luni, 19 august 2013
ICO & Shadow of the Colossus
Shadow of the Colossus
Al doilea proiect al lui
Ueda reprezintă continuarea spirituală a primului, prin care acesta îşi
reafirmă intenţia de a oferi ceva cu totul diferit dar rămânând fidel temelor
iniţiale. Într-adevăr, fără a avea personaje comune sau o continuitate
evidentă, jocul are o serie de elemente identice: acţiunea se petrece într-un
loc în general pustiu, dialogul este minim, evenimentele au în centru un băiat
şi o fată, conceptul umbrelor este folosit din nou, ambele jocuri au personaje
cu coarne şi, în cele din urmă, amândouă pun un puternic accent pe vizual. Unii
fani au mers chiar mai departe susţinând că acest titlu este un prequel al primului.
Imaginile introductive ne
prezintă un tânăr luptător ce traversează călare un ţinut misterios purtând cu
el trupul iubitei sale. Călătoria se opreşte la un templu situat în mijlocul
unui ţinut vast, unde tânărul invocă o entitate despre care se spune că poate
reda viaţa celor morţi. Dormin îi promite să îi îndeplinească dorinţa dacă va
reuşi să învingă cei 16 coloşi ce trăiesc în acel ţinut. În plus protagonistul
este avertizat că preţul ce va trebui plătit este unul cu adevărat mare. Nu
numai că informaţiile pe care le avem despre personaje sunt vagi dar după
acceptarea condiţiilor de către protagonist, nu vom mai afla nici un alt
amănunt până la finalul aventurii.
Astfel îţi începi căutarea
într-un ţinut vast, de cele mai multe ori epic, uneori fascinant şi câteodată
terifiant. Pentru a găsi fiecare colos te vei ghida după razele de lumină pe
care le emite sabia ta, unde acestea converg acolo aflându-se şi colosul. În
drumul tău nu vei înfrunta… niciun alt inamic. Pe lângă a fi o idee genială şi
inovatoare, ea este şi explicabilă, cei 16 coloşi sunt cu adevărat copleşitori,
total diferiţi între ei (de la uriaşi la creaturi mitice, dragoni, păsări,
creaturi acvatice), cu agresivitate diferită
sau aproape inofensivi, ei reprezintă mai mult decât 16 lupte de final
de nivel într-un joc clasic. Mai întâi va trebui să găseşti o modalitate de a
te urca pe ei (moment în care aceştia devin platforma propriuzisă), uneori
fiind necesar să foloseşti elemente din mediu, sabia sau arcul pe care le
deţii. De multe ori victoria nu este posibilă în lipsa loialului Agro/Aguro,
calul şi prietenul tău, un adevărat personaj al jocului. O dată urcat pe colos
va trebui să rămâi acolo, lucru greu de realizat. Smuciturile şi încercările acestora
de a se elibera îţi vor face rezistenţa să scadă, finalitatea fiind pierderea
echilibrului. Atât viaţa cât şi stamina protagonistului vor creşte treptat
acest lucru explicându-se prin fortificarea organismului. Pentru a-i doborî
este necesar să le găseşti punctul/ele vitale (uneori o adevărată provocare,
e.g. colosul al XV-lea), pe care să le străpungi cu sabia. Indiferent de
colosul pe care urmează să îl înfrunţi un lucru rămâne constant: tu eşti cel
care îl atacă, tu eşti agresorul! Fie că vei ajunge să te îndoiești de justețea acțiunilor tale, fie
că nu, pe măsură ce înaintezi vei dori
din ce în ce mai mult un singur lucru: să înaintezi mai mult și să afli deznodământul acestei aventuri epice!
Shadow of the Colossus,
chiar dacă nu la fel de popular ca jocuri precum God of war 2, Darksiders sau
Castlevania Lords of Shadows, fiind lansat în anul 2005 este un precursor al
acestora. Poate că lupta lui Kratos împotriva Colosului din Rodos nu ar fi
existat dacă nu ar fi existat coloșii din prezentul titlu. Jucând Darksiders, ce a reușit la rândul său să lărgească granițele unui joc de tip acțiune-aventură, nu poți să nu ai o strângere de inimă în timpul luptei cu viermele din deșert: cadrul e
același, viermele e
același, protagonistul
este pe un cal negru, doar arcul este înlocuit cu un pistol. În continuare una dintre luptele finale presupune, urcarea
protagonistului pe demonul rival găsirea și... străpungerea unor puncte vitale cu sabia. Mecanica
de luptă cu giganții pe care Gabriel îi întâlnește în Castlevania Lords of Shadows este identică cu cea necesară pentru înfrângerea coloșilor. Desigur, toate aceste inserții sunt în
realitate omagii aduse unui joc care a descoperit un tărâm nou în lumea
jocurilor, și pe care acum mulți alții vor să îl viziteze și să îl pună mai mult în valoare.
Shadow of the Colossus nu uită emoția puternică din ICO, o preia și o duce mai departe amplificând-o. Povestea lui vorbește despre: egoism, iubire, sacrificiu dar mai ales despre
consecințele multiple pe
care le au acțiunile noastre. Este o bijuterie, un joc unic ce pur și simplu trebuie
jucat!
Punctaj: 10/10
ICO & Shadow of the Colossus
ICO
Fumito Ueda a devenit cunoscut
pentru trei proiecte: ICO, Shadow of the Colossus, ambele lansate în
exclusivitate pe consola PS2, şi The Last Guardian, un titlu ce pare să se
joace cu răbdarea fanilor într-un mod la fel de sadic cu cel practicat de
Diablo 3. Însă, în vreme ce Diablo 3 este de mai bine de un an la discreţia
posesorilor de PC, pregătindu-se să facă pentru prima oară trecerea pe console,
The Last Guardian pare să fie blocat undeva în procesul de producţie. Sperând
totuşi într-o surpriză plăcută, poate chiar pe PS4, ne întoarcem privirea către
titlurile ce au generat acest entuziasm, acum disponibile în format HD şi cu
suport 3D, pe consola PS3.
Iniţial un joc pentru
consola Playstation, ICO este lansat în anul 2001 pe a doua generaţie de
console Sony. Desigur, să îl joci pentru prima oară la 12 ani de la apariţie reprezintă,
din anumite puncte de vedere, o provocare. Sistemul prin care îţi salvezi
progresul este deficitar, obligându-te să reiei porţiuni întregi de platformă
doar pentru că ai executat greşit o săritură, camera este uneori inflexibilă iar
alteori partenera ta refuză să se desprindă de o anumită scară. Situaţiile de
mai sus pot genera frustrări.
Acestea fiind spuse, după aceeaşi 12 ani, nu se poate nega existenţa unui farmec aparte, pe care ICO încă îl exercită din plin. Acest farmec se poate sintetiza prin sintagma: imersiune în universul de joc. Ueda ne duce într-o lume magică şi plină de mister. Ico este un copil ce s-a născut cu coarne, lucru ce îi determină pe săteni să îl închidă într-o fortăreaţă imensă şi aparent pustie. În timp ce îl părăsesc aceştia îl roagă pe copil să nu îi urască pentru gestul lor. Este un prim moment ce ne îndeamnă să punem la îndoială dogmele sociale precum şi preconcepţiile caracteristice. Explorând castelul vei întâlni o tânără fată ce vorbeşte un dialect misterios. Fără alte explicaţii o iei pe fată de mână (gestul simbol al jocului) şi decizi că acel loc e prea periculos pentru amândoi trebuind să găsiţi o modalitate de a evada.
Catalogarea jocului ca fiind unul de tip acţiune-aventură este una exagerată. O încadrare ceva mai apropiată de adevăr ar fi cea de puzzle-platformă. De cele mai multe ori va trebui să te foloseşti de elementele din mediu pentru a progresa, ulterior fiind necesar să îţi ajuţi partenera sau să îi facilitezi înaintarea. Este adevărat că uneori ai de înfruntat umbrele ce încearcă să o răpească, jocul având în final şi un antagonist, însă aceste momente nu sunt de esenţa prezentului titlu. ICO rămâne, aşa cum şi-a dorit Ueda, un joc minimalist dar profund atractiv. Cele doar câteva dialoguri sunt mai mult decât compensate prin vizual, relaţia, din ce în ce mai puternică, dintre cei doi tineri fiind una exprimată prin acţiuni şi gesturi. Fără să îţi dai seama eşti legat de evenimente, vrei să afli deznodământul poveştii, reprezentată în mare parte de joc în sine. După ce ai ajutat-o de nenumărate ori să se ridice de pe marginea unei prăpăstii, atunci când tânăra e cea care încearcă cu disperare să te ridice, nu poţi fi decât impresionat. Pe măsură ce evenimentele se îndreptă către inevitabilul final, pe minunatele versuri ale piesei „ICO – You Were There”, ştii că undeva, între prima clipă în care băieţelul a strâns mâna fetei şi aceste imagini, ai fost cucerit.
Acestea fiind spuse, după aceeaşi 12 ani, nu se poate nega existenţa unui farmec aparte, pe care ICO încă îl exercită din plin. Acest farmec se poate sintetiza prin sintagma: imersiune în universul de joc. Ueda ne duce într-o lume magică şi plină de mister. Ico este un copil ce s-a născut cu coarne, lucru ce îi determină pe săteni să îl închidă într-o fortăreaţă imensă şi aparent pustie. În timp ce îl părăsesc aceştia îl roagă pe copil să nu îi urască pentru gestul lor. Este un prim moment ce ne îndeamnă să punem la îndoială dogmele sociale precum şi preconcepţiile caracteristice. Explorând castelul vei întâlni o tânără fată ce vorbeşte un dialect misterios. Fără alte explicaţii o iei pe fată de mână (gestul simbol al jocului) şi decizi că acel loc e prea periculos pentru amândoi trebuind să găsiţi o modalitate de a evada.
Catalogarea jocului ca fiind unul de tip acţiune-aventură este una exagerată. O încadrare ceva mai apropiată de adevăr ar fi cea de puzzle-platformă. De cele mai multe ori va trebui să te foloseşti de elementele din mediu pentru a progresa, ulterior fiind necesar să îţi ajuţi partenera sau să îi facilitezi înaintarea. Este adevărat că uneori ai de înfruntat umbrele ce încearcă să o răpească, jocul având în final şi un antagonist, însă aceste momente nu sunt de esenţa prezentului titlu. ICO rămâne, aşa cum şi-a dorit Ueda, un joc minimalist dar profund atractiv. Cele doar câteva dialoguri sunt mai mult decât compensate prin vizual, relaţia, din ce în ce mai puternică, dintre cei doi tineri fiind una exprimată prin acţiuni şi gesturi. Fără să îţi dai seama eşti legat de evenimente, vrei să afli deznodământul poveştii, reprezentată în mare parte de joc în sine. După ce ai ajutat-o de nenumărate ori să se ridice de pe marginea unei prăpăstii, atunci când tânăra e cea care încearcă cu disperare să te ridice, nu poţi fi decât impresionat. Pe măsură ce evenimentele se îndreptă către inevitabilul final, pe minunatele versuri ale piesei „ICO – You Were There”, ştii că undeva, între prima clipă în care băieţelul a strâns mâna fetei şi aceste imagini, ai fost cucerit.
Transpunerea jocului în HD
este una reuşită, culorile şi luminozitatea atrăgând de multe ori atenţia, însă
nu pentru grafică vei juca ICO, nu o vei face nici pentru momentele de puzzle
(majoritatea reuşite), ci pentru ceea ce reuşeşte să transmită fără cuvinte:
determinare, motivare, emoţie, libertate şi nu numai…
Punctaj: 8/10
Abonați-vă la:
Postări (Atom)