Devil May Cry 4

POVESTE – 8/10

Problema pe care mi-am pus-o iniţial a fost daca un nou erou, fie el si asemănător cu Dante, va putea duce seria mai departe? Tânărul Nero este legat de un cult ce il divinizează pe Sparda ca pe cel ce a salvat umanitatea de furia demonilor. Nero e îndrăgostit de sora unuia dintre adepţii acestui cult, ce pare a avea şi o gardă militară.
Această organizaţie este încă de la început învăluită în mister, motiv pentru care un personaj familiar o priveşte din umbra: un Dante care şi-a păstrat personalitatea dar a lăsat loc şi maturităţii. Evoluția conflictului este interesantă îmbinând drumurile celor doi protagoniști.
Iniţial speram să îl revăd pe Virgiliu, absența lui făcându-se simțită, însă trebuie spus firul epic rămâne atractiv.

GAMEPLAY – 9/10

Gameplayul se împarte în două: primele zece nivele cu Nero iar urmatoarele, exceptând lupta finală (mai precis lovitura de graţie a luptei) cu Dante. Trebuie să recunosc faptul că ideea este una minunată chiar dacă are şi minusuri. Să analizăm în ordine: Nero are drept arme o sabie, asemănătoare cu cea a lui Dante, şi un pistol. La aceste atacuri, importate de la episodul precedent se adaugă un nou gen de atac: cel prin care Nero îi prinde pe adversari în strânsoarea mâinii sale de demon. Această abilitate este excelentă fiind estetică, aproape fiecare categorie de adversari este lovită în modalităţi diferite, este uşor de executat şi are o forţă considerabilă. Adevărata artă rezidă în capacitatea de a executa o serie de combouri în lupta cu adversarii principali pentru a îi duce în stadiul în care pot fi prinşi cu mâna de demon. Spectacolul se va dezlănţui atât vizual cât şi din punct de vedere al distrugerilor. Nero, folosind energia unui anume obiect, va intra într-un stadiu asemănător celui de demon al lui Dante. Sincer acesta mi s-a părut mult mai potrivit decât transformarea din jocul precedent. Se menţine sistemul în care pe măsură ce strângi globuri roşii vei putea cumpăra diverse obiecte sau vei upgrada atat atacurile cu sabia si pistolul cât şi cele ale mâinii de demon. Legat de acest aspect ori atacurile sunt mai bine grupate ori experienţa din episodul trecut mi-a folosit. Nu am găsit motive pentru a upgrada pistolul în schimb am perfecţionat combourile cu sabia şi am mărit raza de acţiune a mâinii de demon.
Trecând la Dante trebuie spus ca eşti la jumătatea jocului şi pănă acum ai cumpărat suficiente combouri însa atunci când schimbi personajele toate globurile îţi sunt restituite, deci vei putea să îl echipezi aşa cum îţi doreşti pe vechiul combatant. Desigur acesta are sabia şi pistoalele cu el iar butonul cu care prindeai adversarii atunci când jucai cu Nero e folosit pentru a activa unul dintre cele patru stiluri: Garda Royală, Trucurile, Mânuirea sabiei şi în final a armelor de foc. Partea bună este că acum poţi jongla după bunul plac între cele patru în timpul jocului (posibilitate pe care nu o aveai în DMC3). Un miracol de gameplay nu? Totuşi trebuie să menţionez un minus al jocului: atunci când îl preiei pe Dante vei fi deja obişnuit cu atacurile lui Nero motiv pentru care primele mişcări vor fi stângace cu noul protagonist. E drept că această stare nu poate persista, în cele din urmă te vei adapta la vechiul non-erou al seriei.
Revine sistemul în care îţi fixezi „ţinta” pe un adversar dintre cei prezenţi în jur urmand ca acesta sa devină un obiectiv principal al atacurilor tale.
Adversarii sunt după părerea mea şi mai diversificaţi decât în episodul precedent iar inamicii de stagii sunt la adăpost de critici, luptele fiind spectaculoase.
Pe primul nivel de dificultate jocul nu pune probleme I.A. fiind cel mult de nivel mediu însă următorul este mai potrivit pentru un veteran în luptele cu demonii.
Camera este de acum adusă la un pas de perfecţiune, cele două sau trei cadre în care aceasta se mişcă brusc nemeritând să fie menţionate.
Un lucru interesant în ceea ce priveşte linearitatea jocului: sunt unele porţiuni în care trebuie să rezolvi diferite puzzeluri şi în aceste momente vei zăbovi o vreme în acelaşi loc. De asemenea, cei doi traversează unele zone comune şi chiar înfruntă unii demoni comuni în succesiunea evenimentelor. Există chiar situaţii în care trebuie să te întorci pe drumul pe care ai venit. Aceste elemente nu sunt majoritare însă adaugă exact doza necesară de diversitate in gameplay.

GRAFICA – 10/10

Jocul se poate pune alături de titlurile de top ale acestei generații în ceea ce priveşte grafica: am fost uimit atât de detaliile tuturor personajelor, cât şi de mişcări şi impact. Întregul joc ne oferă imagini strălucitoare iar spaţiile prin care vei călătorii de această dată îţi vor oferi o multitudine de culori specifice zonelor respective. Apogeul se va simţi fără niciun dubiu la lupta finală, atunci când în faţa ta se va ridica în toată splendoarea falsul zeu al cultului religios.

AUDIO – 10/10

Aşa cum ne-au obişnuit cei de la Capcom, coloana sonoră nu face paşi înapoi acţiunea petrecându-se în continuare pe ritmuri de rock. Actorul care i-a dat vocea lui Dante în titlurile precedente revine alături de alți actori talentați care dau viață personajelor. Zgomotele provocate de lovituri la impact sunt intense.

REPLAY – 8/10

Chiar dacă nu are atât de multe bonusuri ca DMC 3, ultimul episod al seriei este atrăgător. Luptele sunt spectaculoase iar impactul loviturilor te va determina să pui din nou mâna pe manetă.

ÎN CONCLUZIE: voi spune doar că Devil May Cry 4 este cel mai bun titlu din serie, motiv pentru care, dacă ai agreat episoadele precedente, trebuie să îl încerci!

MEDIE: 9/10

Gen: acţiune-aventură.