Dead Space 3

D.S.3 împarte fanii seriei între cei care s-au adaptat schimbării de abordare din prezentul titlu şi cei nemulţumiţi de o asemenea decizie. Eu fac parte din cea de a doua categorie…

Firul epic ni-l prezintă pe Isaac în centrul unui triunghi amoros alături de Ellie şi de un ofiţer al armatei, după ce relaţia dintre primii doi ajunsese într-un moment conflictual. Cei trei, împreună cu Carter, un soldat ce îl va însoţi pe Isaac în misiunile sale, urmează o serie de indicii ce par să îi conducă la planeta Tau Volantis, căminul markerelor. Cursa către sursa generatoare a necromorfilor, la care participă şi unitologiştii, este destul de anostă, o prelungire artificială a primelor două titluri, a cărui finalitate nu poate impresiona.

Dacă unul dintre motivele pentru care aţi jucat D.S. a fost atmosfera atunci vă sfătuiesc să nu aveţi speranţe mari de la prezentul episod. Acesta a renunţat aproape în totalitate la suspans şi elemente horror în favoarea unui stil ce seamănă, înfiorător de mult, cu cel din seria Call of Duty. În sprijinul ideii anterioare vine şi introducerea unor mecanici noi (crouch şi side roll), prea puţin eficiente şi atipice seriei. Noile arme sunt şi ele un apanaj al soldaţilor, lipsite de originalitatea cu care eram obişnuiţi. În cele din urmă există secţiuni, în principiu la începutul jocului, dar şi spre finalul acestuia, în care lupţi împotriva unor militari.

Pentru a atenua sentimentul de reciclare, ce uneori se face simţit, sunt introduse secţiuni în care Isaac escaladează sau coboară porţiuni stâncoase verticale. Nimic revoluţionar. În schimb porţiunile cu gravitate zero sunt minime şi lipsite de emoţia pe care o oferea D.S.2. Sistemul de upgradare prin power nods,  original şi intuitiv, este înlocuit cu unul complex dar greoi, la baza căruia stau resursele. Tot resursele caracterizează şi sistemul de modificare a armelor. În loc de cele 4 arme din titlurile precedente, acum poţi avea cu tine doar două, dar pe care Isaac, fiind inginer, le poate modifica şi combina în funcţie de materialele pe care le găseşte pe parcursul călătoriei sale. În teorie sună bine, însă acest sistem, în ciuda complexităţii, este neintuitiv şi necesită timp pentru a-l înţelege. Asta fără a îi nega ingeniozitatea, ce duce la unele combinaţii extrem de eficiente. Problema este că nu se integrează bine în modul de joc al seriei, mai ales atunci când înlocuieşte un sistem care nu avea niciun minus. În cele din urmă modul de salvare, care în trecut era integrat universului din joc şi la libera ta alegere, este acum automat, aspect ce poate crea mici neplăceri.

Cea mai mare reuşită o reprezintă, de departe, agresivitatea adversarilor, neegalată probabil de niciun alt joc parcurs de mine. Pe nivelul normal de dificultate, inamicii pot ridica probleme chiar şi jucătorilor experimentaţi, cu atât mai mult la prima parcurgere. A.I.-ul este şi el lăudabil, eschivele oponenţilor fiind de cele mai multe ori o reacţie la atacurile tale.

Misiunile secundare, în număr de 7, sunt şi ele binevenite, oferind detalii în plus cu privire la evenimentele din joc. Acestea sunt un prilej pentru testarea abilităţilor de supravieţuire în situaţii limită premiate la final cu resurse ce duc la îmbunătăţirea armelor sau la activarea unor noi opţiuni. Sistemul de cooperare online vine şi el cu 3 misiuni ce pot fi abordate doar în această modalitate. Cum atmosfera jocului s-a pierdut destul de mult în acest titlu, cooperarea poate fi privită ca un element pozitiv. Dacă luăm în considerare toate aceste misiuni secundare durata jocului creşte substanţial, depăşind primele două titluri.

Majoritatea categoriilor de adversari sunt redesenate, fără a ieşi totuşi în evidenţă. Trebuie menţionate şi două clase noi, specifice ultimei părţi a jocului şi care au la bază tipuri deja existente.

În ceea ce priveşte potenţialul de replay al jocului acesta este direct proporţional cu entuziasmul pe care ţi-l provoacă noile implementări. Pe mine sistemul nu m-a convins, motiv pentru care dacă trebuie să aleg între a reparcurge D.S.2 sau D.S.3 voi alege fără să clipesc primul titlu, superior aproape din toate punctele de vedere.

D.S. a reprezentat ineditul, D.S.2 a contribuit la diversificarea şi aprofundarea elementelor din primul titlu, ultimul episod, încercând să inoveze o dată în plus, sfârşeşte prin a priva seria de o parte din caracteristicile care au consacrat-o.

Punctaj: 7/10

DMC Devil may Cry

Seria se reinventează dar îl găseşte pe Dante la fel de iresponsabil, petrecând nopţile în cluburi alături de tinere frumoase şi disponibile. Totuşi intriga este mai matură ca în trecut. Ne este prezentată întâlnirea dintre Dante şi Virgiliu, precum şi o modalitate originală prin care demonii ţin în frâu omenirea: prin intermediul sistemului financiar, al televiziunii, precum şi cu ajutorul celei mai cunoscute băuturi carbogazoase numită Virility (vă vine în minte numele altei băuturi?). Dincolo de aceste elemente intriga este clasică: răzbunarea celor doi fraţi împotriva demonului vinovat de moarte mamei lor şi de exilul lui Sparda.

Jocul este celebru pentru numeroasele arme pe care le dobândeşte protagonistul precum şi pentru combinaţiile spectaculoase ce se pot realiza cu acestea. Aici nimic de reproşat, pe lângă sabia deja consacrată, Dante este înarmat cu securea tatălui său, lentă dar capabilă să distrugă scutul sau armura protectoare a anumitor adversari, secera mamei sale, rapidă şi care poate respinge anumite proiectile, pumnii de demon, eficienţi împotriva unui singur inamic, două lame, eficiente pentru inamicii situaţi la distanţe mari, şi în cele din urmă armele de foc (pistoale, carabină şi cel mai eficient, pistolul cu ţinte explozive). Fiecare armă are propriul set de combinaţii, putând fi efectuate chiar alternări între acestea. Rezultatele sunt spectaculoase şi reprezintă de departe cel mai atractiv aspect al jocului. În plus Dante se poate folosi de două tipuri de bice: fie pentru a se agăţa de diferite puncte din mediu sau pentru a ajunge lângă un adversar, fie pentru a desprinde porţiuni din structura ce îl înconjoară sau pentru a trage un inamic lângă el.

Sistemul de mai sus are un punct slab în control, armele necesitând ţinerea apăsată a unui buton, lucru ce face dificilă alternarea rapidă între acestea, însă fără a te priva de o multitudine de combinaţii pline de savoare. Deoarece stick-ul drept este folosit pentru a ajusta, atunci când este nevoie, camera, eschiva se realizează cu ajutorul altui buton, aspect ce poate ridica o vreme probleme împătimiţilor seriei G.O.W.  Filmuleţele, chiar dacă edificatoare pentru firul epic, sunt prea frecvente pentru un joc de acţiune, rupând uneori ritmul frenetic al confruntărilor. După prima parcurgere ele pot fi sărite însă vor face nivelurile să pară de multe ori prea scurte. Aceeaşi rupere de ritm o experimentezi şi atunci când ai de parcurs un anumit traseu pentru a dobândi o anumită abilitate (porţiuni în general lipsite de inamici şi destul de monotone).

Niciodată nu m-au atras monştrii din D.M.C., în general neinteresanţi şi scârboşi. Prezentul titlu merge în aceeaşi direcţie, excepţie făcând ultima confruntare. Restul inamicilor sunt satisfăcători, cu atacuri specifice, unii dintre ei fiind vulnerabili doar la anumite arme. Din punct de vedere estetic mulţi dintre aceştia dau impresia unor creaturi din ceramică ţinuţi la un loc de o substanţă neagră (aducând aminte de Alice M.R.).

Vizual jocul se prezintă foarte bine, paleta de culori fiind diversificată iar designul variat. Nu am întâlnit probleme grafice care să merite a fi menţionate. În momentele tensionate revin şi ritmurile de hard rock ce au însoţit seria şi în trecut.

Având numeroase grade de dificultate, o multitudine de combinaţii ingenioase, intuitive şi uşor de realizat, precum şi statistica de la finalul fiecărui nivel, ce te îndeamnă să îndeplineşti baremele fixate, D.M.C. se prezintă ca un joc de acţiune solid şi care oferă mari satisfacţii!

Punctaj: 8.50/10

God of War Ascension

Lumea jocurilor are o problemă comună cu lumea filmelor: foarte multe titluri, dintre care foarte multe comerciale şi deci, din ce în ce mai puţine titluri originale care să denote creativitate sau inovaţie. Acest fenomen a determinat ambele industrii să recurgă la prequell-uri ale unor serii consacrate sau să insiste pe continuări ale unora dintre puţinele titluri remarcabile. În astfel de situaţii primul titlu stârneşte interesul publicului, ulterior producătorii fac tot posibilul să îşi depăşească limitele, episodul doi fiind de cele mai multe ori apropiat de perfecţiune. Când vine vorba de titlul al treilea lucrurile se complică deoarece e dificil, dacă nu imposibil, să evoluezi continuu. Se încearcă preluarea unor elemente ce au avut succes şi schimbarea altora pentru a evita plafonarea, acţiuni ce implică riscuri şi care în general sunt resimţite în sens negativ de public. Exemple edificatoare în acest sens sunt trilogia Uncharted, Dead Space şi, dacă vreţi un exemplu din lumea filmelor, ultima serie Batman. Uneori problemele apar încă de la al doilea titlu, producătorii încercând să recâștige publicul într-un titlu viitor (seria Infamous sau Iron Man - filmul). O evoluție diferită a avut-o seria Assassins Creed al cărui prim titlu a avut numeroase puncte slabe, remediate în episodul următor și care se desăvârșește abia în A.C. Brotherhood. Revelations a regresat ușor iar Assassins Creed 3 a pierdut o parte din fanii seriei. Pe de altă parte God of War s-a bucurat constant, în cele trei titluri principale, de o evoluţie incontestabilă culminând cu explozia din G.O.W.3. Întrebarea este dacă prezentul titlu asigură ascensiunea...

 

După evenimentele din G.O.W. 3 răzbunarea lui Kratos ajunge la final şi în cele din urmă acesta se sinucide. Titlul de faţă este, din punct de vedere cronologic, primul din serie. Furiile au sarcina de a-i pedepsi pe toţi cei ce încalcă jurământul de credinţă faţă de zei, iar atunci când Kratos, după uciderea familiei sale, vrea să se elibereze de sub controlul lui Ares, cele trei semi zeităţi decid că trebuie să îl oprească. Kratos este un adevărat spartan însă dacă îl comparăm cu cel din titlurile precedente el ne apare tăcut şi uman. Acest moment din evoluţia protagonistului este bine elaborat şi reprezintă sorgintea conflictului cu zeii, conflict ce a dus la dezumanizarea lui Kratos.

Împătimiţii seriei vor sesiza rapid o uşoară schimbare de optică şi implicit de abordare în G.O.W.A. Porţiunile ce implică rezolvarea unor puzzle-uri sunt mai dese şi categoric mai intense. Acest lucru se datorează sistemului folosit pentru a le depăşi pe cele mai multe dintre ele. În prima parte a jocului te vei folosi de o amuletă ce poate deteriora sau reface anumite porţiuni din mediu, în a doua parte vei obține abilitatea de a te dedubla, iar în final vei combina cele două abilităţi. Acest sistem mi-a adus aminte de cel din Ratchet and Clank a Crack in Time, pe care l-am savurat din plin la vremea respectivă. Fără dubiu este un aspect solid al jocului. Momentele de escaladare au crescut şi ele în proporţie, dându-ţi prilejul să admiri panorama şi să te bucuri de controlul absolut pe care îl ai asupra personajului. Reversul medaliei ar fi durata puţin mai scurta a aventurii şi, comparativ cu valurile de adversari din G.O.W.3, proporţia din joc dedicată luptelor pare să fie și ea mai scazută.

A nu se înţelege din cele de mai sus că jocul îşi pierde specificul! Kratos înfruntă în continuare numeroase creaturi mitologice pe care le execută cu aceeaşi visceralitate cu care ne-a obişnuit G.O.W.3. Recunosc, am simţit lipsa unor adversari cu tradiţie: minotaurul şi ciclopul în armură (excepțional încă din G.O.W.). Cât priveşte apariţia singulară a Chimerei, creatura cu trei capete, aceasta îmi lasă sentimente contradictorii. Pe de o parte înţeleg statutul ce i se acordă, devenind adversar unic, pe de altă parte ar fi fost ideal să existe măcar o altă confruntare (asemeni centaurilor pe care îi întâlneşti de două ori în joc) cu acest adversar ce reprezintă un deliciu din punct de vedere creativ.  Unii adversari sunt în mod vizibil mai puternici (Talos, colosul de piatră are un nou atac şi poate deveni invulnerabil pentru scurt timp). Printre categoriile noi de adversari menţionez elefantul şi conducătorul trupelor de asediu. Nu am vorbi despre G.O.W. dacă nu am avea parte de lupte cu adversari de proporţii colosale ce rămân savuroase chiar dacă nu mai produc uimirea absolută din trecut. Confruntările repetate cu cele trei Furii, precum şi cele împotriva altor adversari sunt demne de reputaţia seriei.

Secţiunile de zbor din episodul precedent sunt înlocuite cu cele de slide, intense dar mai scurte și mai ușoare. Mereu am considerat că armele principale ale lui Kratos, susţinute de o varietate de combouri, sunt suficiente. Iată că dorinţa mi-a fost îndeplinită, spartanul putând folosi armele în combinaţie cu elementele specifice celor patru zei: foc, gheaţă, electricitate şi întuneric. Fiecare dintre ele vine cu un set diferit de combouri precum şi cu o forţă distinctă. G.O.W.A. menţine sistemul de rage matter însă îi aduce îmbunătăţiri substanţiale: acesta se umple doar în timpul luptelor şi începe să scadă dacă primeşti lovituri (te determină să joci cu stil), se poate upgrada şi are două praguri care dacă sunt atinse măresc puterea loviturilor/combouri dar permit şi folosirea unui atac distinct, în funcţie de elementul pe care îl foloseşti. Poţi lua armele unor adversari pentru o diversitate sporită, însă efectul este de cele mai multe ori (exceptând adversarii cu scut) strict vizual. Kratos mai poate executa o serie de lovituri cu pumnul de un impact și cu o estetică ce compensează puterea lor relativ mică.

Coloana sonoră a reprezentat un aspect solid al seriei încă de la primul titlu. După corurile din episodul precedent, Ascension ne bucură  cu o linie melodică în același stil grandios dar cu specific propriu, ce reflectă starea protagonistului. Vei tresări atunci când spartanul lovește cu pumnii și vei simți electricitatea din lanțurile sale. Grafic jocul are o nouă paletă de culori, mult mai variată și în care lumina, fie cea solară sau cea a razelor de energie, ocupă un loc important. Level designul rămâne unic și amintește mai mult ca niciodată de Grecia antică. În cele din urmă personajele par a fi chiar din carne și oase.

Replay-ul rămâne deosebit datorită conținutului bogat, al controlului ireproșabil, al gradelor de dificultate, datorită spectaculosului ... Nu același lucru se poate spune despre modul multiplayer. Un joc precum G.O.W. nu e făcut pentru asta, campania solo oferind tot ce are mai bun și mai incitant.

Vorbind de G.O.W.A. am mici nemulțumiri dar și foarte multe satisfacții iar cel mai important lucru este că acestea nu se datorează doar modului de joc pe care l-a consacrat ci și multora dintre inovațiile aduse prin prezentul titlu! 

Punctaj: 9/10

Tomb Raider

 

Lara este la începutul carierei sale de explorator iar grupul din care face parte e format din oameni cu personalităţi, motivaţii dar şi etnii diferite. După puţin timp vaporul cu care călătoresc este avariat iar protagonista naufragiază împreună cu o parte din echipaj pe o insulă. Din acest moment situaţia scapă de sub control iar Lara se vede nevoită să se adapteze din mers şi într-un timp foarte scurt la realitatea din jurul ei. Cei ce stăpânesc insula sunt cât se poate de agresivi şi par să aibă un plan clar cu privire la noii veniţi. Povestea formării protagonistei este în cea mai mare parte un succes, învăluită în mister, cu personaje care, chiar dacă nu uimesc, îşi găsesc locul în întregul aventurii.

Jucând T.R. eşti conştient permanent că acesta este un titlu abia lansat, care profită de tot ce are mai bun tehnologia în materie de grafică sau culoare. Insula pare nesfârşită şi covârşitoare în acelaşi timp. Modelele personajelor sunt mai detaliate ca niciodată, efectele sonore, precum şi vocile personajelor, sunt solide. Vizual jocul mi s-a părut peste Uncharted 3 şi la fel de spectaculos. Controlul personajului este intuitiv şi cât se poate de receptiv. Camera se ajustează perfect.

Şi acum întrebarea pe care şi-o pune toată lumea: T.R. egal Uncharted? Răspunsul este nuanţat. Regăsim o serie de elemente precum cele ce ţin de prezentare, mare parte din mecanica de joc, felul în care sunt gândiţi adversarii, posibilitatea de a aduna relicve sau necesitatea rezolvării unor puzzle-uri. Totuşi, chiar şi în aceste condiţii, T.R. este un joc cu identitate. În primul rând Lara evoluează în permanenţă, lucru ce are corespondent în modul de joc (iniţial este neînarmată progresul realizându-se prin intermediul unor quick time events, armele apar treptat iar resursele sunt limitate). Sistemul complex de upgrade, în două direcţii: cel al armelor, prin colectarea materialelor/părţilor componente necesare, şi cel al abilităţilor protagonistei (rezistenţă fizică, receptivitate crescuta faţă de elementele din mediu, atribute de luptă etc.), prin acumularea punctelor de experienţa. Aceste se obţin prin vânarea diferitelor animale de pe insulă (nu e cazul meu) sau prin eliminarea adversarilor (se acordă puncte suplimentare pentru modalităţile de execuţie şi pentru abordarea stealth).

De asemenea, stilul jocului este mai dur decât cel din Uncharted, pe măsură ce capeţi experienţă poţi debloca pentru fiecare armă un anumit tip de execuţie al inamicilor, ce conferă satisfacţii deosebite, Lara putând fi la rândul ei ucisă în diferite moduri de către adversari (similar seriei Dead Space). Poţi aborda o serie de misiuni secundare, asemenea celor din Assassins Creed şi care presupun în general soluţionarea unui puzzle. Legat de acest aspect trebuie spus că puzzle-urile din misiunile principale sunt reduse ca număr iar ca ingeniozitate sunt inferioare celor din Uncharted.

După terminarea jocului ai posibilitatea de a te întoarce, prin intermediul sistemului quick travel, specific jocurilor de tip sand box, în diferite locuri pentru a completa misiunile secundare, a descoperi relicve sau manuscrise. Ultimele sunt cele mai interesante deoarece te ajută să înţelegi mai bine cadrul general în care au loc evenimentele. De precizat că majoritatea inamicilor vor lipsi, motiv pentru care această explorare nu este prea interactivă. Mult mai atractivă este o nouă parcurgere a jocului, eventual pe un alt grad de dificultate, ştiind cum funcţionează arborele de upgrade-uri şi cât de eficientă este fiecare opţiune. Cred deci că jocul poate fi parcurs cel puţin de 3 ori înainte de aţi pierde interesul. Modul multiplayer este unul mediocru.

Prequel-ul unei serii celebre are întotdeauna un efect puternic asupra fanilor iar în cazul lui T.R. acest efect pare să se generalizeze. Dacă ai jucat Uncharted 2 şi ai de ales între Uncharted 3 şi Tomb Raider consider că Tomb Raider este alegerea ce se impune.

Punctaj: 9/10

Resistance 3

 

La un joc de tip F.P.S. povestea a reprezentat rareori punctul forte. Acesta este cazul şi în R. 3, pe care îl putem încadra ca fiind peste Killzone 3 şi undeva la nivelul seriei Gears of war, cu precizarea că este mai uşor să empatizezi cu protagonistul din R. 3. Un scurt filmuleţ te pune la curent cu evenimentele din primele două titluri. După invazie rasa umană este mult diminuată iar supravieţuitorii încearcă să ducă o viaţă pe cât posibil normală, ignorând finalul ce se prefigurează. Dacă personajul tău alege din nou calea rezistenţei acest lucru se datorează soţiei sale care, temându-se pentru viaţa copilului lor, speră că balanţa se poate întoarce în favoarea umanităţii, înainte ca temperatura globului să scadă mult sub limita corpului uman.

Avem parte de un sunet impecabil, de o prezentare frumoasă, în stilul benzilor desenate, de un design variat şi atractiv. Culorile sunt intense şi diferite  în funcţie de zona în care te afli sau de clima acelui loc. Acesta este un prim aspect în care jocul străluceşte: el prezintă o călătorie pe care o simţi efectiv, o vezi cum se produce. Oraşul iniţial este unul distrus, cu o climă arida, ulterior vei călători cu o barca pe o vreme londoneză. Vei traversa munţii la bordul unui tren, te vei ascunde prin desişurile unei păduri, vei fi prizonier într-o închisoare condusă de foştii deţinuţi iar în cele din urmă vei ajunge într-un New York cucerit de zăpadă şi îngheţ. Toate aceste zone au desigur un corespondent în modul de joc. Începi prin a răspunde unui asediu al trupelor inamice, călătoria cu barca e apăsătoare din cauza vitezei redusă cu care înaintezi, neştiind din ce direcţie vei fi atacat, trenul îţi testează cel mai bine reflexele în vreme ce eşti urmărit de maşinile unei grupări de anarhici, în munţi precum şi în închisoare trebuie să îţi valorifici abilităţile de stealth şi cele lunetist. Când te vei alătura rezistenţei jocul devine cât se poate de tactic, trebuind să raţionalizezi muniţia, să gândeşti înainte de a trage şi mai ales sa ştii… cu ce armă să tragi.

Armele sunt un alt punct forte al jocului. Ele au două modalităţi de tragere şi se upgradează, în mai multe etape, pe măsură ce le foloseşti. Modul în care au fost gândite, astfel încât să se integreze în universul din joc le dă un farmec asemănător celui din seria Dead Space. Se împart în două categori: arme comune altor titluri (ex. mitralieră, pistol magnum, puşcă cu lunetă) dar care se individualizează prin a doua modalitate de tragere: lansarea unei turete, un glont exploziv sau unul ce urmăreşte adversarul şi arme specifice lumii din R. 3: o puşcă ce poate trage prin ziduri şi care poate crea un scut energetic în faţa ta, o armă ce îngheaţă adversarii pentru a-i putea spulbera cu focul al doilea, o puşcă ce produce o mutaţie în organismul inamicului etc. De menţionat că uneori upgradeul, pe lângă mărirea puterii de tragere, poate aduce abilităţi secundare: posibilitatea de a detona glonţul tras cu magnumul, proiectilele incendiare ale carabinei etc. Satisfacţia este deplină când adversarii te determină să stăpâneşti până în amănunt detaliile fiecărei arme pentru a supravieţui diferitelor situaţii ivite. Asta se întâmplă începând cu gradul normal de dificultate, jocul oferind încă două în care să îţi încerci abilităţile.

Jocul oferă suficiente clase de inamici, din ce în ce mai bine echipaţi (camuflaj, scut, arme, maşinării de război), sau adevăraţi monştrii gata să te zdrobească în punctele cheie ale jocului. A.I.-ul este solid, adversarii fiind agresivi, cu capacitate defensivă şi rezistenţă crescută. Numărul lor e de multe ori un argument în plus pentru a aborda situaţia cât mai tactic. Nu în ultimul rând sistemul de vitalitate este în stil clasic, acesta nu se regenerează ci trebuie refăcut prin colectarea unor recipiente ce conţin un vaccin.

Campania solo poate fi abordată de mai multe ori fără a exista o umbră de plictiseală, gradele de dificultate condimentând la nevoie experienţa dar şi aprofundarea armelor. Dacă preferaţi cooperarea opţiunea de joc este disponibilă atât online cât şi split-screen. Resistance 3 este un alt titlu exclusiv ce îşi merită pe deplin banii oferind în schimb o experienţă plină de savoare. Nu poate fi ratat de niciun posesor al consolei Sony!
 

Punctaj: 9/10

Diablo 3

Chiar dacă nu mă pot numi un jucător înrăit al seriei Diablo, cu siguranţă mă pot numi un mare fan al acesteia. Diablo II Lord of Destruction a fost unul dintre cele mai captivante jocuri pe care am avut ocazia să le parcurg. Clasele de luptători sunt diferite şi complexe, vânătoarea de armuri şi obiecte magice devine obsesivă, atmosfera gotică, personajele mitologice, toate te incită să îl joci iar şi iar…

Mă număr printre cei ce au sperat într-o continuare încă de acum 10 ani, ei bine am aşteptat un deceniu, a meritat? În cele ce urmează voi încerca să fac o prezentare generală a jocului fără a intra în detaliile legate de cele 5 clase de luptători, aceştia urmând să fie analizaţi în postări separate.

Titlurile de acest gen au în principiu o poveste superficială, un pretext pentru confruntările din joc. Totuşi Diablo 2 Lord of Destruction reuşea să impună un standard respectabil generând suspans prin relatarea evenimentelor de către Marius, cel care îl însoţea pe eroul din primul titlu, acum prizonier al puterii pe care încercase să o distrugă, precum şi prin întreaga atmosferă din joc.
În Diablo 3 filmuleţele dintre acte şi-au pierdut din mister însă, din punct de vedere vizual, sunt mai impresionante ca oricând. Acestea sunt susţinute de secvenţe scurte, redate într-un stil schiţat şi comentate, în sil propriu, de personajul pe care l-ai ales. Primul clip de acest gen îţi prezintă povestea eroului, un aspect binevenit faţă de titlul precedent în care nu aveai nici un indiciu cu privire la scopul acestora.
Intriga pare puţin forţată, construită oarecum pentru a susţine o continuare a evenimentelor din episodul precedent. Totuşi elementele de istorie ale seriei, superb prezentate prin intermediul manuscriselor răspândite prin întreg ţinutul completează povestea reprezentând un deliciu pentru împătimiţii seriei.

O dată în plus Răul este învins, nu fără sacrificii, însă chiar şi în aceste condiţii există loc pentru o continuare …

Sistemul de joc este în mare cel din titlul precedent: avem 5 clase de luptători (Vrăjitor, Vânător de demoni, Vraci, Călugăr şi Barbar) iar acţiunea este împărţită în 4 acte. Prin învingerea diferitelor tipuri de inamici primeşti, în mod aleatoriu, piese de armură, arme sau bani. Pe măsură ce învingi adversarii capeţi experienţă şi urci în nivel, deblocând abilităţi noi. Acestea nu mai sunt interdependente ca în trecut, ci pot fi activate separat. Punctele de experienţă se repartizează şi ele automat diferitelor categorii (dexteritate, putere, inteligenţă etc.), sistemul de joc fiind simplificat pentru a atrage jucători noi, dar spre dezamăgirea majorităţii fanilor. Sursa de energie a fost individualizată pentru fiecare personaj (Arcane, Ură - Disciplină, Mană, Putere Sfântă, Furie) iar posibilitatea regenerării ei prin intermediul flacoanelor de energie a dispărut.

În continuare, dacă în trecut era suficientă strângerea unui număr crescut de poţiuni care să îţi regenereze instant, şi aproape permanent, vitalitatea, noul sistem de „răcire” te opreşte un timp să folosi o nouă poţiune. Acest sistem este specific şi unor abilităţi, cum ar fi cele excesiv de puternice sau cele defensive. Pentru a nu face supravieţuirea foarte dificilă anumiţi inamici lasă în urma lor sfere de energie ce regenerează o parte din viaţa personajului.

Individualizarea afectează până şi piesele de armură ale fiecărui luptător. În plus fiecare erou este disponibil atât în variantă masculină cât şi feminină. Opţiunea de a îţi vopsi hainele este o altă noutate a jocului, iar posibilitatea de a face o anumită piesă de armură invizibilă este oportună. Spun asta deoarece în trecut existau cazuri în care aveam spre exemplu un coif cu atribute deosebite dar care mă nemulţumea din punct de vedere estetic. Acum problema este rezolvată foarte simplu.

Pe lângă misiunile principale întâlnim numeroase evenimente facultative, variate şi imposibil de epuizat într-o singură parcurgere.

Jocul necesită în permanenţă o conexiune la internet. Se încearcă astfel evitarea pirateriei (fiecare jucător are un cont unic, în care îşi înregistrează codul de activare al jocul), se încurajează cooperarea prin jocurile publice, mod în care fiecare dintre noi poate interveni în campania unui alt jucător, dacă această opţiune este activată. Obiectele nedorite se pot vinde fie în cadrul jocului fie le poţi pune în vânzare online, prin intermediul sistemului de Aucţion House, moneda de schimb fiind galbenii din universul Diablo sau euro… Care ar fi minusurile? În timpul update-urilor periodice nu vei putea accesa jocul. Acestea se fac în general în mijlocul nopţii dar cele mai lungi se pot întinde pe parcursul zilei existând situaţii în care chiar dacă îţi doreşti, nu te poţi juca. Un alt inconvenient ar fi ocazionalele încetiniri ale sistemului, când reţeaua este încărcată iar inamicii de pe ecran numeroşi. Aceste situaţii sunt însă rare şi se pierd uşor în nenumăratele reuşite ale jocului.

Sistemul de achievements, ce s-a impus în ultimii ani, este prezent şi în Diablo 3 alături de numeroase alte statistici privind progresul personal.

Apariţia bijutierului rezolvă prima problemă a seriei, aceea de a pierde piatra preţioasă introdusă într-un obiect. Astfel pe lângă posibilitatea de a combina 3 bijuterii de acelaşi fel pentru a obţine o bijuterie de grad superior, acesta poate scoate o bijuterie ce a fost introdusă într-o armă sau piesă de armură. Atât acesta cât şi fierarul trebuie antrenaţi pentru a urca în grad necesitând anumite pergamente de la un anumit nivel precum şi o serie de obiecte specifice. În vreme ce bijutierul merită investiţia pe deplin, fierarul îmi pare o reală pierdere de bani şi timp.

O altă problemă supărătoare era găsirea unor piese de armură deosebite dar care puteau fi folosite de o singură clasă, iar întâmplător tu nu jucai cu eroul respectiv. Acum este suficient să depozitezi aceste obiecte în cufărul din oraş, comun pentru toţi luptătorii pe care decizi să îi creezi. În plus oricare dintre ei se poate folosi de suma de galbeni pe care ai strâns-o până în acel moment. Această opţiune, pe lângă înlăturarea frustrării, creează şi o aparenţă de colaborare între personajele tale, iar satisfacţia ta sporeşte.

Adepţii din Diablo 2 revin şi în acest episod. Ei sunt individualizaţi în 3 clase, primesc un arbore de talente simplificat dar inedit, pot purta inele, amulete, arme sau scuturi.

Pentru identificarea obiectelor rare, precum şi pentru crearea portalurilor către oraş, nu mai sunt necesare sulurile de incantaţie. Identificarea se face cu un simplu clic menţinând totuşi câteva momente de suspans. Cu această ocazie se înlătură şi posibilitatea de a crea un portal în timpul unei lupte cu un sub-boss sau boss de nivel, portal prin care puteai dispărea în trecut, dacă lucrurile deveneau grave.

Este de la sine înţeles că stilul grafic este cu mult îmbunătăţit. Chiar dacă se păstrează aceeaşi perspectivă, cunoscută fanilor, elementele 3d sunt numeroase iar estetica întregului joc este cât se poate de actuală. Culorile sunt intense dând viaţă feluritelor zone din cele 4 acte. Este interesant cum sunt combinate elemente de desen (fundalul îndepărtat) cu animaţiile intense din restul jocului. Explozia de culoare, atipică pentru universul Diablo, a stârnit o serie de controverse printre veteranii seriei însă consider că dacă privim global, aceasta aduce incontestabil mai multe plusuri decât minusuri.

Observăm o tentă de remake, profitând de ultimele inovaţii în domeniul graficii virtuale. Astfel primul act se desfăşoară în Tristram (asemeni acţiunii din primul titlu), al doilea act ne prezintă oraşul Caldeum, situat într-o zonă aridă ce invocă oraşul Lut Golem din Diablo 2, actul trei ne duce în vecinătatea craterului rămas în urma Muntelui Areat, în plin asediu, similar cu actul cinci din Diablo 2 Lord of Destruction. În cele din urmă actul 4 ne prezintă Raiul corupt de Răul Primar, practic cealaltă faţetă a actului 4 din Diablo 2, Iadul.

Coloana sonoră este deosebită, merită setată în aşa fel încât să poată fi auzită chiar şi în iureşul luptei. Desigur împătimiţii o pot achiziţiona şi separat pentru a o savura din plin. Ne bucurăm din nou de vocea unică a lui Caine, ce ne însoţeşte şi prin intermediul numeroaselor manuscrise din joc. Uneori se poate găsi o voce comună sau un accent puţin exagerat însă nimic deranjant.

Diablo 3 asigură undeva la 20 de ore de joc, în funcţie de timpul pe care îl acorzi explorării. Dacă luăm în considerare cele 5 clase de luptători rezultatul ne duce undeva la 100 de ore. Şi abia după acestea punctul forte al seriei, rejucabilitatea, îşi face simţită prezenţa. Gradele de dificultate sunt în număr de 4: normal, coşmar, iad, infern, cu unul în plus faţă de titlul precedent. După terminarea jocului pe normal eroul este undeva la nivelul 30, abia după coşmar atinge nivelul 50 şi într-un final, după iad, se atinge nivelul 60. Fiecare grad de dificultate oferă noi arme şi armuri, din ce în ce mai puternice, dar abia suficiente pentru a ţine piept hoardelor de demoni.

Misiunile secundare sunt numeroase şi atractive iar modalităţile de cooperare on-line aduc un entuziasm inedit.

Dacă treci prin etapele de mai sus şi te mai prinde şi obsesia unui set de armuri vorbim nu-i aşa, de sute de ore…

Punctaj: 9/10

Uncharted 3

Aşadar Uncharted 3, Playstation 3. Ultima aventură a lui Nate are ca destinaţie Atlantida deşerturilor, loc ce promite ca întotdeauna bogăţii nemăsurate şi de al cărui nume sunt legate persoane marcante precum Lawrence al Arabiei sau regina Elisabeta. În expediţie va fi ajutat pe rând de cele două personaje feminine, la fel de bine conturate ca în episodul anterior, dar mai ales de mentorul său Victor Sullivan. Relaţia dintre cei doi va fi aprofundată, aruncându-se lumină asupra circumstanţelor ce i-au adus împreună. Firul epic îţi dă senzaţia că ştii la ce să te aştepţi însă atunci când bănuielile îţi sunt confirmate jocul te păcăleşte cu mult stil. Clipele încărcate de tensiune şi dramă sunt deja o caracteristică a seriei reuşind să reprezinte condimentele unei poveşti fermecătoare.

Înainte de toate trebuie să precizez că spre deosebire de titlul precedent, în care acțiunea se afla în echilibru perfect cu porțiunile de explorare, ultimul episod mărește proporția explorării în detrimentul acțiunii. Modul de joc oferă o dată în plus diversitate şi unele momente de uimire. Vei încerca să te salvezi dintr-o clădire în flăcări, vei cutreiera deşertul, te vei afla la bordul unei nave în pragul naufragiului, avionul în care te afli se va prăbuşi plus multe alte clipe pline de adrenalină! Elementele de stealth revin şi sunt mult mai intense, jocul oferindu-ţi numeroase situaţii în care folosirea abilităţilor tale de ninja se va impune pentru a supravieţui. Paşi în faţă a făcut şi sistemul de luptă corb la corp, implementarea lui fiind similară cu cea din Batman A.C. , aspect deloc de neglijat! Categoriile de arme sunt numeroase iar folosirea lor necesită de multe ori o abordare tactica, aspect ce se extinde asupra tuturor conflictelor armate din joc. Nu aş putea spune că nivelul de inteligenţă al inamicilor a crescut faţă de cel din episodul precedent (respectiv unul mediu) însă modul de abordare al conflictelor te îndeamnă la puţintică gândire. Combinarea armelor de foc, cu mânuirea grenadelor şi cu lupta corp la corp poate aduce de asemenea mari satisfacţii. Puzzle-urile sunt solide, încă pline de prospeţime dar fără a deveni frustrante. Porţiuni superbe de escaladare, în care Nate va rămâne invariabil agăţat într-o mână, completează acest tablou complex ce însumează undeva la 10 ore pe gradul mediu de dificultate.

Detaliile grafice erau uimitoare încă de la monumentalul Uncharted 2. Nivelul a rămas unul de vâr iar în plus putem observa mai multe amănunte ca niciodată precum şi culori violente la tot pasul. Modul în care lumina se propagă este de asemenea impresionant. Jucând acest titlu poţi uita fără să clipeşti de ultimul Assassins Creed ce se poate retrage jenat într-un colţ, asta luând în considerare atât grafica cât şi porţiunile de escaladare.

Capitolul audio face onoare seriei cu numeroasele efecte sonore ce suprapuse dau de multe ori senzaţia unui câmp de bătălie. Vocile inconfundabile ale protagoniştilor te ung pe suflet fără ca noile personaje să fie neglijate ci din contră, primind o atenţie sporită. Coloana sonoră conţine ritmuri ce deja se pot identifica cu seria.

Toate cele de mai sus fac din Uncharted 3 un joc excelent, poate nu chiar la nivelul episodului al doilea, ce avea avantajul ineditului absolut, dar în tot cazul un demn continuator al seriei! Se mai pot face mici precizări: camera este puţin nărăvaşă, fără a ridica probleme, dar nu total obedientă cum mi-o aminteam din titlul precedent. Mai consemnez două sau trei momente în care am întâlnit mici inconsistenţe grafice.

Punctaj: 9/10

New Super Mario Bros

Pe lângă cele două titluri Super Mario Galaxy, Nintendo a lansat, sub conducerea aceluiaşi S. Miyamoto şi un titlu semi 2d, intitulat sugestiv New Super Mario Bros. Chiar dacă a durat ceva mai mult până să îl pot juca, trebuie să recunosc faptul că nu am fost dezamăgit! Jocul are prezentarea deosebită cu care fanii seriei sunt obişnuiţi, este construit având la bază structura din Super Mario Bros 3, la care se adaugă elemente din Super Mario World şi o serie de atribute, unele introduse în cele două titluri S.M.G., (floarea de gheaţă, pinguinul, ciuperca ce îl micşorează pe Mario sau ciuperca cu elice).

Jocul însumează cele opt lumi clasice, fiecare având până la 6-7 stagii, între care două castele unde te vei confrunta, pe rând, cu copiii lui Bowser şi în cele din urmă cu acesta pentru a salva, din nou, prinţesa ţinutului! Titlul este excelent, cu obişnuitele elemente comice, inamicii tradiţionali, dar şi un level design mereu proaspăt şi plin de creativitate! Pentru a parcurge cele 8 lumi sunt necesare aproximativ 7 ore iar jocul te premiază cu încă o lume, dacă aduni stelele răspândite în nivelurile inițiale.

Ca dificultate este uşor sub Donkey Kong Returns, lucru explicabil prin sistemul de cooperare de până la 4 jucători, moment în care gestionarea spaţiului de pe ecran ar deveni imposibilă în cazul unei dificultăţi extreme. În al doilea rând acest aspect ar putea atrage interesul altor persoane pe lângă veteranii seriei, aceştia fiind în aceste condiţii interesați să parcurgă jocul.

Grafica este plăcută însă se poate observa o mai mică atenție la detaliu faţă de cea din Donkey Kong Returns. Însă chiar şi aşa din punct de vedere vizual jocul este deosebit!

La capitolul audio se reiau majoritatea temelor melodice din episoadele precedente fiind o reală plăcere să le descoperi şi cu această ocazie. Celelalte efecte sonore sunt prezente şi au acelaşi efect magic!

N.S.M.B. reprezintă o iteraţie binevenită, de neratat pentru veteranii seriei şi cu potenţial crescut pentru ceilalţi iubitori ai jocurilor video de tip 2d!

Nota: 9/10

Kirbi Epic Yarn

Kirbi este un joc cu tradiţie pe consola Nintendo şi, alături de Mario sau Donkey Kong, pare să depăşească barierele 2d. Nu cu mult, e drept, deoarece Kirbi Epic Yarn este un platformer semi 2d dar care, nu-i așa, a reuşit să ne cucerească! Dar cum? Are un grad de dificultate provocator, o poveste complexă sau un mod de joc revoluţionar? Nu, însă prezentarea lui este unică, dând dovadă de creativitate într-un moment în care titlurile ce încasează zeci de milioane sunt cel puţin şubrede la acest capitol!

Firul epic ne este prezentat de un povestitor ce își schimbă vocea pentru fiecare personaj în parte. Acest stil îi face pe cei mici să caște ochii şi mai ales urechile și de ce să nu recunoaştem, ne trezeşte multora dintre noi amintiri călduţe.

Kirbi trebuie să îl ajute pe prințul Fluf să salveze ținutul acestuia, construit în totaliate din materiale textile, regulă ce se aplică și locuitorilor. Și tocmai aici începe magia estetică a acestui joc. Kirbi va lua pe rând forma unui submarin, navă de asalt, bombardier uriaș, mașină, submarin și încă vreo câteva asemenea mașinării. Ai posibilitatea să îți deșiri inamicii, să strângi fundalul precum o jaluzea și să te bucuri de maniera în care sunt redate nivelurile. Nu îți va veni să crezi cât de reale par textilele, fie ele pânză, lână, sau catifea. Prin intermediul acestor materiale sunt redate materii precum apa, zăpada, pământul, cerul etc. Pentru a descoperii zone ascunse este suficient să tragi fermoarele pe care le întâlnești în diferite zone sau să desprinzi boldurile cu care sunt fixate diferite cufere, imprimate firește, pe alte materiale. Prezentarea este desăvârșită dar jocul este din păcate prea ușor, mai ales pentru că singura sancțiune pentru greșelile făcute este pierderea nestematelor pe care le poți strânge într-un nivel, făra a muri efectiv. Acest aspect se explică prin segmentul de vârstă căruia jocul i se adresează. Doi jucători pot parcurge concomitent cele 8 niveluri disponibile și care însumează undeva la 4.30 ore, cu toate stagiile opționale probabil undeva la 5.30 ore.

Sunetul este specific iar acordurile sunt în general cele de pian, uneori flaut și în cele din urmă variațiuni ale celor două instrumente, o reușită ce te duce cu gândul la Mario Galaxy.

În concluzie cei mici pot fi în sfârșit protagoniștii propriei lor povești iar noi ne putem minuna în fața unei lumi unice, tipică universului Nintendo!

Nota: 8/10

Rayman Origins

R.O. este un joc semi 2d ce are ca scop revitalizarea seriei dar şi implementarea reţetei folosite în titluri precum New Super Mario Bros sau Donkey Kong Returns, ambele exclusivităţi ale consolei Wii.

Stilul caricaturizat al personajelor este original şi reuşit, level designul este foarte aproape de cel din D.K.R. beneficiând însă și de o notă personală. Structura este specifică unui titlu de tip 2d, însă prin natura modului de joc, acesta implică ceva mai multe stagii – maraton. Caracteristica principală a acestor niveluri este competitivitatea, lucru ce te determină să te perfecţionezi pentru a le finaliza. Nu lipsesc lumi precum pădurea, ţinutul îngheţat, oceanul sau deşertul iar între acestea sunt introduse cu fineţe o serie de stagii de tipul shooterelor de pe arcades. Şi în aceste momente, pe lângă diversitate, jocul îşi impune stilul distinct prin nava pe care o conduci, aceasta fiind în realitate un fel de ţânţar uriaş. Rayman are suficiente atacuri pentru a ieşi victorios din orice confruntare şi chiar dacă spre final se poate simţi o uşoară undă de monotonie jocul continuă să aibă un farmec specific, provocat în parte şi de elementele sale originale. Are un grad de dificultate uneori ușor peste nivelul mediu.

Din punct de vedere grafic titlul se apropie de D.K.R. având însă avantajul de a fi redat în full H.D. Culorile sunt intense iar nivelurile au un grad de detaliu peste medie.

Sunetul este bine implementat, cu teme melodice plăcute şi un efect comic categoric în anumite momente. Nu atinge totuși rafinamentul din seria Mario.

Merită încercat de fanii jocurilor 2d de tip platforma dar fără a avea aşteptări la nivelul titlurilor de gen consacrate.

Notă: 8/10