Mortal Kombat Shaolin Monks

Pe lângă seria principală producătorii au încercat să ofere titluri de acţiune aventură care să extindă universul Mortal Kombat. Prima iniţiativă în acest sens a fost M.K. Mythologies: Sub-Zero, care însă nu a cucerit publicul în special datorită unei grafici nepotrivite genului aventură. A urmat M.K. Special Forces, un eşec total iar în cele din urmă titlul de care vă vorbesc în această postare, mult deasupra celorlalte!
Jocul începe cu un filmuleţ superb ce este în realitate o sintetizare a primului turneu Mortal Kombat. Imediat după fuga lui Shang Tsung palatul se dărâmă iar Kung Lao şi Liu Kang se regăsesc în catacombele lui Goro. De aici începe aventura celor doi al cărei scop este părăsirea insulei şi oprirea lui Shao Kahn înainte ca forţele acestuia să distrugă pământul.

Fiind vorba de Mortal Kombat toată lumea ştie la ce trebuie să se aştepte. Brutalitatea şi valurile de sânge sunt sinonime cu acest titlu. Însă de această dată aceste elemente reuşesc să fie doar o componentă a unui gameplay foarte reuşit.
Iniţial poţi alege între a juca cu Liu Kang sau Kung Lao. Ambii au o serie de atacuri grupate pe următoarele categori: lovituri simple (pumni-picioare), combouri, atacuri speciale (importate în general din jocul original) şi prinsuri. Un sistem de gardă este asigurat prin simpla apăsare a unui buton iar în final adaugăm nelipsitele fatalităţi şi brutalităţi. Ceea ce uimeşte cu adevărat este sistemul de upgradare, acesta fiind foarte amplu. Astfel, pe măsură ce învingi adversari capeţi experienţă iar aceasta poate fi folosită pentru a activa o serie de atacuri noi, dintre care unele impresionante. Schemele se activează în acelaşi mod, unele capătând sens în această modalitate de joc (SubZero alunecă spre un adversar îndepărtat pe pârtia de gheaţă, Kung Lao apare în spatele unui inamic pentru a-l surprinde etc). Totuşi altele sunt preluate în stilul rigid în care fuseseră concepute iniţial (Liu zboară cu piciorul de parcă ar fi fost aruncat din tun, iar simplul triunghi din aer al lui SubZero este la fel de rigid ca şi până acum). Prinsurile se pot upgrada şi ele reuşind să fie originale, de efect şi destul de variate. Pe lângă fatalitatea pe care o înveţi iniţial se pot dobândi multe altele dacă le poţi găsi în diferitele locuri în care sunt ascunse. Prin toate aceste atacuri diversitatea este asigurată pe tot parcursul jocului putând să înveţi atacuri noi. Impactul este foarte bun începând cu cele mai simple lovituri şi până la atacurile speciale. Controlul este receptiv la comenzi iar modul de luptă cu adversari multiplii este la fel de eficient ca în God of War.
Modul de cooperare este cât se poate de reuşit, ecranul nu este înjumătăţit iar lucrurile merg impecabil singura excepţie fiind atunci când cei doi merg în extremele opuse ale câmpului de lupă. De asemenea gameplayul este conceput în aşa fel încât doar prin cooperare să se poată accesa anumite încăperi şi secrete ale diferitelor stagii parcurse. Un alt bonus este cel al atacurilor în echipă.
Inamicii sunt adunaţi din tot universul Mortal Kombat şi reuşesc să reânvie nostalgia vremurilor de demult. Cât despre adversarii principali aceştia sunt reprezentaţi de personajele prezente în Mortal Kombat 2. Aproape fiecare din ei are propriul stagiu, lupta este spectaculoasă, în genul luptei din ring, fluiditatea fiind însă maximă. Ultima confruntare va fi formată din trei lupte consecutive! În finalul fiecărei lupte cu un inamic principal trebuie să apeşi cu rapiditate butoanele apărute pe ecran rezultatul fiind o fatalitate unică, specifică respectivului adversar. Dacă ratezi va trebui sa continui încă puţin lupta, sorţii victoriei putându-se schimba. De multe ori trebuie să apeşi cu rapiditate un anumit buon pentru a distruge un anumit obiect (adaptare perfectă a bonusului test your might din primul MK) sau pentru a îţi învinge adversarul.
I.A.ul este mulţumitor gradul de dificultate putând fi ajustat după preferinţă.
Camera este foarte bună putând fi setată după cum îţi este mai comod: fie în spatele tău fie pe mod automat. Indiferent de alegere îşi va face cu succes datoria. Jocul este linear, singurele excepţii fiind accesarea camerelor secrete, specifice mai ales modului de cooperare.

Filmuleţul introductiv este splendid în vreme ce clipurile din timpul jocului lasă uşor de dorit, de parcă ar fi fost făcute în grabă. Altfel jocul are global o grafică foarte bună ce depăşeşte media. În unele situaţii s-ar fi putut lucra mai mult la detaliile mediului înconjurător însă dincolo de asta personajele sunt bine structurate iar mişcările cursive şi de impact.
Vocile sunt cele clasice, care nu au şocat niciodată prin interpretare. Chiar şi aşa vocile nu sunt rele şi în ciuda unor replici mai neinspirate între Kung Lao şi Liu Kang, vei dori să le urmăreşti. Sunetul la impact îşi face efectul precum şi coloana sonoră, în stilul celei din jocurile MK clasice.

Mortal Kombat a atras fanii şi datorită unor personaje precum Scorpion sau SubZero motiv pentru care mulţi dintre voi veţi fi bucuroşi să aflaţi că după terminarea jocului cu cei doi călugări acesta poate fi parcurs şi cu cei doi ninja. Pe lângă această opţiune superbă jocul mai dispune de un mini ring în care vei putea salva câteva figuri marcante ale seriei pentru a le putea pune să se confrunte până la moarte. Exceptând varianta PAL a jocului există şi posibilitatea de a accesa jocul original MK II. La toate astea se adaugă cooperarea ale cărei secrete şi variante sunt greu de epuizat!

Cu o serie aflată în declin datorită lipsei de competitivitate cu jocuri precum Tekken sau Soul Calibur, echipa jocului demonstrează că poate crea în sfârşit un titlu de acţiune solid.
Întradevăr personajele din Mortal Kombat fac un salt afară din ring pentru a plonja în mijlocul unei aventuri ce nu trebuie ratată!

MEDIE: 9/10

Gen: acţiune.

Detalii Mortal Kombat

Pe lângă trailerul prezentat ieri vă propun şi primele zece minute de gameplay efectiv date publicităţii de către producătorii ultimului titlul Mortal Kombat. Pe toată durata demonstraţiei un membru al echipei dă informaţii legate de acest proiect ambiţios care pare să readucă seria în mijlocul competiţiei.
Ni se propun 26 de luptatori plus o căsuţă de alegere la întâmplare şi probabil un personaj selectabil în urma unui cod. Panoul este facut cu mult stil iar personajele sunt redate în amănunt. Din aceste secvenţe îmi dau seama că vom avea parte de o prezentare excepţională, grafică de ultimă generaţie, fluiditate, sistem al camerei inovativ, de clasicele fataltăţi şi multe alte elemente aparent bine cântărite. Sper doar să existe măcar cinci scheme de fiecare personaj pe lângă sistemul de combouri şi noile opţiuni! Pentru alte amănunte urmăriţi interviul!

Trailer Mortal Kombat

La finalul articolului despre seria Mortal Kombat vorbeam despre ultimul titlu pe care producătorii cred că îl vor lansa la finalul acestui an sau în prima parte a anului 2011. Cred că acest trailer vă va convinge să fiţi la fel de optimişti ca şi mine, asta mai ales dacă aţi fost fani ai seriei în trecut!

Mortal Kombat între mit şi realitate

În 1992, când existau doar Street Fighter II produs de Capcom şi Fatal Fury al companiei SNK, Midway aruncă pe piaţă primul joc cu personaje digitalizate şi care conţinea sânge. În timp acesta avea să genereze un adevărat fenomen. Chiar şi aşa, cu ce rămânem dacă punem astăzi seria Mortal Kombat sub lupă?

Mortal Kombat avea şapte personaje selectabile. Johnny Cage este inspirat din personajul interpretat de Jean-Claude Van Damme în filmul Sport sângeros în vreme ce Liu Kang este omagiul adus de către producători lui Bruce Lee. Rayden este de asemenea zeul tunetului în Japonia. Sistemul permitea folosirea a trei scheme pentru fiecare luptător, un prins, lovituri cu pumnii şi picioarele, faimosul uppercut, o lovitură din întoarcere şi desigur un buton destinat gărzii.
Pe lângă sângele care abunda a venit şi elementul şoc: fatalitatea. Fiecare personaj avea o modalitate specifică prin care îşi extermina adversarul. Exista şi o fatalitate de stagiu în care cel care pierdea era aruncat într-o groapă cu ţepi uriaşi, unde se pot observa şi rămăşiţele altor luptători. Capetele din ţăruşi sunt ale producătorilor. Ultimele două personaje nu puteau fi selectate şi nu aveau fatalităţi. Goro, creatura cu patru braţe era şi ea o apariţie îndrăzneaţă.

Mortal Kombat II, lansat un an mai târziu, făcea progrese notabile. Astfel numarul luptătorilor selectabili creştea de la 7 la 12. Se observă impactul pe care îl făceau unele personaje precum Shang Tsung şi cei trei ninja: SubZero, Scorpion şi Reptile. Acum fiecare personaj avea două fatalităţi iar Shang Tsung trei. Existau trei fatalităţi de stagiu la care se adăugau babalităţile şi prieteniile. Acestea erau introduse pentru a atenua violenta din primul titlu. Grafica era şi ea îmbunătăţită, povestea continua să fie palpitantă iar la final existau din nou două personaje ce nu puteau fi selectate.

Mortal Kombat III apare în 1994 şi ne prezintă 14 luptători selectabili la un nivel de grafică superior, vechile personaje fiind redesenate. Este adăugat un buton pentru fugă şi sistemul de combo, ambele controversate. Pe lângă fatalităţi sunt introduse animalităţile şi brutalităţile. Fatalităţile de stagii se menţin si sunt ceva mai spectaculoase. Este introdus un sistem pe două planuri în care adversarul putea fi aruncat prin tavanul încăperii lupta continuând în cealaltă locaţie. Shao Khan este din nou ultimul adversar din joc fiind precedat de centaurul Motaro. Odată cu acest joc se încheie trilogia 2d a seriei. Unlimited Mortal Kombat III se putea găsi în sălile de jocuri în anul 1995. Acesta avea patru luptători în plus de cei disponibili în varianta iniţială şi încă patru ce puteau fi accesaţi în urma introduceri unui cod.

Mortal Kombat Trilogy - 1996 este ultimul joc 2d din serie şi apare ca o reuniune a tuturor luptătorilor din jocurile anterioare, unii din ei fiind disponibili în două variante distincte. Pentru prima oara puteau fi selectaţi si luptători precum Goro, Kintaro, Motaro şi desigur Shao Kahn. De asemenea jocul conţinea aproape toate locaţiile din jocurile iniţiale. Se poate observa un adaos de sânge şi ceva retuşări minore la primele modele de luptători.

Mortal Kombat IV - 1997 face saltul în epoca 3d. Jocul a creat dificultăţi pentru producători fiind primul joc realizat în acest stil. El avea un set de 15 luptători selectabili la care se adăuga Goro, selectabil în urma unui cod. MK IV introduce sistemul în care fiecare luptător dispunea de o armă precum şi posibilitatea de a folosi o serie de obiecte aflate în arena de luptă. Existau două fatalităţi de personaj precum şi două fatalităţi de stagiu. În ediţia Gold, lansată pe consola Dreamcast în 1999, sunt retuşate o serie de minusuri ale graficii şi sunt adăugate încă şase personaje selectabile. Sunt introduse arene noi şi se ajustează puţin sistemul de luptă cu arme.

Mortal Kombat: Deadly Alliance - 2002-2003, este primul titlu care nu a fost lansat şi pe PC, ci doar pe consolele video din generaţia PS 2 . Acesta pretindea ca reinventează seria şi din acest motiv luptătorii aveau trei stiluri de luptă: unul cu arma şi două stiluri de arte marţiale. Pentru a forţa jucătorii să aprofundeze aceste opţiuni schemele sunt reduse la două sau maxim patru. Fiecare personaj are o singură fatalitate, fără a exista una specifică unui anumit stagiu. Numărul luptătorilor urcă undeva la 22. Sunt introduse şi o serie de bonusuri care să ţină treaz interesul jucătorilor.

Mortal Kombat: Deception – 2004. Avem la dispoziţie 26 de personaje cu două fatalităţi şi varianta harakiri. Se introduce şi un sistem nou de capcane prin care un personaj poate fi ucis instantaneu în timpul luptei. Se menţin bonusurile asemănătoare celor din titlul precedent, gen şah şi un mod gen RPG. Titlul a vândut un milion de unităţi, depăşind orice alt titlu al seriei!

Mortal Kombat: Armageddon – este ultimul titlu lansat până în prezent. Sunt reunite toate personajele din serie formând un impresionant panou de 63 de personaje! La acestea se adaugă posibilitatea de a-ţi crea propiul personaj! Se face o sinteză intre cele trei stiluri de luptă prezente în ultimele două episoade, un stil cu armă şi unul specific artelor marţiale. Un nou sistem este introdus prin care fiecare îşi crează propria fatalitate apăsând o serie de butoane, fără a mai dispune de fatalităţile clasice. Bonusul de tip RPG din titlurile precedente se menţine şi un nou mod de curse este adăugat.

ÎN CONCLUZIE: privind în urmă primele două titluri au fost excelente pentru vremea lor, acestea fiind şi cele pe care le-am jucat pentru o perioadă foarte îndelungată. Episodul al treilea, chiar dacă a făcut un salt în grafică m-a dezamăgit cu modalitatea de fugă precum şi cu sistemul de combo şi brutalităţi, contactul cu el fiind tangenţial. Ediţia Trilogi mi-a atras din nou atenţia având toate personajele cu retuşările de rigoare. Din acest motiv l-am jucat o scurtă perioadă. Mortal Kombat IV era probabil primul fighting 3d pe car îl jucam, motiv pentru care a avut un oarecare impact mai ales datorită filmuleţelor impresionante. Totuşi sângele pătrăţos precum şi modul ridicol de luptă cu arme şi obiecte l-a dinamitat în scurt timp. Ulterior, în plină epoca Playstation şi apoi PS 2, am sărit cu totul MK Deadly Alliance precum şi Deception. Primul era pur şi simplu hilar, cu mişcări şi aspect dezastruos în vreme ce Deception, chiar dacă mai reuşit grafic, nu m-a convins să îl încerc măcar! Lucrurile au stat diferit cu Armageddon. Nostaligia precum şi dorinţa de a revedea toate personajele în stil 3d m-au determinat să îl adaug la colecţia PS 2. Interacţiunea cu mediul este foarte bună iar grafica este şi ea la un nivel ridicat. Stilul rigid al unor lovituri precum şi absenţa unor scheme solide îl fac totuşi necompetitiv. Deasupra tuturor defectelor este lipsa fatalităţilor! Cum au putut să îi ia acestui titlu tocmai elementul care l-a consacrat?!
Dincolo de cele spuse mai sus trebuie sa admit că aştept cu mare nerăbdare ultimul episod, programat să apară în 2011. Producătorii vorbesc de reinventare iar primele impresii sunt pozitive din punctul meu de vedere!

Interviu God of War III

Dacă ultimul episod din seria God of War a atins perfecţiunea acest lucru se datorează şi ambiţiei producătorilor de a nu se mulţumi cu puţin şi de a-şi testa în permanenţă limitele. Pe lângă documentarele pe care le poţi accesa după terminarea jocului, vă propun un interviu scurt şi la obiect, care demonstrează încă o dată ce au reuşit să creeze aceşti oameni prin efortul depus!

Interviu Crash of the Titans

Iată câteva cuvinte despre jocul care a reinventat seria Crash. Personal fac parte din categoria de jucători dezamăgiţi de sistemul adoptat în Crash Mind over Mutant, motiv pentru care consider titlul Crash of the Titans ca fiind un succes absolut. Munca şi efortul de a aduce cât mai multe elemente noi în sistemul de joc al seriei reies şi din spusele producătorilor...

Trailer Fallout 3

Iată un titlu care a impresionat şi în afara fanilor jocurilor la persoana a treia. Privind trailerul nici nu e foarte greu să înţelegi de ce: prezentarea este cât se poate de originală, grafica ne înfăţişază o lume aproape inepuizabilă ca posibilitate de explorare, arme variate, precum şi inamici pentru toate gusturile! Mai mult jocul ni-l prezintă pe personajul principal de la naştere şi până la maturitate în timp ce înfruntă o lume sumbră cu posibili inamici la tot pasul. Cireaşa de pe tort poate fi posibilitatea de a alege cum vrei ca personajul să se comporte în anumite situaţii schimbând firul poveştii. Fiţi gata pentru un RPG foarte lung…

Trailer Killzone 2

Chiar dacă nu sunt un împătimit al jocurilor de tip shooter, trebuie să recunosc faptul că seria Medal of Honor de pe Playstation mi-a atras atenţia în epocă. Mai târziu pasiunea pentru jocurile la persoana întâi cu subiect inspirat din al doilea război mondial a continuat pe PC cu seria Call of Duty.
Revenind la exclusivităţile de pe PS 3 nu putem să nu vorbim şi despre Killzone 2. Acesta este foarte bine cotat şi încă îi obsedează pe fanii genului. Jocul pare să îşi menţină fanii cel puţin până la lansarea episodului trei, probabil în februarie 2011.

Din culisele jocului Resident Evil 4

Aceasta este o nouă rubrică pe care o propun şi care încearcă să ne arate, prin intermediul producătorilor, o parte din elementele şi munca ce duce în final la un joc finit!
Chiar dacă dedicată în mare parte jocurilor în curs de apariţie, pe care le vom observa pe măsură ce se apropie de lansarea pe piaţă, rubrica va găzdui şi unele mini documentare ale unor titluri deja intrate în istoria jocurilor video!
Azi începem chiar cu unul dintre acestea...

Devil May Cry 4

POVESTE – 8/10

Problema pe care mi-am pus-o iniţial a fost daca un nou erou, fie el si asemănător cu Dante, va putea duce seria mai departe? Tânărul Nero este legat de un cult ce il divinizează pe Sparda ca pe cel ce a salvat umanitatea de furia demonilor. Nero e îndrăgostit de sora unuia dintre adepţii acestui cult, ce pare a avea şi o gardă militară.
Această organizaţie este încă de la început învăluită în mister, motiv pentru care un personaj familiar o priveşte din umbra: un Dante care şi-a păstrat personalitatea dar a lăsat loc şi maturităţii. Evoluția conflictului este interesantă îmbinând drumurile celor doi protagoniști.
Iniţial speram să îl revăd pe Virgiliu, absența lui făcându-se simțită, însă trebuie spus firul epic rămâne atractiv.

GAMEPLAY – 9/10

Gameplayul se împarte în două: primele zece nivele cu Nero iar urmatoarele, exceptând lupta finală (mai precis lovitura de graţie a luptei) cu Dante. Trebuie să recunosc faptul că ideea este una minunată chiar dacă are şi minusuri. Să analizăm în ordine: Nero are drept arme o sabie, asemănătoare cu cea a lui Dante, şi un pistol. La aceste atacuri, importate de la episodul precedent se adaugă un nou gen de atac: cel prin care Nero îi prinde pe adversari în strânsoarea mâinii sale de demon. Această abilitate este excelentă fiind estetică, aproape fiecare categorie de adversari este lovită în modalităţi diferite, este uşor de executat şi are o forţă considerabilă. Adevărata artă rezidă în capacitatea de a executa o serie de combouri în lupta cu adversarii principali pentru a îi duce în stadiul în care pot fi prinşi cu mâna de demon. Spectacolul se va dezlănţui atât vizual cât şi din punct de vedere al distrugerilor. Nero, folosind energia unui anume obiect, va intra într-un stadiu asemănător celui de demon al lui Dante. Sincer acesta mi s-a părut mult mai potrivit decât transformarea din jocul precedent. Se menţine sistemul în care pe măsură ce strângi globuri roşii vei putea cumpăra diverse obiecte sau vei upgrada atat atacurile cu sabia si pistolul cât şi cele ale mâinii de demon. Legat de acest aspect ori atacurile sunt mai bine grupate ori experienţa din episodul trecut mi-a folosit. Nu am găsit motive pentru a upgrada pistolul în schimb am perfecţionat combourile cu sabia şi am mărit raza de acţiune a mâinii de demon.
Trecând la Dante trebuie spus ca eşti la jumătatea jocului şi pănă acum ai cumpărat suficiente combouri însa atunci când schimbi personajele toate globurile îţi sunt restituite, deci vei putea să îl echipezi aşa cum îţi doreşti pe vechiul combatant. Desigur acesta are sabia şi pistoalele cu el iar butonul cu care prindeai adversarii atunci când jucai cu Nero e folosit pentru a activa unul dintre cele patru stiluri: Garda Royală, Trucurile, Mânuirea sabiei şi în final a armelor de foc. Partea bună este că acum poţi jongla după bunul plac între cele patru în timpul jocului (posibilitate pe care nu o aveai în DMC3). Un miracol de gameplay nu? Totuşi trebuie să menţionez un minus al jocului: atunci când îl preiei pe Dante vei fi deja obişnuit cu atacurile lui Nero motiv pentru care primele mişcări vor fi stângace cu noul protagonist. E drept că această stare nu poate persista, în cele din urmă te vei adapta la vechiul non-erou al seriei.
Revine sistemul în care îţi fixezi „ţinta” pe un adversar dintre cei prezenţi în jur urmand ca acesta sa devină un obiectiv principal al atacurilor tale.
Adversarii sunt după părerea mea şi mai diversificaţi decât în episodul precedent iar inamicii de stagii sunt la adăpost de critici, luptele fiind spectaculoase.
Pe primul nivel de dificultate jocul nu pune probleme I.A. fiind cel mult de nivel mediu însă următorul este mai potrivit pentru un veteran în luptele cu demonii.
Camera este de acum adusă la un pas de perfecţiune, cele două sau trei cadre în care aceasta se mişcă brusc nemeritând să fie menţionate.
Un lucru interesant în ceea ce priveşte linearitatea jocului: sunt unele porţiuni în care trebuie să rezolvi diferite puzzeluri şi în aceste momente vei zăbovi o vreme în acelaşi loc. De asemenea, cei doi traversează unele zone comune şi chiar înfruntă unii demoni comuni în succesiunea evenimentelor. Există chiar situaţii în care trebuie să te întorci pe drumul pe care ai venit. Aceste elemente nu sunt majoritare însă adaugă exact doza necesară de diversitate in gameplay.

GRAFICA – 10/10

Jocul se poate pune alături de titlurile de top ale acestei generații în ceea ce priveşte grafica: am fost uimit atât de detaliile tuturor personajelor, cât şi de mişcări şi impact. Întregul joc ne oferă imagini strălucitoare iar spaţiile prin care vei călătorii de această dată îţi vor oferi o multitudine de culori specifice zonelor respective. Apogeul se va simţi fără niciun dubiu la lupta finală, atunci când în faţa ta se va ridica în toată splendoarea falsul zeu al cultului religios.

AUDIO – 10/10

Aşa cum ne-au obişnuit cei de la Capcom, coloana sonoră nu face paşi înapoi acţiunea petrecându-se în continuare pe ritmuri de rock. Actorul care i-a dat vocea lui Dante în titlurile precedente revine alături de alți actori talentați care dau viață personajelor. Zgomotele provocate de lovituri la impact sunt intense.

REPLAY – 8/10

Chiar dacă nu are atât de multe bonusuri ca DMC 3, ultimul episod al seriei este atrăgător. Luptele sunt spectaculoase iar impactul loviturilor te va determina să pui din nou mâna pe manetă.

ÎN CONCLUZIE: voi spune doar că Devil May Cry 4 este cel mai bun titlu din serie, motiv pentru care, dacă ai agreat episoadele precedente, trebuie să îl încerci!

MEDIE: 9/10

Gen: acţiune-aventură.

Trailer Devil May Cry 4

Ei bine iată-l! Ultimul episod din serie scapă total de sub control! Astfel ia naştere cel mai bun joc acţiune-aventură disponibil pe consolele video de ultimă generaţie cât şi pe PC. Abia în prezent God of War III a reuşit să îi fure locul întâi însă nu cred sa fie prea curând un alt joc capabil să îl mute pe Devil May Cry 4 pe locul al treilea, în topul jocurilor de gen!

Devil May Cry 3 Special Edition

Când primul Devil May Cry a fost lansat pe piaţă cei de la Capcom aduceau în faţă o idee relativ nouă: cea a non eroului. Dante este fiul demonului Sparda, rezultat din relaţia acestuia cu o femeie. Acţiunea din primele două episoade ale seriei ni-l prezintă pe Dante vanand demonii care fac ravagii prin oraş, prilej cu care este prins în lupte de proporţii.
Ei bine al treilea episod avea nevoie de ceva în plus faţă de primele intrigi. Acest element de invoaţie este reprezentat de apariţia lui Virgiliu, fratele mai mare al lui Dante. Conflictul, poate clasic, îşi face totuşi efectul, Virgiliu este încă de la prima apariţie un personaj ce pare mult mai profund şi mai echilibrat decât superficialul şi impulsivul său frate. Disputa lor tranşcende lupta fizică, astfel Dante nu este interesat sa controleze puterea despre care vorbeşte Virgiliu iar acesta din urmă îi atrage atenţia că fără putere nu poţi salva pe nimeni.

În ceea ce priveşte atacurile atunci când îl controlezi pe Dante acestea sunt pur şi simplu sălbatice: prima arma pe care acesta o foloseşte este o sabie care combinată cu rafalele de gloanţe ale celor două pistoale ale personajului principal vor face demonii să urle în chinuri. Pe langă acestea se mai adaugă un stil de luptă pe care tu trebuie să îl aleagi din patru disponibile la începutul jocului: Garda Royală, Trucurile, Mânuirea sabiei şi în final a armelor de foc. Chiar dacă arsenalul pare unul impresionant are un minus important: în esenţă nu vei putea sa te bucuri decât de unul dintre cele patru, motiv pentru care, daca nu vei parcurge jocul de cel puţin patru ori nu te vei putea bucura toate stilurile. Acest inconvenient decurge din faptul ca jocul foloseşte pentru fiecare gen de atacuri sistemul upgradării. Dacă upgradezi un stil nu vei dori să adopţi un altul, cu care trebuie să o iei de la zero. Pe parcursul jocului vei obţine o serie de arme noi, care la rândul lor pot fi upgradate. Dintr-un anumit punct al jocului Dante va putea să işi ia forma de demon pentru câteva momente, stare in care orice atac folosit va fi mult mai rapid şi mai puternic.
Sistemul pe care îl vei folosi în joc este cel în care îţi fixezi „ţinta” pe un adversar dintre cei prezenţi în jurul tău urmand ca acesta sa devină un obiectiv principal al atacurilor tale. Upgradările din joc, atat ale atacurilor, cât şi ale vieţii necesită un anumit număr de globuri roşii, obţinute prin uciderea adversarilor. Chiar dacă jocul îţi va da mai multe globuri atunci când vei folosi atacuri deosebite tot nu vei putea upgrada toate armele, motiv pentru care numarul acestora nu ar fi trebuit sa fie atât de mare ci limitat la câteva principale şi eficiente. Tot pe baza globurilor vei putea cumpăra diferite obiecte ce îţi pot reda o parte din viaţa sau energia pierdută. Specific acestei ediţii este globul de aur, care practic te readuce la viaţă atunci când eşti ucis. Este de apreciat că preţul (numărul de globuri) creşte cu fiecare nouă achiziţie, altfel ai fi cumpărat zeci de astfel de obiecte, jocul devenind nesemnificativ din punct de vedere al dificultăţii.
Adversarii sunt reprezentaţi de câteva categorii de demoni, care te vor mulţumii mai ales pentru faptul că sunt completaţi de apariţia unor numeroşi inamici principali, aceştia din urma impresionand prin tactică de lupta dar şi prin diversitatea lor. Tocmai datorită diversităţii lor voi trece peste faptul că doi sau trei nu mi s-au părut atât de inspiraţi. Confruntările repetate cu Virgiliu contribuie la magia luptelor dandu-ţi impresia că participi la scene dintr-o animaţie japoneză.
Fineţea şi atenţia pentru detaliu se evidenţiază cel mai mult la impactul şi efectul pe care diferitele atacuri ale lui Dante le au asupra adversarilor: astfel o rafală a celor două pistoale îi va face să vibreze pe măsură ce primesc gloanţele în trup iar pe de altă parte un glonţ al puştii îi va arunca brutal înapoi. Loviturile şi combourile sunt fluide mai ales cele cu sabia sub care adversarii voi fi tăiaţi în bucăţi sau pur şi simplu spulberaţi!
Pe parcursul aventurii, ce se petrece în mare parte în turn, Dante se va întoarce în locuri pe care le explorase anterior, numai că acum anumite porţiuni sunt distruse sau blocate de dărâmături. Acest aspect îţi dă un sentiment de autenticitate regăsit mult mai târziu şi în capodopera God of War III.
I.A. este strâns legată de gradul de dificultate ales. Personal nu recomand nivelul „easy”, ci nivelul normal pe care l-am ales şi eu. Ulterior veţi putea alege un grad mult mai provocator, în care dificultatea te va determina să îţi planifici cu atenţie fiecare atac.
Camera are unele puncte în care se schimbă mult prea brusc, abordând un unghi total diferit. Aceste momente nu sunt totuşi întâlnite în timpul luptelor, situaţie in care rămâne fixă lângă personaj.
Jocul nu trece de pragul linearităţii însa acest lucru nu îţi va răpi din plăcerea pe care o vei experimenta pe tot parcursul aventuii ce are o întindere medie, suficientă pentru a te mulţumi.

Şi la acest capitol ediţia pe care o analizăm îşi evidenţiază plusurile faţă de DMC 3. Fiecare demon este realizat in detaliu chiar şi atunci când camera îl surprinde de la o distanţă redusă. Proporţia obiectelor cu care interacţionezi se păstrează cu cea din realitate. Detaliile spaţiilor în care te afli sunt mulţumitoare. Un aspect minor ar fi cel al absenţei unei palete mai largi de culori, lucru justificat în parte de faptul ca acţiunea se petrece în diferite părţi ale acelui turn gigant.

Recunosc faptul că am fost surpins în mod plăcut, coloana sonoră de pe întreg parcursul jocului este realizată de o formaţie de rock ale căror ritmuri şi versuri sunt perfecte pentru a completa adrenalina transmisă de Devil May Cry 3. Vocile actorilor sunt şi ele la înălţime fiind potrivite pentru fiecare personaj in parte, în special în ceea ce îl priveşte pe Dante şi Virgiliu.

Jocul prezintă suficiente atracţii după ce este terminat prima oară: un nou grad de dificultate, costume noi, un mod nou în care iţi poţi exersa abilităţile împotriva demonilor dar opţiunea principală este desigur posibilitatea de a parcurge jocul cu Virgiliu. O opţiune minunată dar care ar fi trebuite şlefuită pînă la capăt. Virgiliu are un filmuleţ introductiv care este binevenit însă este singurul. Armele de foc sunt înlocuite cu pumnale de energie care nu arata tocmai bine. Jocul evolueaza identic, necesita prea mult effort sa fie diferit, asta nu se discuta, insă pentru a evita Virgiliu VS Virgiliu, acesta putea fi înlocuit destul de simplu cu Dante.

Capcom reuşeşte să dea lovitura prin această ultimă ediţie ce nu trebuie ratată de niciun jucător care iubeşte acest gen. Nu trebuie să fie considerat un joc în care tot ce ai de făcut este să loveşti butoanele la întâmplare deoarece esenţa lui stă tocmai în capacitatea de a evalua inamicii şi de a găsi atacul potrivit pentru a învinge.

MEDIE: 9/10

Gen: acţiune-aventură.

Trailer Demon's Soul

Dacă nu sunteţi mulţumiţi de seria Dragon Age şi vreţi mai mult atunci acest joc este pentru voi. În prezent este cel mai bun RPG lansat pe Playstation 3 şi are tot ce îi trebuie unui astfel de titlu: este epic, interactiv, sângeros, spectaculos, dificil şi complex în gameplay.
Exista şi un dezavantaj: exclusivitatea Sony.

Trailer: Ratchet & Clank: A Crack in Time

Chiar dacă s-a bucurat de un succes notabil pe Playstation 2, seria Ratchet & Clank nu a reuşit să mă cucerească. Mi s-a părut că e departe de Crash of the Titans, atât din punct de al esteticii cât şi al gameplayului. Se poate să mă fi înşelat însă acum a sosit momentul să achiziţionez ultimul episod al seriei lansat în exclusivitate pe Playstation 3. Acesta este pur şi simplu spectaculos...

Trailer Tekken 6

Pentru cei care am urmarit jocurile de luptă în ring de la originile lor, respectiv de la Street Fighter II şi până în prezent, lucrurile au fost într-o permanenta schimbare. Atât Capcom cu seria SF, cât şi SNK, ulterior Playmore cu The King of Fighters, au încercat să se adapteze generaţiei 3D, cu câteva încercări, mai mult sau mai puţin reuşite. Namco a venit cu Tekken: personaje, scheme şi grafică pentru toată lumea. În vreme ce aştept KOF XIII, trebuie să recunosc faptul că ultimul Tekken e cât se poate de complex in gameplay!

Atari 2600

Istoric: În imagine avem consola Atari 2600, iniţial numită Video Computer System. Ea face parte din a doua generaţie de console şi a fost lansată pe piaţă în octombrie 1977, continuând să vândă până în anul 1990 în Asia, respectiv 1991 în SUA şi Europa. Atari Inc. a fost fondată de către Nolan Bushnell care însă a părăsit compania în anul 1978 datorită pierderilor suferite în prima etapă a comercializării.

Tehnic: Atari este acreditată drept compania care a implementat hardwerul bazat pe microprocesoare şi conceptul de dischete pe lângă sistemul în care jocurile erau incluse în memoria consolei. De asemenea Atari 2600 a popularizat sistemul de alimentare electrică (la priză) al jocurilor video. Consola era prevăzută cu două joystickuri precum şi cu o dischetă inclusă Combat care a fost ulterior înlocuită de celebrul Pac-Man. Consola avea o capacitate de doar 128 bytes memorie RAM. Totuşi hardwerul Atari 2600 a rămas cunoscut ca unul dintre cele mai complexe din vremea sa. Spre exemplu în Pitfall, personajul are spriteuri multicolore, diferite culori fiind folosite pentru celelalte elemente apărute pe ecran. Aceste aspecte ies în evidenţă în contextul în care spriteurile folosite în general erau înca alb-negru. Astfel în ciudat limitărilor existente Atari reuşea să expună destulă acţiune pe ecran ceea ce ducea la o experienţă captivantă pentru jucători. Dificultăţi tehnice au fost sesizate în sistemul de alimentare electrică, problema fiind generată într-un caz de electrizarea covorului pe care era ţinută consola. O altă problemă erau joystickurile care find ţinute cu o singură mână erau uşor bruscate şi indisponibilizate. Această problemă nu se întâlnea la console rivale precum Odyssey 2 ale cărui manete erau la jumătatea mărimii celor de la Atari.

Estetic: În 1980, în urma unei revizii tehnice două dintre butoane au fost mutate în partea din spate a consolei lăsând în faţă doar patru: porinre-oprire, selectare semnal TV, selectare joc şi resetare. Joystickul era simplu şi prevedea un buton în lateral. Chiar dacă întrerupătoarele au ceva din modelele vechi de radio, trebuie spus că partea din lemn de la bază îi conferă o oarecare eleganţă, ea fiind completată şi de culoarea negru, folosită pentru consolă. În 1982 a fost lansată o variantă fără partea din lemn care a fost poreclită Darth Vader datorită aspectului integral negru.

Jocuri: Perspectiva unor jocuri diferite de cele gen Pong a atras publicul. Printre cele mai cunoscute titluri se numără: Pac-Man, Pitfall!, Space Invaders, ET şi chiar o variantă a celebrului Double Dragon. În 1990 este lansat ultimul titlu având licenţa Atari, Klax. Au fost şi jocuri controversate care au afectat imaginea consolei. Unul dintre acestea, Custer's Revenge, produs de firma Mystique, avea un puternic conţinut pornographic. Atari a dat în judecată firma pentru lansarea jocului respectiv. Până în 1991 peste 900 de titluri cu conţinut variat au fost asociate cu consola celor de la Atari. Dintre acestea lider a fost Pac-Man care a vândut şapte milioane de exemplare.

Impactul pe piaţă: Iniţial consola s-a vândut la un preţ de 199 de dolari, un preţ care la acea vreme trebuie să fi fost considerabil. Din totalul de 800.000 au fost vândute 550.000 motiv pentru care au existat unele pierderi ce trebuiau acoperite. Cu toate aste imediat ce publicul a realizat că există şi alte jocuri decât cele gen Pong, V.C.S-ul celor de la Atari a devenit un succes mondial. Astfel în 1979 era cel mai vândut cadou de crăciun, un milion de unităţi intrând în acel an în casele cumpărătorilor. Preluarea lui Space Invaders, al celor de la Taito, face ca vanzările să atingă două milioane în 1980 şi opt milioane în 1982.
O parte din programatorii unor titluri de succes au fost nemulţumiţi de atitudinea companiei care nu îi acredita pentru activitatea lor motiv pentru care au părăsit Atari Inc. pentru aşi forma proprile compani. Una dintre cele mai cunoscute este Activision ale cărei jocuri au devenit în scurt timp preferatele publicului. Ulterior au început să se simtă urmările saturatiei publicului pentru respectivul gen de jocuri. În perioada de criză pe piaţa jocurilor video, înregistrată în 1983, Atari ajunsese să aibă pierderi de 10.000 de dolari pe zi. Din acest motiv şi-a pierdut mare parte din susţinători spre finele anului 1984.
În acest an se lansează totuşi modelul Atari 2600 Jr. care se bucura de un design mult superior celui al fratelui său. Un alt avantaj era preţul: numai 50 de dolari şi posibilitatea de a juca un număr mare de jocuri clasice. Astfel consola s-a menţinut până în anul 1991.

Eu şi consola: Am avut ocazia să am atât consola Jr., precum şi Atari 2600. Atari Jr. nu avea jocuri în memorie dar puteam insera trei casete: una cu un joc gen Space Invaders, a doua era piesa de rezistenţă, deoarece conţinea peste 30 de jocuri diferite şi în cele din urmă ultima dischetă, cea care conţinea varianta Atari a jocului Double Dragon. Dacă majoritatea titlurilor erau caracterizate de un grad ridicat de repetitivitate, Double Dragon împingea aceste limite cât mai mult spre extremă, având un fir al acţiunii destul de individualizat. Ulterior, undeva după 1989, am avut chiar consola Atari 2600, pe care o vedeam revoluţionară deoarece pe lângă posibilitatea de a folosi dischetele avea şi un număr foarte mare de jocuri în memorie. Îmi aduc aminte că Atari a fost promovat pe piaţa românească sub numele de Rambo. Regret că am vândut Atari JR., ar fi fost interesant dacă îl mai aveam şi azi în stare de funcţionare însă în acel moment înflorea generaţia NES...

Sintetizând: Atari 2600 a condus detaşat a doua generaţie de console video reuşind să vândă 40 de milioane de exemplare în întreaga lume. Ea şi-a propus şi a reuşit o diversificare a jocurilor existente până în acel moment pe piaţă, mărind cu mult paleta fanteziei în jocurile video. Corporaţia Atari a retras consola la 1 ianuarie 1992, asigurându-i locul întâi ca longevitate în istoria americană a consolelor video: 14 ani şi două luni.

Trailer: New Super Mario Bros

Aparut de aproximativ doua luni, New Super Mario Bros lansat pe Nintendo Wii, arata excelent! El pastreaza stilul 2D plus posibilitatea de a juca cu patru personaje concomitent! Acesta era singurul aspect ce trebuia adaugat legendarelor Mario World impecabile si in prezent! Nintendo transpune perfect atmosfera clasica in titlurile noi ce sochiaza prin dorinta de joc pe care o transmit...
Scris de Alin.

Trailer: Donkey Kong Country Returns

Acum cateva zile mi-a atras atentia un nou titlu legendar si care a fost refacut pentru Wii. Producatorii ne-au spus ca va fi cel mai bun Donkey Kong cu gameplay 2D, ei bine au dreptate, arata extraordinar. Pentru fanii Donkey Kong exista numai vesti bune: tot ceea ce a fost mai frumos in vechile titluri 2D este transpus aici existand si optiunea de a juca doua persoane simultan. Deja ma apuca nostalgia...
Scris de Alin.

Resident Evil 5

Raul are o noua infatisare! Cu ultimul episod din serie, Resident Evil revine la origini, avandu-l ca personaj principal pe Cris iar intr-un plan second pe Jill. Actiunea are loc undeva in Africa si din punct de vedere cronologic se situeaza imediat dupa evenimentele din episodul anterior. Impreuna cu noua lui partenera Cris incearca sa opreasca epidemia raspandita in zona, sintomele fiind similare cu cele intalnite de Leon in Spania. Este vorba din nou de Virusul G!

Resident Evil 5 a creat impresia ca a fost grabit pentru a iesi pe piata imediat dupa succesul de necontestat al predecesorului sau, bucurandu-se de inca un avantaj: noua generatie de console video.
In ceea ce priveste mecanica jocului ea este in totalitate importata de la titlul precedent: atacurile raman cele de cutit, cele ale diferitelor arme de foc la care se adauga loviturile date inamicilor cand sunt ametiti sau cele pentru a te elibera din prinsul lor. Camera ramane si ea identica. Totul e perfect pana aici, de ce ai schimba ceva bun, insa exista si un minus, acela al comenzilor. Daca ai jucat ca un nebun RE 4 probabil stii comenzile si noaptea in somn, ei bine aici ele sunt schimbate in ciuda faptului ca mecanica este aceeasi, deci vei avea nevoie de un timp de acomodare. Se mentine sistemul in care trebuie sa apesi diferite butoane pentru a scapa dintr-o situatie si poate este chiar mai des intalnit decat in penultimul episod.
Meniul este usor modificat in sensul ca acum fiecare arma ocupa un singur patratel din cele disponibile pentru depozitarea obiectelor pe care le ai la tine, aspect ce lezeaza usor verosimilul. Vanzatorul de arme pe care il intalneam in RE 4 nu mai exista iar armele se pot vinde, cumpara sau upgrada intre nivele sau in cazul in care esti ucis (cam fortat in aceasta ultima situatie). Spre final vei putea cumpara un gen special de munitie in rest trebuind sa te descurci cu ce gasesti pe drum.
Adversarii sunt destul de diversificati dar problema este ca in mare parte sunt importati de la RE 4, deci iti sunt familiari. Pana si doi dintre inamicii principali par copiati dupa cei din titlul precedent. Adversarii noi sunt in general dusi in extrema, in sensul ca sunt craturi ciudate, aproape fara asemanari cu rasa umana. Sunt totusi suportabili deoarece apar doar spre final si nu sunt numerosi. Din acest motiv ultimul episod pierde la capitolul originalitate. Totusi trebuie precizat faptul ca Wesker este cu mult peste conducatorul sectei religioase din RE 4, in ceea ce priveste personalitatea si modul de lupta.
Marea inovatie in gameplay o reprezinta noul sistem de cooperare. Cris si partenera lui sunt prezenti concomitent pe ecran, pot face schimb de arme/munitie etc, se pot salva unul pe celalalt. Online aceasta optiune este probabil exceptionala! In cazul in care vrei sa joci cu un prieten pe aceeasi consola, jocul devine putin dificil in anumite portiuni din cauza ecranului impartit in doua. Totusi marele minus al acestui sistem, in rest binevenit, este faptul ca daca joci singur, celalalt membru al echipei va fi controlat de calculator care nu reuseste sa fie la inaltime.
Inca o observatie, jocul iti da un sentiment de Call of Duty in doua puncte, in care trebuie sa folosesti niste mitraliere de mare putere gen anti-aeriene. Nu cred ca este un punct bun pentru acest gen de joc insa cel putin nu e raspandit.
I.A. nu este schimbat fata de RE 4 insa pe normal jocul a decurs parca mai lejer, fara probleme majore. Puzzelurile sunt in general legate de cooperarea intre cei doi, motiv pentru care tind sa se rezolve mai usor. Gameplayul este in mare unul de tip linear. Poate nu chiar atat de lung ca RE 4, insa ca intindere jocul este unul peste medie.

Ce poti reprosa acestui joc la acest capitol? Din punctul meu de vedere absolut nimic! O companie cu bugetul celei de la Capcom nu se da in laturi cand e vorba de un titlu cu asemenea greutate. Se poate observa pana si textura pielii fiecarui inamic, fapt ce iti creaza un sentiment de realism socant. Spatiile sunt redate si ele in amanunt putandu-se observa o diferenta intre diferite materii (nisip, piatra etc). Sunetul ramane ireprosabil in ceea ce priveste redarea momentelor de tensiune, interpretarea actorilor sau coloana sonora.

Odata ce termini jocul poti sa accesezi o serie de bonusuri inclusiv istoria completa a seriei. Poti chiar juca si din perspectiva partenerei lui Cris. Jocul poate fi parcurs din nou, insa in ceea ce priveste bonusurile nu rivalizeaza cu RE 4. Totusi avand in vedere sistemul de cooperare replayul se mentine solid. Resident Evil 5 duce grafica la urmatorul nivel si introduce sistemul de cooperare care cu siguranta aduce cateva satisfactii. Privit individual este un joc exceptional insa comparat cu Resident Evil 4 are o serie de minusuri in ceea ce priveste originalitatea.

MEDIE: 9/10

 

Resident Evil 4

Resident Evil a devenit sinonim cu jocul video de tip horror, ajungand in prezent sa aiba cinci continuari la care se adauga Code Veronica si RE Chronicles. Cei de la Capcom au dat din ce in ce mai multa atentie firului epic reusind sa contureze o poveste atractiva si plina de suspans. Titlul de lansarea ii prezinta pe Cris si Jill a caror misiune este aceea de a elucida misterul care invaluie o casa plina de creaturi monstruase. In prima continuare personajul principal este Leon Kennedy un politist la inceput de drum si care se vede nevoit sa faca fata hoardelor de zombi din orasul Racon City. Resident Evil 3 are o actiune complexa prima parte petrecandu-se undeva dupa primul titlu si avand-o protagonista pe Jill.
Astfel povestea capata contur, iar la inceputul lui Resident Evil 4, un fan al seriei il va recunoaste pe acum experimentatul Leon a carui misiune este sa o salveze pe fica presedintelui. El va avea de parcurs un drum ce se va dovedi dificil si in care va avea de infruntat produsul ultimei generatii a Virusului G.

Cand producatorii au sustinut ca al patrulea titlu va reinventa seria nu au glumit, chiar au transformat jocul intr-o capodopera. Recunosc faptul ca nu am fost un impatimit al seriei tocmai pentru ca avea un stil rigid in miscare si comenzi. Camera era si ea o problema. Chiar si Resident Evil 3, care imi atrasese atentia prin puzzeluri si inamicul principal suferea totusi de aceste defecte. Cod Veronica rezolva prima problema, cea a camerei, pe tot parcursul jocului ea il urmareste din spate pe protagonist (peroana a treia). Acest sistem este preluat cu succes in Resident Evil 4, camera fiind impecabila pe tot parcursul jocului.
Leon are doua stiluri de atacuri, unul bazat pe loviturile de cutit iar al doilea este cel al armelor de foc (pistoale, automate, pusti etc). La acestea se mai adauga o serie de lovituri atunci cand inamicii sunt ametiti ori in situatia in care reusesc sa te prinda si pentru a scapa trebuie sa apesi un anumit buton. Acest sistem este regasit in cele mai diverse forme pe parcursul jocului: fie trebuie se apesi un buton rapid pentru a evita un pericol iminent, fie pentru a te elibera. Apogeul este atins in lupta cu Krauser (duelul cu cutitele) moment in care trebuie sa apesi la timp butoanele care apar pe ecran.
Meniul este preluat de la jocurile precedente, armele si celelalte obiecte pe care le porti asupra ta trebuie sa se incadreze intr-un spatiu determinat care pe parcursul jocului poate fi marit in doua etape. Un element important al jocului este reprezentat de intalnirile cu vanzatorul de arme. Acesta nu numai ca iti vinde arme noi, dar mult mai important, iti permite sa upgradezi arsenalul de care dispui, lucru ce trebuie facut in functie de stilul fiecaruia. Pentru a putea fructifica la maxim aceasta optiune va trebui sa gasesti cat mai multe lucruri de pret in diferite locatii pe care le vinzi ulterior contra unor sume considerabile. Initiativa de al introduce pe vanzator este foarte buna insa atrage si unele mici defecte ale jocului. Spre exemplu: vanzatorul nu are niciodata munitie, munitie pe care o gasesti in mod aberant la adversarii care sunt inarmati cu furci sau topoare, el apare pe tot parcursul jocului chiar si in locurile in care prezenta lui ar fi fost imposibila (castelul sectei religioase) si in cele din urma faptul ca ai posibilitatea sa il ucizi insa nu ii poti lua armele. Un alt defect minor este faptul ca multi dintre taranii afectati de virus racnesc, in limba spaniola: in spatele tau imbecilule! Acum daca stii putina spaniola te intorci si il impusti le timp, insa problema mea este: de ce ar vrea ei sa te avertizeze?! Oricum toate acestea sunt amanunte minore care despart jocul de perfectiunea absoluta.
Adversarii sunt suficient de diversificati existand chiar si subcategori deoarece virusul i-a afectat in mod diferit. In ceea ce priveste inamicii principali, chiar daca nu sunt foarte numerosi sunt cu mult deasupra celor din editiile precedente si cu siguranta cat se poate de individualizati.
Diferenta de I.A. se simte la nivel extrem intre gradele de dificultate, daca incerci jocul pe hard inca de la primii banali adversari poti avea probleme. Insa nici jocul pe normal nu lasa de dorit mai ales la prima parcurgere.
Jocul iti lasa o marja destul de larga in ceea ce priveste miscarea, poti cerceta diferite locuri sau poti inainta direct catre obiectiv. De multe ori trebuie sa te intorci din diferite motive in locuri in care ai mai fost sau o poti face fara un motiv. Astfel nu cred ca acest titlu poate fi considerat linear. Cat priveste intinderea cred ca pot afirma cu tarie ca este unul din cele mai lungi jocuri de pe PS II.

Alaturi de God of War II, acest titlu atinge limitele consolei Playstation 2. Pornind de la personajele principale atent desenate pana la fiecare fir de par si terminand cu cei mai banali adversari care te ataca. In aceeasi masura spatiile deschise sunt uimitoare contribuind din plin la atmosfera infioratoare a jocului. Interioarele pot fi uneori considerate cu un pas inapoi atunci cand vine vorba de tablouri sau obiecta, dar nimic de luat in seama.
Jocul merita toate laudel noastre: vocile sunt originale si lucru foarte important perfect sincronizate cu gestica si miscarea buzelor. Fiecare cartus sau lovitura de cutin care isi atinge tinta are un sunet sublim ce nu poate fi trecut cu vederea.

Dupa ce am terminat jocul prima oara am luat-o imediat de la inceput. Aproape ca nu poti face altfel. Ca bonusuri Resident Evil sochiaza prin genialitate cu drumuri separate dandu-ti posibilitatea sa parcurgi cateva stagii din perspectiva misterioasei Ada. Astfel descoperi anumite aspecte ale firului epic pe care nu ai cum sa le cunosti jucand cu Leon. Aceasta experienta unica iti lasa un singur regret: inexistenta unui astfel de stagiu cu Krauser. Costumele alternative nu sunt deosebite iar personal nu am fost atras de genul mercenarii cu toate ca pentru multi dintre voi poate fi o atractie, el fiind de asemenea bine gandit.
R.E. 4 socheaza in egala masura un nou venit cat si un fan prin gameplayul revolutionar, prin brutalitate si violenta, prin complexitate, intindere si varietate!

MEDIE: 10/10

Gen: actiune-aventură, horror.