Revelaţii e mult spus Ezio a ajuns la respectabila vârstă de 50 de ani şi îşi doreşte să dezlege misterul strămoşului său Altair înainte de a îşi desemna un succesor în fruntea clanului. Căutările îl duc la o fortăreaţă în munţi, aflată însă şi în atenţia templierilor. Pentru a descoperi adevărul precum şi locul unde se află Mărul Edenului e nevoie de cinci sigilii, ce reprezintă mijloacele prin care Altair şi-a transmis memoriile. Astfel Ezio începe o ultimă călătorie care îl poartă de această dată în inima fostului Imperiu Bizantin, aflat deja sub dominaţie otomană, respectiv în orașul Constantinopol. Evenimentele îl vor implica în conflictul pentru putere ce acaparase familia sultanului şi îl vor aduce în faţa unei ultime iubiri.
În paralel Desmond este blocat în animus riscând să fie acaparat în totalitate de acesta.
Intriga de la curtea sultanului este una previzibilă, chiar dacă inspirată de evenimente istorice. Totuşi acţiunea nu este întreruptă de intervenţiile lui Desmond, fapt ce constituie un avantaj. Cele cinci momente cheie din viaţa lui Altair, la care se adaugă un al şaselea, aruncă lumină asupra misterului ce îl învăluia pe acesta, în vreme ce revelaţiile din final sunt lipsite de substanţă sau originalitate.
Ezio a îmbătrânit, la fel şi modul de joc
Suntem la episodul 4 al seriei şi chiar dacă nu îl vom mai revedea pe Ezio sau Altair e clar că, din motive comerciale, am putea asista la o serie de continuări. Dincolo de faptul că nu mi-aş dori un episod în epoca marilor descoperiri tehnologice şi cu atât mai puţin unul în perioada celui de al doilea război mondial, în care eventual să aflu că templierii au finanţat regimul nazist iar asasinii au susţinut din umbră rezistenţa, trebuie recunoscut faptul că au existat considerente obiective pentru a lansa aceste părţi.
Azi, Revelations nu m-a cucerit. A menţinut un sistem al misiunilor similar cu cel din trecut, în care obiectivele personale ale asasinilor se intersectează cu o serie dintre conflictele politice ale vremii. Goana pentru recuperarea sigiliilor lui Altair se suprapune pe cea pentru recuperarea armurii lui Romulus, cu misiuni ce au o structură asemănătoare, dar, recunosc, de multe ori captivantă. Se reia întreaga structură promovată începând cu A.C. 2: restaurarea/ achiziţionarea unor clădiri, operele de artă sunt înlocuite cu o serie de volume din literatura universală, toate acestea mărind venitul pe care îl încasezi la anumite intervale de timp. Pentru a restaura fierăriile, croitoriile, băncile sau punctele de asistenţă medicală trebuie, asemenea titlului precedent, să distrugi fortăreţele templierilor din zonă. Diferenţa ar fi că de această dată, după cucerirea unei fortăreţe, dacă notorietatea atinge punctul maxim, templierii ar putea porni un atac pentru a recâştiga respectiva zonă a oraşului. Dacă alegi să intervii se iniţiază o luptă ce copiază sistemul tipic jocurilor de strategie (poziţionare trupe, pregătire înainte de atac, comenzi de luptă etc). Această idee poate suna bine în teorie dar implementarea ei într-un astfel de joc pare neomogenă şi rigidă.
Ni se mai oferă numeroase tipuri de bombe (defensive, ofensive) pe care să le folosim pentru a ieşi din anumite situaţii însă dacă nu doriţi să completaţi obiectivele secundare din joc, ele nu sunt nici pe departe esențiale! De parcă acţiunile de counter, precum cea de dezarmare a oponenţilor sau de eschivare nu erau suficiente acum ne putem folosi şi de un cârlig pentru a neutraliza adversarii, similar lamei de pe mâna lui Ezio. Mult mai grav, şi admit că nu am digerat deloc acest aspect, posibilitatea de a te agăţa de funiile ce fac legătura între două clădiri putând elimina şi un adversar în acest proces, a înlocuit secţiunile de călărie pe care titlul anterior le extinsese. De neiertat! Două urmăriri cu căruţe, una la începutul jocului, iar alta spre final, încearcă să atenueze acest neajuns însă abia a doua cursă este stimulantă.
Adversarii sunt dotaţi cu armele din titlurile precedente şi adiţional întâlnim o serie de soldaţi cu arme de foc dar care ar fi trebuit să facă ravagii. Mai de temut sunt gărzile de elită ale sultanului, agili în a efectua eschive ei se apără şi atacă plini de înverşunare.
Momentele în care îl controlezi pe Altair, prezentat la diferite vârste, sunt plăcute însă în general sunt de scurtă durată, personal aşteptându-mă la ceva mai multă consistenţă.
Jocul are lungimea obişnuită pentru un episod din serie, uşor peste media de opt ore a unui titlu standard.
Sfânta Sofia, Constantinopol
Îmi imaginez mese acoperite cu hărţile pe baza cărora producătorii au reconstituit, cu obişnuita sârguinţă, oraşul Constantinopol. Cu arhitectura lui uimitoare dar a cărei bijuterie supremă este biserica Sfânta Sofia, moschee după cucerirea oraşului de către otomani, iar în prezent această minune arhitecturală a devenit muzeu. Moda bizantină, renumită pentru stilul ei, poate fi admirată şi în timp ce Ezio îşi îndeplineşte misiunile. Culorile sunt plăcute iar modelele personajelor, chiar dacă nu diferă prea mult de cele din episodul anterior sunt realizate în detaliu.
Nu pot să nu menţionez superbul filmuleţ introductiv, ce pare rupt dintr-un film şi care ni-l dezvăluie brusc pe protagonist, cucerit de trecerea timpului. Deosebit de artistic!
Glasul lui Ezio se aude prea clar
Ei bine da, recunosc, aș fi vrut ca vocea lui Ezio să arate trecerea anilor. E drept că în scrisorile pe care i le trimite surorii sale are un ton grav însă nu cu mult diferit față de cel din trecut. Celelalte personaje nu dezamăgesc dar nici nu atrag atenția interpretările fiind de un nivel mediu. Efectele sonore în ansamblul lor sunt solide fără a li se putea reproșa ceva. Linia melodică are unele momente ce ies în evidență dar lăsă în mod inexplicabil o parte din potențial neexplorat. Mă refer aici la aspectele socio-culturale precum cântece religioase, teme orientale etc. Uneori prea multă precauție este în detrimentul produsului final...
Nimic nou
Suntem deja obişnuiţi cu faptul că seria nu are grade de dificultate motiv pentru care mare parte din potenţialul de replay este transferat către modul multiplayer. După finalizarea jocului şi dacă ai acumulat un număr suficient de cristale, ce sunt împrăştiate de-a lungul campaniei, poţi parcurge câteva secţiuni din perspectiva lui Desmond. Acestea sunt în stilul unui puzzle geometric, singurul aspect interesant fiind comentariile lui Desmond care işi spune povestea. Producătorii au fost suficient de inspiraţi încât să nu îl introducă în campania standard lucru ce ar fi dus la deprecierea acesteia. Nu am mai avut nici răbdarea şi nici înclinaţia de a elibera oraşul de sub dominaţia templierilor aşa cum s-a întâmplat rândul trecut.
În final nu pot să nu recomand Assassins Creed Revelation fanilor acestei serii dar celor care doresc doar să testeze rețeta le recomand cu căldură Assassins Creed Brotherhood.
În paralel Desmond este blocat în animus riscând să fie acaparat în totalitate de acesta.
Intriga de la curtea sultanului este una previzibilă, chiar dacă inspirată de evenimente istorice. Totuşi acţiunea nu este întreruptă de intervenţiile lui Desmond, fapt ce constituie un avantaj. Cele cinci momente cheie din viaţa lui Altair, la care se adaugă un al şaselea, aruncă lumină asupra misterului ce îl învăluia pe acesta, în vreme ce revelaţiile din final sunt lipsite de substanţă sau originalitate.
Ezio a îmbătrânit, la fel şi modul de joc
Suntem la episodul 4 al seriei şi chiar dacă nu îl vom mai revedea pe Ezio sau Altair e clar că, din motive comerciale, am putea asista la o serie de continuări. Dincolo de faptul că nu mi-aş dori un episod în epoca marilor descoperiri tehnologice şi cu atât mai puţin unul în perioada celui de al doilea război mondial, în care eventual să aflu că templierii au finanţat regimul nazist iar asasinii au susţinut din umbră rezistenţa, trebuie recunoscut faptul că au existat considerente obiective pentru a lansa aceste părţi.
Azi, Revelations nu m-a cucerit. A menţinut un sistem al misiunilor similar cu cel din trecut, în care obiectivele personale ale asasinilor se intersectează cu o serie dintre conflictele politice ale vremii. Goana pentru recuperarea sigiliilor lui Altair se suprapune pe cea pentru recuperarea armurii lui Romulus, cu misiuni ce au o structură asemănătoare, dar, recunosc, de multe ori captivantă. Se reia întreaga structură promovată începând cu A.C. 2: restaurarea/ achiziţionarea unor clădiri, operele de artă sunt înlocuite cu o serie de volume din literatura universală, toate acestea mărind venitul pe care îl încasezi la anumite intervale de timp. Pentru a restaura fierăriile, croitoriile, băncile sau punctele de asistenţă medicală trebuie, asemenea titlului precedent, să distrugi fortăreţele templierilor din zonă. Diferenţa ar fi că de această dată, după cucerirea unei fortăreţe, dacă notorietatea atinge punctul maxim, templierii ar putea porni un atac pentru a recâştiga respectiva zonă a oraşului. Dacă alegi să intervii se iniţiază o luptă ce copiază sistemul tipic jocurilor de strategie (poziţionare trupe, pregătire înainte de atac, comenzi de luptă etc). Această idee poate suna bine în teorie dar implementarea ei într-un astfel de joc pare neomogenă şi rigidă.
Ni se mai oferă numeroase tipuri de bombe (defensive, ofensive) pe care să le folosim pentru a ieşi din anumite situaţii însă dacă nu doriţi să completaţi obiectivele secundare din joc, ele nu sunt nici pe departe esențiale! De parcă acţiunile de counter, precum cea de dezarmare a oponenţilor sau de eschivare nu erau suficiente acum ne putem folosi şi de un cârlig pentru a neutraliza adversarii, similar lamei de pe mâna lui Ezio. Mult mai grav, şi admit că nu am digerat deloc acest aspect, posibilitatea de a te agăţa de funiile ce fac legătura între două clădiri putând elimina şi un adversar în acest proces, a înlocuit secţiunile de călărie pe care titlul anterior le extinsese. De neiertat! Două urmăriri cu căruţe, una la începutul jocului, iar alta spre final, încearcă să atenueze acest neajuns însă abia a doua cursă este stimulantă.
Adversarii sunt dotaţi cu armele din titlurile precedente şi adiţional întâlnim o serie de soldaţi cu arme de foc dar care ar fi trebuit să facă ravagii. Mai de temut sunt gărzile de elită ale sultanului, agili în a efectua eschive ei se apără şi atacă plini de înverşunare.
Momentele în care îl controlezi pe Altair, prezentat la diferite vârste, sunt plăcute însă în general sunt de scurtă durată, personal aşteptându-mă la ceva mai multă consistenţă.
Jocul are lungimea obişnuită pentru un episod din serie, uşor peste media de opt ore a unui titlu standard.
Sfânta Sofia, Constantinopol
Îmi imaginez mese acoperite cu hărţile pe baza cărora producătorii au reconstituit, cu obişnuita sârguinţă, oraşul Constantinopol. Cu arhitectura lui uimitoare dar a cărei bijuterie supremă este biserica Sfânta Sofia, moschee după cucerirea oraşului de către otomani, iar în prezent această minune arhitecturală a devenit muzeu. Moda bizantină, renumită pentru stilul ei, poate fi admirată şi în timp ce Ezio îşi îndeplineşte misiunile. Culorile sunt plăcute iar modelele personajelor, chiar dacă nu diferă prea mult de cele din episodul anterior sunt realizate în detaliu.
Nu pot să nu menţionez superbul filmuleţ introductiv, ce pare rupt dintr-un film şi care ni-l dezvăluie brusc pe protagonist, cucerit de trecerea timpului. Deosebit de artistic!
Glasul lui Ezio se aude prea clar
Ei bine da, recunosc, aș fi vrut ca vocea lui Ezio să arate trecerea anilor. E drept că în scrisorile pe care i le trimite surorii sale are un ton grav însă nu cu mult diferit față de cel din trecut. Celelalte personaje nu dezamăgesc dar nici nu atrag atenția interpretările fiind de un nivel mediu. Efectele sonore în ansamblul lor sunt solide fără a li se putea reproșa ceva. Linia melodică are unele momente ce ies în evidență dar lăsă în mod inexplicabil o parte din potențial neexplorat. Mă refer aici la aspectele socio-culturale precum cântece religioase, teme orientale etc. Uneori prea multă precauție este în detrimentul produsului final...
Nimic nou
Suntem deja obişnuiţi cu faptul că seria nu are grade de dificultate motiv pentru care mare parte din potenţialul de replay este transferat către modul multiplayer. După finalizarea jocului şi dacă ai acumulat un număr suficient de cristale, ce sunt împrăştiate de-a lungul campaniei, poţi parcurge câteva secţiuni din perspectiva lui Desmond. Acestea sunt în stilul unui puzzle geometric, singurul aspect interesant fiind comentariile lui Desmond care işi spune povestea. Producătorii au fost suficient de inspiraţi încât să nu îl introducă în campania standard lucru ce ar fi dus la deprecierea acesteia. Nu am mai avut nici răbdarea şi nici înclinaţia de a elibera oraşul de sub dominaţia templierilor aşa cum s-a întâmplat rândul trecut.
În final nu pot să nu recomand Assassins Creed Revelation fanilor acestei serii dar celor care doresc doar să testeze rețeta le recomand cu căldură Assassins Creed Brotherhood.
PUNCTAJ: 7.60/10
Postări
0 comentarii on "Assassins Creed Revelations"
Trimiteți un comentariu