele fiind redate asemeni unui desen în culori, sau aşa cum ar percepe un bebeluş lumea. Ideea este originală şi îşi atinge scopul. Jocul are o întindere mare, ocazie cu care micul Mario va călători pe rând, cu diferiţi membri ai familiei Yoshi, până la castelul micului Bowser. Intrând în camera acestuia îl vei descoperi, cu zâmbetul pe buze, dormind printre jucării. Desigur custodele său, magul, va depune eforturi pentru a îl determina să te captureze. Acest episod este deosebit şi plin de savoare, introducând câteva elemente noi şi aducând prospeţime serie. El a vândut aproximativ patru milioane de exemplare ocupând locul 22 în Nintendo top 100.

Super Mario RPG: Legenda celor 7 Stele (1996) este ultimul titlu 2d din acea generaţie şi reprezintă transpunerea aventurii în stil RPG. De data aceasta alături de Mario luptă patru aliaţi printre care poate fi chiar...Bowser. De remarcat faptul că în ciuda tendinţei de simplificare a jocurilor de acest gen, axată mai mult pe gameplay şi ignorând oareum grafica, Mario reprezintă excepţia. Titlul are şi de această dată o influenţă 3d destul de puternică dar fără a aduce atingere stilului rotunjit al personajelor. Trebuie spus că şi această încercare a fost un succes, Mario simţindu-se la fel de comfortabil şi într-o aventură RPG. Este preţuit de critici pentru grafica lui deosebită şi, în ciuda unor păreri diferite cu privire la gameplay, a fost preţuit de public. A reuşit să vândă 1,47 de milioane de exemplare atrăgând jucători şi din afara fanilor RPG.

Super Mario 64 (1996) este titlul prin care eroul nostru păşeşte în a treia dimensiune. Este un joc deschis cu o mare arie de explorare. Am fost uimit să îi aud vocea originală pentru prima oară şi să îl trag de urechi la intrarea în joc. Grafica, foarte preţuită în epocă, l-a propulsat rapid pe piaţă vânzările fiind pe măsură. Acum Mario avea noi mişcări putând chiar să dea cu pumnul. Accesa diferite lumi în căutarea stelelor pierdute şi desigur având ca ţel salvarea prinţesei. Grafica mă impresionase, la fel şi culorile intense ale personajelor. Totuşi exceptând traseele de tip intrecere/cursă, întâlnirea iniţială cu Bomba imensă precum şi lupta fabuloasă din final cu Bowser, noul sistem nu m-a cucerit, simţind lipsa elementelor clasice.

Alte titluri Super Mario: pentru un timp un nou episod s-a lăsat aşteptat însă celebra mascotă a avut numeroase apariţii în diferite titluri şi console ale celor de la Nintendo. Dintre acestea amintesc: Mario Kart, Mario Tenis, Mario Golf, Mario Strikers, Mario Sunshine, Paper Mario, Luigi’s Mansion etc. Aceste titluri nu mi-au trezit interesul, nefiind veritabile titluri Mario, cu iz de şcoală veche, motiv pentru care am preferat să rejoc uneori Mario AllStars (varianta SNES, mult îmbunătăţită grafic, a titlurilor NES) şi cele două Mario World.

Mario Galaxy (2007) Shigeru Miyamoto revine în forţă pe ultima consolă, Nintendo Wii. Având la bază modelele personajelor din Mario 64, acum mult mai rafinate şi cizelate, cu o abordare inedită pentru acel an (galaxiile cu sistemul de cameră specific) şi cu o reală perlă a coroanei, coloana sonoră, cu arii simfonice specifice gameplay-ului, completate de sunetele clasice din era 2d, noul titlu spulberă topurile!

Mario Galaxy 2 (2009) păstrează gameplayul primului titlu Wii, cu ceva elemente noi precum şi retuşuri grafice. Recenziile celor două jocuri sunt publicate pe blog și se regăsesc în Top 10 titluri Wii.

New Super Mario Bros (2009) un joc ce îmi crează reale emoţii fiind în sistem 2d, cu posibilitatea de cooperare a cel mult patru jucători. Desigur doi ar fi mai mult decât suficienţi pentru a asigura o distracţie totală, cu riscuri minime de a îngreuna avansarea. Este un titlu de şcoală veche cu care abia aştept să îmi testez abilităţile şi nervii!

Sintetizând într-o singură frază: Super Mario Bros are (la fel ca mine) 25 de ani, prin longevitatea şi prospeţimea lui, tranşcende legenda şi ni se arată ca un fenomen complet, pe deplin fermecător şi astăzi!

Diablo 3: Călugărul

Iată şi a cincea clasă. Acum că ele au fost definitivate iar gameplayul se află într-un stadiu avansat, nu avem decât să aşteptăm lansarea din 2011...