ICO & Shadow of the Colossus

ICO

Fumito Ueda a devenit cunoscut pentru trei proiecte: ICO, Shadow of the Colossus, ambele lansate în exclusivitate pe consola PS2, şi The Last Guardian, un titlu ce pare să se joace cu răbdarea fanilor într-un mod la fel de sadic cu cel practicat de Diablo 3. Însă, în vreme ce Diablo 3 este de mai bine de un an la discreţia posesorilor de PC, pregătindu-se să facă pentru prima oară trecerea pe console, The Last Guardian pare să fie blocat undeva în procesul de producţie. Sperând totuşi într-o surpriză plăcută, poate chiar pe PS4, ne întoarcem privirea către titlurile ce au generat acest entuziasm, acum disponibile în format HD şi cu suport 3D, pe consola PS3.

Iniţial un joc pentru consola Playstation, ICO este lansat în anul 2001 pe a doua generaţie de console Sony. Desigur, să îl joci pentru prima oară la 12 ani de la apariţie reprezintă, din anumite puncte de vedere, o provocare. Sistemul prin care îţi salvezi progresul este deficitar, obligându-te să reiei porţiuni întregi de platformă doar pentru că ai executat greşit o săritură, camera este uneori inflexibilă iar alteori partenera ta refuză să se desprindă de o anumită scară. Situaţiile de mai sus pot genera frustrări.   
Acestea fiind spuse, după aceeaşi 12 ani, nu se poate nega existenţa unui farmec aparte, pe care ICO încă îl exercită din plin. Acest farmec se poate sintetiza prin sintagma: imersiune în universul de joc. Ueda ne duce într-o lume magică şi plină de mister. Ico este un copil ce s-a născut cu coarne, lucru ce îi determină pe săteni să îl închidă într-o fortăreaţă imensă şi aparent pustie. În timp ce îl părăsesc aceştia îl roagă pe copil să nu îi urască pentru gestul lor. Este un prim moment ce ne îndeamnă să punem la îndoială dogmele sociale precum şi preconcepţiile caracteristice. Explorând castelul vei întâlni o tânără fată ce vorbeşte un dialect misterios. Fără alte explicaţii o iei pe fată de mână (gestul simbol al jocului) şi decizi că acel loc e prea periculos pentru amândoi trebuind să găsiţi o modalitate de a evada.
Catalogarea jocului ca fiind unul de tip acţiune-aventură este una exagerată. O încadrare ceva mai apropiată de adevăr ar fi cea de puzzle-platformă. De cele mai multe ori va trebui să te foloseşti de elementele din mediu pentru a progresa, ulterior fiind necesar să îţi ajuţi partenera sau să îi facilitezi înaintarea. Este adevărat că uneori ai de înfruntat umbrele ce încearcă să o răpească, jocul având în final şi un antagonist, însă aceste momente nu sunt de esenţa prezentului titlu. ICO rămâne, aşa cum şi-a dorit Ueda, un joc minimalist dar profund atractiv. Cele doar câteva dialoguri sunt mai mult decât compensate prin vizual, relaţia, din ce în ce mai puternică, dintre cei doi tineri fiind una exprimată prin acţiuni şi gesturi. Fără să îţi dai seama eşti legat de evenimente, vrei să afli deznodământul poveştii, reprezentată în mare parte de joc în sine. După ce ai ajutat-o de nenumărate ori să se ridice de pe marginea unei prăpăstii, atunci când tânăra e cea care încearcă cu disperare să te ridice, nu poţi fi decât impresionat. Pe măsură ce evenimentele se îndreptă către inevitabilul final, pe minunatele versuri ale piesei „ICO – You Were There”, ştii că undeva, între prima clipă în care băieţelul a strâns mâna fetei şi aceste imagini, ai fost cucerit.

Transpunerea jocului în HD este una reuşită, culorile şi luminozitatea atrăgând de multe ori atenţia, însă nu pentru grafică vei juca ICO, nu o vei face nici pentru momentele de puzzle (majoritatea reuşite), ci pentru ceea ce reuşeşte să transmită fără cuvinte: determinare, motivare, emoţie, libertate şi nu numai…                                                           

 Punctaj: 8/10