Dante’s Inferno

POVESTE: 7/10

Divina Comedie este una dintre cele mai importante oprere ale literaturii universale, motiv pentru care încercarea de a o adapta la un joc video este o iniţiativă îndrăzneaţă, dar nu mai puţin, pretenţioasă. Reuşita proiectului este discutabilă.
În joc Dante este prezentat ca fiind un cruciat, care fiind rănit mortal, refuză să îşi abandoneze sufletul şi descinde în infern, parcurgând cele nouă cercuri ale iadului, pentru a-şi salva iubita. Asemeni operei, Dante este călăuzit şi în joc de Virgiliu, acesta prezentându-i sufletele ce sunt condamnate în fiecare cerc al Iadului şi ale căror păcate nu îi sunt străine nici protagonistului. Dorind să surprindă rolul controversat avut de Biserică în acea perioadă ni se prezintă cardinali demonizaţi, manipulatori ai cruciaţilor precum şi scene în care simbolul creştinismului (crucea) se prăbuşeşte într-o groapă de foc.
Trebuie spus că această scena m-a impresionat cel mai mult, în rest neputând empatiza prea mult cu personajul şi nici cu drama sa, în general neconvingătoare. Prezentarea oscilează şi ea între filmuleţe deosebite şi amintiri cu iz de anime geometric, neatractive.

GAMEPLAY: 7/10

Voi, cei ce intraţi aici, lăsaţi orice speranţă… de a întâlni un joc, precum God of War! Totuşi, trebuie spus că în prima parte a jocului gameplay-ul prinde, în minte având ca termeni de comparaţie titluri precum Devil May Cry 4 sau chiar God of War 3. Nu după mult timp apar şi primele confruntări, pline de mini-gamuri atractive, scene incărcate de simbolism şi desigur iadul! Acesta este grotesc, cu creaturi terifiante, comparabile doar cu cele din ultimele episoade ale serialului de animaţie japoneză Berserk. Întunericul, ţipetele, descinderea permanentă şi desigur creaturile menţionate, toate pun presiune asupra jucătorului cu tente nevrotice. Din păcate, cam pe la mijlocul aventurii, toate aceste elemente încep să se estompeze din ce în ce mai mult. Chiar şi puzzle-urile iniţial atractive şi cu un oarecare specific, devin uşor obositoare.
În ceea ce priveşte mecanica este un copy-paste din God of War 3: aceleaşi eschive, acelaşi blocaj /counter, acelaşi tip de prins, precum şi combouri cu efect similar. Te caţeri pe ziduri ca în GOW 3, avansezi pe lanţuri… ca în GOW 3. Sunt conştient că multe titluri au împrumutat mecanica din deja legendarul titlu al celor de la Sony, dar au ştiut cum să facă acest lucru în avantajul titlului pe care îl realizau iar nu în detrimentul acestuia.
Combourile evoluează în funcţie de ramurile pe care le dezvolţi: sfinte (în general scheme de upgradare implicând crucea, viaţa şi mana), malefice (scheme implicând secera, viaţa şi mana). Când eşti pe punctul de a ucide un inamic, eşti pus să alegi: îl absolvi de vină sau îl condamni, rezultând puncte de experienţă în ramura specifică. Pe parcursul jocului vei dobândi patru forţe, utilizabile în limita segmentului de mană. Vei dobândi şi o serie de relicve ce îţi conferă diferite bonusuri (creşte şansa de a riposta după blocaj, creşte potenţialul unui prins etc.) Acestea sunt excesiv de numeroase, putând fi utilizate doar două concomitent şi, dacă alegi să le upgradezi poţi ajunge la patru. Ele sunt probabil utile doar pe ultimele două grade de dificultate, jocul fiind accesibil pe normal şi fără ele.
Aş fi vrut ceva mai multe clase de adversari, pentru a satisface diversitatea. În schimb inamicii principali sunt destul de atractivi, cu una sau două excepţii. Jocul are o durată medie, cu un sistem de cameră la înălţimea aşteptărilor.

GRAFICĂ: 7/10

Încă din primele clipe îţi dai seama că echipa de graficieni din Dante’s Inferno nu a acordat atenţie fundalului din diferitele arii de joc. Ele sunt în cel mai bun caz simpliste, comparabile cu cele din generaţia trecută dar fără a putea rivaliza cu titlurile de top precum Resident Evil 4, God of War 2 sau Crash of the Titans. În timp ce filmuleţele sunt la nivelul anului de lansare (2010), când vine vorba de clipurile din joc pot apărea nemulţumiri legate de modul în care sunt realizate modelele personajelor. Legat de cele câteva clase de adversari cred că puteau fi ceva mai cizelate şi cu un plus de detaliu.
Prezentarea grafică a iadului, mereu întunecat, funcţionează, reuşind în acelaşi timp să scoată în evidenţă lumina combourilor şi mai ales argintiul crucii sfinte.

AUDIO: 7/10

Câteva coruri fac uneori atmosferă dar fără a mai surprinde, efecte de fundal şi impact reuşite, interpretări de nivel mediu ale actorilor ce doar în câteva momente reuşesc să te atingă emoţional. În câteva situaţii se observă o uşoară desincronizare între mişcarea buzelor şi voce.

REPLAY: 6/10

Din punctul meu de vedere jocul nu merită reluat, în ciuda gradelor de dificultate existente, a noilor relicve, sau a câtorva combouri neupgradate. O oarecare monotonie cu iz de repetitivitate se simte încă de la prima parcurgere, deci exceptând situaţia în care sunteţi un împătimit al grotescului acest titlu nu vă va trezi dorinţa de a-l reparcurge.

ÎN CONCLUZIE: Dante’s Inferno face parte dintre acele jocuri ce, inspirându-se dintr-un titlu-mentor (din nou God of War 3), nu reuşesc să-i integreze spiritul în propia creaţie autonomă, aşa cum reuşeşte pe deplin Castlevania Lords of Shadow, sfârşind în schimb prin a fi o copie palidă a originalului.

MEDIA: 6.80/10

Gen: acţiune-aventură.