În urmă cu un an mă pregăteam pentru prima postare, God of War. Între timp am strâns câteva recenzii însă lipsa de mediatizare a dus la un feedback inexistent. În timp ce iau în considerare alternativele vă las o postare aniversară...Primul God of War a fost cu siguranţă un proiect îndrăzneţ însă rezultatul a depăşit orice aşteptări, seria fiind în acest moment un punct de referinţă pentru toţi producătorii de jocuri acţiune-aventură. Compararea vine ca un automatism, amprenta lăsată de universul mitologic fiind incontestabilă! Iată câteva exemple:
În Spiderman Shattered Dimensions lupta cu Electro (inamic de nivel) este foarte asemănătoare cu cea pe care Kratos o are împotriva Colosului din Rodos.
În Conan evenimentele ne sunt redate prin intermediul unor imagini al căror stil este preluat din primul God of War. Mai mult, vocea femeii ne trimite inevitabil cu gandul la Gaia din celebra serie. Cuferele (cu vitalitate, energie sau puncte de experiență) sunt înlocuite cu vase de ceramică dar cu aceeași finalitate. Șopârlele înaripate au un sistem de atac similar cu cel al harpiilor din God of War. În cele din urmă Conan intra, în diferite momente, într-o stare temporară în care atacurile sale erau mult mai puternice iar adversarii nu îl puteau doborî, aidoma opțiunii Rage of the Gods.
Dantes Inferno este titlul ce a interpretat greșit posibilitatea de a se inspira din cea mai cunoscută serie Sony. Mecanica personajului este copiată integral: merge pe funii și pe ziduri la fel, are același sistem de prindere a adversarului, lovitura de lansare a unui inamic pentru a fi continuată cu un combo în aer este identică, continuând cu modul în care anumiți dușmani, ce sunt prinși în aer, pot fi învinși prin repetarea acestei acțiuni. Adăugarea (cu o utilitate minimă) a unui sistem identic cu Rage of the Gods. Creaturi ce se suprapun perfect pe cele din seria God of War, precum demonul pe care Dante se poate urca aidoma lui Kratos în cazul Ciclopului. Existența a zece probe consecutive (repetitive și uneori frustrante), identice cu bonusurile din God of War, dar mult mai grav, introduse în gameplay!
Castlevania Lords of Shadow este singura alternativă reală pentru Kratos, reușind să asimileze elementele ce au făcut istorie în seria GOW dar fără a-și pierde individualitatea! Giganții (diferiți între ei ca aspect și mod de atac) își au desigur sorgintea în titanii din universul lui Kratos. Gabriel obține aripile de înger ce se pot folosi atât pentru atac cât și pentru a plana pe distanțe mici, asemeni aripilor lui Icarus. În unele combouri biciul are efect similar cu cel pe care îl produc lanțurile spartanului. Minigame-uri sunt la fel de complexe dar cu un sistem de implementare original.
Revenind la trilogie: Firul epic are un impact puternic, filme de înaltă rezoluţie excepţionale şi prezentare originală a scenelor pe care personajul şi le aminteşte. Peste toate se aşează evenimentele din viaţa lui Kratos, luptător ce ne apare iniţial învăluit în mister şi care, în ciuda unor teme des întâlnite în povestea multor filme sau jocuri, reuşeşte să te intrige şi să te surprindă. În schimb clipurile realizate la grafică in-game nu au îmbătrânit aşa de frumos, fiind acum destul de grosolane (lucru ce ar fi trebuit remediat pe ediţia PS 3).
Poate cel mai solid pilon al primului titlu, raportat la prezent, este designul nivelurilor. El rămâne cu tine de la prima parcurgere însă este la fel de proaspăt şi în prezent. Zone precum deşertul sirenelor, imensul munte situat pe spatele titanului Kronos şi culminând cu opera de artă pe care o reprezintă Inelele Pandorei. Nu cred că este un alt titlu pe consola PS 2 care să poată surclasa asemenea performanţe. Mini-gamurile, relativ noi în epocă, erau cât se poate de cursive în timpul execuţiei, fără a exista momente de întrerupere a secvenţei respective. Criticabil este însă sistemul de prindere al inamicilor în momentul în care urma să îi finalizezi, acesta refuzând de multe ori să execute. Per ansamblu sistemul de joc se bucură de o fluiditate crescută, atât în mişcări cât şi în atacuri. Originalitatea claselor de inamici, inspiraţi din mitologia greacă şi îmbunătăţite în titlurile următoare, nu trebuie nici ea omisă. Armele lui Kratos reprezentau un alt element de noutate ce impunea un sistem de combouri complex. În primul titlu observăm scăpări explicabile, în modul în care au fost gândite una sau două scheme precum şi un design, acum stângaci, al unora dintre ele. Puterile primite de la zei în acest titlu sunt după părerea mea cele mai fermecătoare din serie, cu precizarea că sabia primită de la Artemis putea foarte bine lipsi fiind grosolană şi inutilă. Camera este uneori neatentă, asemeni celei din Devil May Cry 3, mai ales raportată la cea din episoadele următoare. Din păcate prima aventură a lui Kratos nu ne oferea decât trei lupte cu inamici principali.
Grafica de fundal este minimalistă în primul nivel dar devine cel puţin decentă în restul jocului. La capitolul interioare din nou se dă clasă celorlalte titluri concurente, detaliul, strălucirea precum şi arhitectura unor încăperi fiind uimitoare!
Sunt adeptul a trei grade de dificultate pentru orice tip de joc. Seria GOW ne oferă în mod constant patru (foarte greu – dedicat celor mai înverşunaţi dintre noi). Primele două grade sunt ireproşabile însă luptele cu Minotaurul , cele cu spiritele lui Kratos (aleatorii ca tehnică în mare parte) şi culminând cu Ares, sunt destul de frustrante pe gradul al treilea de dificultate. Ultimul grad devine profund rigid diminuând satisfacțiile pe care parcurgerea unui titlu trebuie să o ofere.
În God of War 2 ni se prezintă un Kratos care în ciuda faptului că a ajuns Zeu al Războiului are mari resentimente față de olimpienii ce l-au lăsat pradă amintirilor. El este înșelat de Zeus și, după ce își transmite întreaga putere în sabia Olimpului, este ucis de către acesta. Ajutat de Gaia el revine din Infern și pornește în căutarea Sorților, capabile să îl ducă înapoi în timp pentru a se razbuna. Călătoria este mai întinsă decât cea din GOW iar finalitatea ei mai greu de prevăzut. Revin filmulețele de înaltă rezoluție dar care de această dată se axează în principal pe povestea lui Zeus iar clipurile la grafică in game sunt cu mult mai plăcute, fiind viabile și în prezent.
Gameplay-ul are și el de câștigat: combourile mai puțin inspirate din primul titlu au fost înlocuite iar altele au fost redesenate pentru a atinge efectul dorit încă de la primul proiect. Fluiditatea este totală: mișcări deosebite, impact solid, mini gamuri abundente, prinsuri multiple, lupte epice cu mulți inamici principali, ba chiar posibilitatea de a schimba armele. Loviturile finale date prin intermediul unor prinsuri nu mai ridică nicio problemă tehnică și sunt ușor de executat. Singurul minus pe care l-am simțit de fiecare dată (inclusiv acum) a fost legat de puterile magice. Chiar dacă aseamănătoare ele nu reușesc să aibă efectul extraordinar al celor din primul titlu, rămânând până la final în umbra acestora. Durata semnificativ mai mare este un alt punct forte al jocului iar puzzle-urile numeroase accentuează sentimentul că trebuie să depășești adevărate probe pentru ați atinge scopul.
Grafica era tot ce putea la vremea aceea consola PS 2 iar rezultatul uimește și în prezent. Pornind de la designul din primul titlu se adăugă numeroase detalii diversificându-se continuu universul pe care îl explorezi.
Primul God of War avusese o coloană sonoră ambițioasă dar cu cel de al doilea titlu corurile se înalță până în vârful muntelui Olimp cutremurând jucătorul.
Cum fiecare trilogie trebuie să aibă un final de ce nu ar fi unul glorios?! Reluând practic finalul din GOW 2, ne este prezentat spartanul care promite să împartă moarte tuturor zeilor. God of War 3 are o linie epică trasată ceva mai clar, finalul fiind ușor de intuit dintr-un anumit moment al acțiunii. Chiar și așa nu poți să nu-l savurezi și, după atâtea lupte în care ai trăit emoțiile haotice ale protagonistului, ajungi să apreciezi liniștea pe care și-o poate oferi în final.
Ca durată este situat între cele două titluri. Chiar dacă inițial vrei mai mult se dovedește o alegere ideală. Sistemul forțelor este acum dependent de armele folosite, arme ce chiar dacă sunt similare, după o aprofundare pot fi folosite în momentele potrivite cu multe satisfacții. Minigamuri complexe, cu butoane discrete apărute logic pe ecran. Noi creaturi mitice, brutalitate crescută și o cameră întru totul unică, pe care mulți producătorii se vor chinui să o imite mult timp de acum înainte! Combouri mai estetice ca niciodată, un impact absolut și o imersiune totală în sistemul de joc. În primul titlu am avut Inelele Pandorei, în God of War 2 au existat Probele Sorților iar ultimul episod ne aduce Cubul (parcă esența probelor de puzzle / logică).
Grafica de nouă generație este dincolo de cuvinte, Muntele Olimp este covârșitor, marmura și armurile dau sentimentul că pot fi atinse, sângele este autentic. Modelele personajelor au fost redesenate, noile texturi fiind ireproșabile. Efectiv simți pielea fierbinte a minotaurilor și solzii reci ai meduzelor! Fascinația este totală în jocul pe care îl consider fără rezerve liderul (Foarte Greu de Detronat) al genului acțiune-aventură!
God of War 3 este cu adevărat o operă monumentală urmat de fratele mijlociu al seriei perfect și în prezent! Primul God of War este, în ciuda câtorva imperfecțiuni, un titlu respectabil în prezent și cu siguranță încă prilej de satisfacții pentru fanii acestei serii eterne!
Postări
