Uncharted 3

Aşadar Uncharted 3, Playstation 3. Ultima aventură a lui Nate are ca destinaţie Atlantida deşerturilor, loc ce promite ca întotdeauna bogăţii nemăsurate şi de al cărui nume sunt legate persoane marcante precum Lawrence al Arabiei sau regina Elisabeta. În expediţie va fi ajutat pe rând de cele două personaje feminine, la fel de bine conturate ca în episodul anterior, dar mai ales de mentorul său Victor Sullivan. Relaţia dintre cei doi va fi aprofundată, aruncându-se lumină asupra circumstanţelor ce i-au adus împreună. Firul epic îţi dă senzaţia că ştii la ce să te aştepţi însă atunci când bănuielile îţi sunt confirmate jocul te păcăleşte cu mult stil. Clipele încărcate de tensiune şi dramă sunt deja o caracteristică a seriei reuşind să reprezinte condimentele unei poveşti fermecătoare.

Înainte de toate trebuie să precizez că spre deosebire de titlul precedent, în care acțiunea se afla în echilibru perfect cu porțiunile de explorare, ultimul episod mărește proporția explorării în detrimentul acțiunii. Modul de joc oferă o dată în plus diversitate şi unele momente de uimire. Vei încerca să te salvezi dintr-o clădire în flăcări, vei cutreiera deşertul, te vei afla la bordul unei nave în pragul naufragiului, avionul în care te afli se va prăbuşi plus multe alte clipe pline de adrenalină! Elementele de stealth revin şi sunt mult mai intense, jocul oferindu-ţi numeroase situaţii în care folosirea abilităţilor tale de ninja se va impune pentru a supravieţui. Paşi în faţă a făcut şi sistemul de luptă corb la corp, implementarea lui fiind similară cu cea din Batman A.C. , aspect deloc de neglijat! Categoriile de arme sunt numeroase iar folosirea lor necesită de multe ori o abordare tactica, aspect ce se extinde asupra tuturor conflictelor armate din joc. Nu aş putea spune că nivelul de inteligenţă al inamicilor a crescut faţă de cel din episodul precedent (respectiv unul mediu) însă modul de abordare al conflictelor te îndeamnă la puţintică gândire. Combinarea armelor de foc, cu mânuirea grenadelor şi cu lupta corp la corp poate aduce de asemenea mari satisfacţii. Puzzle-urile sunt solide, încă pline de prospeţime dar fără a deveni frustrante. Porţiuni superbe de escaladare, în care Nate va rămâne invariabil agăţat într-o mână, completează acest tablou complex ce însumează undeva la 10 ore pe gradul mediu de dificultate.

Detaliile grafice erau uimitoare încă de la monumentalul Uncharted 2. Nivelul a rămas unul de vâr iar în plus putem observa mai multe amănunte ca niciodată precum şi culori violente la tot pasul. Modul în care lumina se propagă este de asemenea impresionant. Jucând acest titlu poţi uita fără să clipeşti de ultimul Assassins Creed ce se poate retrage jenat într-un colţ, asta luând în considerare atât grafica cât şi porţiunile de escaladare.

Capitolul audio face onoare seriei cu numeroasele efecte sonore ce suprapuse dau de multe ori senzaţia unui câmp de bătălie. Vocile inconfundabile ale protagoniştilor te ung pe suflet fără ca noile personaje să fie neglijate ci din contră, primind o atenţie sporită. Coloana sonoră conţine ritmuri ce deja se pot identifica cu seria.

Toate cele de mai sus fac din Uncharted 3 un joc excelent, poate nu chiar la nivelul episodului al doilea, ce avea avantajul ineditului absolut, dar în tot cazul un demn continuator al seriei! Se mai pot face mici precizări: camera este puţin nărăvaşă, fără a ridica probleme, dar nu total obedientă cum mi-o aminteam din titlul precedent. Mai consemnez două sau trei momente în care am întâlnit mici inconsistenţe grafice.

Punctaj: 9/10

New Super Mario Bros

Pe lângă cele două titluri Super Mario Galaxy, Nintendo a lansat, sub conducerea aceluiaşi S. Miyamoto şi un titlu semi 2d, intitulat sugestiv New Super Mario Bros. Chiar dacă a durat ceva mai mult până să îl pot juca, trebuie să recunosc faptul că nu am fost dezamăgit! Jocul are prezentarea deosebită cu care fanii seriei sunt obişnuiţi, este construit având la bază structura din Super Mario Bros 3, la care se adaugă elemente din Super Mario World şi o serie de atribute, unele introduse în cele două titluri S.M.G., (floarea de gheaţă, pinguinul, ciuperca ce îl micşorează pe Mario sau ciuperca cu elice).

Jocul însumează cele opt lumi clasice, fiecare având până la 6-7 stagii, între care două castele unde te vei confrunta, pe rând, cu copiii lui Bowser şi în cele din urmă cu acesta pentru a salva, din nou, prinţesa ţinutului! Titlul este excelent, cu obişnuitele elemente comice, inamicii tradiţionali, dar şi un level design mereu proaspăt şi plin de creativitate! Pentru a parcurge cele 8 lumi sunt necesare aproximativ 7 ore iar jocul te premiază cu încă o lume, dacă aduni stelele răspândite în nivelurile inițiale.

Ca dificultate este uşor sub Donkey Kong Returns, lucru explicabil prin sistemul de cooperare de până la 4 jucători, moment în care gestionarea spaţiului de pe ecran ar deveni imposibilă în cazul unei dificultăţi extreme. În al doilea rând acest aspect ar putea atrage interesul altor persoane pe lângă veteranii seriei, aceştia fiind în aceste condiţii interesați să parcurgă jocul.

Grafica este plăcută însă se poate observa o mai mică atenție la detaliu faţă de cea din Donkey Kong Returns. Însă chiar şi aşa din punct de vedere vizual jocul este deosebit!

La capitolul audio se reiau majoritatea temelor melodice din episoadele precedente fiind o reală plăcere să le descoperi şi cu această ocazie. Celelalte efecte sonore sunt prezente şi au acelaşi efect magic!

N.S.M.B. reprezintă o iteraţie binevenită, de neratat pentru veteranii seriei şi cu potenţial crescut pentru ceilalţi iubitori ai jocurilor video de tip 2d!

Nota: 9/10

Kirbi Epic Yarn

Kirbi este un joc cu tradiţie pe consola Nintendo şi, alături de Mario sau Donkey Kong, pare să depăşească barierele 2d. Nu cu mult, e drept, deoarece Kirbi Epic Yarn este un platformer semi 2d dar care, nu-i așa, a reuşit să ne cucerească! Dar cum? Are un grad de dificultate provocator, o poveste complexă sau un mod de joc revoluţionar? Nu, însă prezentarea lui este unică, dând dovadă de creativitate într-un moment în care titlurile ce încasează zeci de milioane sunt cel puţin şubrede la acest capitol!

Firul epic ne este prezentat de un povestitor ce își schimbă vocea pentru fiecare personaj în parte. Acest stil îi face pe cei mici să caște ochii şi mai ales urechile și de ce să nu recunoaştem, ne trezeşte multora dintre noi amintiri călduţe.

Kirbi trebuie să îl ajute pe prințul Fluf să salveze ținutul acestuia, construit în totaliate din materiale textile, regulă ce se aplică și locuitorilor. Și tocmai aici începe magia estetică a acestui joc. Kirbi va lua pe rând forma unui submarin, navă de asalt, bombardier uriaș, mașină, submarin și încă vreo câteva asemenea mașinării. Ai posibilitatea să îți deșiri inamicii, să strângi fundalul precum o jaluzea și să te bucuri de maniera în care sunt redate nivelurile. Nu îți va veni să crezi cât de reale par textilele, fie ele pânză, lână, sau catifea. Prin intermediul acestor materiale sunt redate materii precum apa, zăpada, pământul, cerul etc. Pentru a descoperii zone ascunse este suficient să tragi fermoarele pe care le întâlnești în diferite zone sau să desprinzi boldurile cu care sunt fixate diferite cufere, imprimate firește, pe alte materiale. Prezentarea este desăvârșită dar jocul este din păcate prea ușor, mai ales pentru că singura sancțiune pentru greșelile făcute este pierderea nestematelor pe care le poți strânge într-un nivel, făra a muri efectiv. Acest aspect se explică prin segmentul de vârstă căruia jocul i se adresează. Doi jucători pot parcurge concomitent cele 8 niveluri disponibile și care însumează undeva la 4.30 ore, cu toate stagiile opționale probabil undeva la 5.30 ore.

Sunetul este specific iar acordurile sunt în general cele de pian, uneori flaut și în cele din urmă variațiuni ale celor două instrumente, o reușită ce te duce cu gândul la Mario Galaxy.

În concluzie cei mici pot fi în sfârșit protagoniștii propriei lor povești iar noi ne putem minuna în fața unei lumi unice, tipică universului Nintendo!

Nota: 8/10

Rayman Origins

R.O. este un joc semi 2d ce are ca scop revitalizarea seriei dar şi implementarea reţetei folosite în titluri precum New Super Mario Bros sau Donkey Kong Returns, ambele exclusivităţi ale consolei Wii.

Stilul caricaturizat al personajelor este original şi reuşit, level designul este foarte aproape de cel din D.K.R. beneficiând însă și de o notă personală. Structura este specifică unui titlu de tip 2d, însă prin natura modului de joc, acesta implică ceva mai multe stagii – maraton. Caracteristica principală a acestor niveluri este competitivitatea, lucru ce te determină să te perfecţionezi pentru a le finaliza. Nu lipsesc lumi precum pădurea, ţinutul îngheţat, oceanul sau deşertul iar între acestea sunt introduse cu fineţe o serie de stagii de tipul shooterelor de pe arcades. Şi în aceste momente, pe lângă diversitate, jocul îşi impune stilul distinct prin nava pe care o conduci, aceasta fiind în realitate un fel de ţânţar uriaş. Rayman are suficiente atacuri pentru a ieşi victorios din orice confruntare şi chiar dacă spre final se poate simţi o uşoară undă de monotonie jocul continuă să aibă un farmec specific, provocat în parte şi de elementele sale originale. Are un grad de dificultate uneori ușor peste nivelul mediu.

Din punct de vedere grafic titlul se apropie de D.K.R. având însă avantajul de a fi redat în full H.D. Culorile sunt intense iar nivelurile au un grad de detaliu peste medie.

Sunetul este bine implementat, cu teme melodice plăcute şi un efect comic categoric în anumite momente. Nu atinge totuși rafinamentul din seria Mario.

Merită încercat de fanii jocurilor 2d de tip platforma dar fără a avea aşteptări la nivelul titlurilor de gen consacrate.

Notă: 8/10

Dragon Blaze

Dragon Blaze face parte din genul shootere-lor cu nave, foarte răspândit în sălile de jocuri. Lansat în anul 2000 el trebuia să aducă ceva nou față de titlurile precedente pentru a reuși să se impună pe piață.
Elementul de noutate l-a reprezentat înlocuirea navelor cu diferite tipuri de dragon. Astfel fiecare dintre cele patru personaje selectabile are drept partener un dragon. Povestea fiecăruia cunoaște mici individualizări determinate de motivele ce l-au împins să pornească la luptă împotriva forțelor întunecate și de relația pe care o au cu Zeul Soarelui.
Există trei tipuri de atacuri la care se adaugă o forță unică pentru fiecare dinte cei patru și care poate fi executată oricând în funcție de numărul de bombe (B) deținute. Primul atac este cel normal care însă își mărește intensitatea și raza de atac în funcție de numărul de power-uri (P) colectate. Al doilea atac este unul de intensitate mijlocie, fiind direct proporțional cu gradul de umplere al bării de energie din josul ecranului. În cele din urmă al treilea atac este cel prin care, pentru o scurtă perioadă de timp, dragonul se desparte de stăpânul său. În aceste momente se poate ataca cu ambii concomitent. Atacul se impune când sunt mulți inamici pe ecran, nu există bombe, iar pentru evitarea momentelor în care proiectilele acoperă întreg ecranul (situații frustrante în alte titluri) este necesară anihilarea rapidă a inamicilor. Este adevărat că și în acest joc, dacă nu ești experimentat, există o serie de situații cu dificultate crescută.
În ceea ce privește individualizarea personajelor se poate vorbi de mici dezechilibre legate de raza și puterea forțelor însă în realitate acestea dau direcția tactică de urmat în luptă.
Grafica este foarte frumoasă transpunând cu succes conceptul de nave într-o lume mitică, plină de fantezie, culoare și diversitate. Animațiile sunt numeroase iar modelele personajelor cizelate. Categoriile de inamici sunt multiple, reprezentate prin diferite clase de dragoni sau mașinării de luptă.
Sunetul este clar, cu numeroase zgomote de fundal și o coloană sonoră antrenantă.
Jocul are în total șapte niveluri, călătoria prin această lume magică durând aproximativ 30 de minute, durată normală pentru un titlu de acest gen.

NOTĂ: 9/10

Diablo 3

Blizzard a jonglat cu răbdarea fanilor încă un an iar mult așteptatul Diablo 3 nu și-a făcut apariția. Îmi amintesc cum a înghițit Lord of Destruction orice urmă de timp liber sau alternativă de joc în ceea ce mă privea. Cum obsesia personajului perfect mă bântuia fără a îmi da pace și cum în cele din urmă, parcurgerea celor 5 acte era un drog pur. Dacă producătorii au amânat al treilea episod pentru a-l ridica la nivelul titlului precedent... îmi e teamă de cum vom arăta când ne vom desprinde de calculator. Ultimele vești vorbesc de prima parte a lui 2012, iar clipurile de prezentare arata minunat!

Dead or Alive 5

Cu ceva timp în urmă îmi manifestam nemulțumirea față de luminile ce acoperă schemele în Soul Calibur V, episod ce va duce seria mai departe, probabil anul viitor. Îmi mențin părerea.
Tekken 6 (simplu sau în viitor Tag) este un titlu 3d de fighting complex și complet. Chiar dacă nu am fost niciodată un adevărat maestru îl joc mereu cu mare plăcere și nu cred că lucrurile se vor schimba prea curând.
Mortal Kombat mi-a alinat suferințele aducându-mi toate avantajele tehnicii din prezent într-un titlu semi 3d ce a revigorat seria. The King of Fighters XIII, chiar dacă mai are unele lipsuri, s-a transformat rapid în cel mai bun joc 2d al tuturor timpurilor, dinamită curată pentru fani și nu numai!
Deci cu aceste trei titluri chiar nu am nevoie de un Soul Calibur mai luminos și cu Ezio în el. Dar din câte văd eu aici pare că voi avea mare nevoie de Dead or Alive 5, adică să fim serioși, ați mai văzut așa ceva?! Să sperăm și să ținem degetele încrucișate!

Iori pentru un pumn de puncte

Ei bine, îl aveţi deja? Eu nu m-am putut abţine şi am dedicat aproape un week-end procesului. Nu de alta dar de doi ani, de când am consola, am legat firul de net doar o dată. Motivul era Limbo însă paşii de creare a contului mi-au tăiat elanul. Acum cu Iori trebuia mers până la capăt. Cumpără puncte, creează contul, găseşte o adresă din U.K. cu codul poştal aferent (ceea ce poate reprezenta un proces lung şi enervant) deoarece nici de data aceasta România nu este pe hartă. După multe peripeţii scopul a fost atins. Satisfacţie (se pare că virusul KOF e încă răspândit în organismul meu)!
Iori are schemele sale tradiţionale, întocmai cum erau prezentate în trailerul personajului. La acestea se adaugă forţele, în număr de trei, reuşite şi ele. Împreună cu acesta veţi primi şi stagiul său din KOF 95, o bijuterie, împreună cu tema melodică a acestuia. Nici vorbă de probleme, personajul fiind perfect integrat în sistemul de joc. Costul total este de 400 de puncte, ceea ce reprezintă cam 25 de lei, în funcţie de pachetul de puncte achiziţionat.
Mai sunt aşteptate încă două personaje Kyo cu stilul din seria NESTS, al cărui stagiu este cel din KOF 96 şi Mr. Karate cu stagiul său din primul titlu Art of Fighting. Momentan despre Mr. Karate nu se ştiu prea multe în materie de atacuri însă Kyo se prezintă destul de bine, pentru cineva care se axează în primul rând pe atacurile în serie este varianta ce se impune. Nu ne rămâne decât să aşteptăm şi să optăm…

The King of Fighters XIII

Încheiam recenzia la K.O.F. XII cu promisiunea de a reveni după testarea ultimului titlu din serie. E momentul să aflăm dacă aşteptarea a meritat…

Seria K.O.F. mai încheie un capitol

Titlul din anul 2003 începea un nou capitol în cronologia turneului. Protagonist era un tânăr misterios pe nume Ash. Ca întotdeauna într-un turneu K.O.F. lucrurile se precipită şi profitând de conjunctură Ash fură primul dintre cele trei sigilii folosite pentru a ţine închisă entitatea Orochi. Lipsită de puterea sigiliului Kagura este protejată de Kyo în vreme ce Ash îl avertizează că va reveni atât pentru sigiliul lui Iori cât şi pentru cel deţinut de Kyo.
Evenimentele din K.O.F. XI aruncă puţină lumina asupra clanului apărut în 2003, confirmând interesul acestora pentru puterea Orochi. Totuşi legătura lor cu această entitate, subliniată şi prin puterea lor de a se metamorfoza, rămâne necunoscută. Iori se resimte datorită energiei emanate de Orochi moment în care Ash îl deposedează de sigiliu și îl lipsește de abilitatea de a-şi folosi puterile.
În prezentul episod conflictul atinge apogeul: ni se dezvăluie motivul pentru care clanul dorea eliberarea lui Orochi, rolul pe care îl avea Ash în complot, precum şi finalitate acestor evenimente. Diferite aspecte ale poveştii, precum cele legate de destinul lui Ash, ne sunt expuse prin intermediul modului story, specific ediţiei pentru console.

Un număr cu noroc

De această dată producătorii S.N.K. s-au pregătit temeinic! Numărul de luptători a crescut până la 30, Billy şi Saiki fiind disponibili exclusiv pe console. Majoritatea personajelor au patru scheme speciale, acestea fiind însoţite ocazional de o schemă simplă, de obişnuita lovitură pe ultimele două butoane şi de eschiva de pe primele două. După episodul trecut toată lumea îşi dorea ca forţele consacrate de serie să revină iar S.N.K. nu a dezamăgit la acest capitol. Astfel pe lângă foţa standard majoritatea luptătorilor au primit o a doua şi absolut toţi au primit o a treia forţă, specifică acestui episod. Primele două forţe sunt dintre cele consacrate în vreme ce a treia este inedită, cu un stil şi o putere aparte. Dacă în general aceste inovaţii nu erau dintre cele mai reuşite, în K.O.F. XIII majoritatea acestor forţe devastatoare sunt pline de conținut (ex. Andy, Terry, Kyo, Ryo), există desigur şi câteva mai puţin inspirate (ex. Robert, Takuma, King).
Sistemul de joc funcţionează pe baza stocurilor de energie. Acestea se încarcă pe măsură ce personajul efectuează sau primeşte lovituri. Bara specifică forţelor se poate încărca până la un număr maxim de 5 stocuri. O forţă standard va consuma un stoc de energie, unele dintre acestea cunosc o serie de variaţiuni (sunt mai puternice, mai rapide sau au elemente distincte) motiv pentru care vor consuma două stocuri de energie. În final noua forţă, care produce de cele mai multe ori adevărate ravagii, necesită un total de trei stocuri.
O altă inovaţie este reprezentată de posibilitatea, cu costul unui stoc de energie, de a executa anumite scheme speciale într-o variantă atipică (mai rapidă, mai puternică sau cu mai multe lovituri). Unele dintre acestea sunt foarte eficiente meritând să fie utilizate. De asemenea nu se poate ţine gardă continuu, după o serie de atacuri sau după unul foarte puternic se ajunge la guard brack. Mai neatractiv (asta e, ne prefacem că nu există) este cunoscutul sistem de cancel prin care dintr-o schemă se face trecerea în alta. El se aplică şi forţelor. De ce nu îl agreez? În primul rând este inestetic și neverosimil, în al doilea rând combinațiile sunt extrem de dificil de realizat. Cu siguranță se pot combina mișcări simple cu scheme speciale pentru a duce la combouri cu adevărat satisfăcătoare! Impactul loviturilor este uriaș iar adrenalina atinge cote nebănuite în fiecare moment!
Puteți alege pentru hainele fiecărui luptător numeroase variante de culori sau le puteți edita cum preferați. Unii dintre ei au chiar costume ușor diferite.
Trebuie să scriu două vorbe și despre control. Nu vă speriați, mai ales dacă aveți un Xbox 360! Uitați de sistemul direcțional clasic și puneți degetul pe stick. Receptivitatea la comenzi este unică iar schemele aproape că se dau singure. După câteva reprize de antrenament vă veți simți ca în sălile de arcades din trecut!
Stagiile sunt și ele mai numeroase iar cele oferite bonus pentru console atrag foarte mult. Personal le prefer pe cele liniștite: deșertul, străzile lăturalnice din Southtown, ruinele dar și arena, stagiul cu elefanți etc. Cele aglomerate sunt interesante însă uneori persoanele din fundal se mișcă cu mult prea multă energie.
Există însă și minusuri. Câțiva luptători nu au cele patru scheme speciale (ex. Ralf, Clark, King). Față de viziunea ideală pe care o am într-un joc de fighting 2d, luptătorilor din K.O.F. XIII le lipsește încă o mișcare specială a cincea. În rest numai de bine!

Animații fără seamăn

Impactul cu acest stil nu este mai puțin violent ca cel precedent. Culorile sunt variate și de o intensitate impresionantă. Personajele arată și se mișcă asemenea protagoniștilor din filmele de animație. Strălucirea forțelor îți ia ochii iar luminile sunt dozate perfect. Detaliile sunt nenumărate: executând forța din aer lui Kyo nu îi va flutura în vânt doar geaca ci și tricoul purtat pe sub aceasta. Vei fi uimit să observi nenumăratele animații pe care le are un simplu picior din întoarcere și cât de mult ajută acest aspect la realismul mișcărilor precum și la impactul acestora.
O serie de luptători, față de care inițial aveam unele reticențe estetice, îmi par acum cât se poate de accesibili (Sie, Iori, Goro). În schimb alții precum Ralf sau Clark par încă puțin exagerați iar King la prima vedere nu cucerește.
Nimeni nu ar fi visat vreodată la un astfel de stil plin de viață într-un joc 2d. Din acest motiv cei de la S.N.K. au confirmat încă o dată că (fie și doar în domeniu 2d) Viitorul e acum!

Strigătul luptei

Voci electrizante ne încântă și în acest episod iar sunetul loviturilor la impact continuă să socheze. Coloana sonoră poartă din nou amprenta specifică seriei și ne încântă atât în modul story cât și în restul confruntărilor. Ideea de a reuni o serie de melodi din titlurile precedente, la care se adaugă unele noi, este inspirată și împlinește atmosfera explozivă din joc. Vă reamintesc faptul că acest titlu este disponibil și într-o ediție specială cu 4 discuri bonus ce conțin melodiile legendare din 1994 și până în prezent.

Eroi au fost, eroi sunt încă

The King of Fighters XIII ne oferă un mod story, unul clasic de tip arcades, survival și time atack. Toate binevenite pentru a experimenta în mod diferit aceast fenomen 2d, însă ceea ce va uza până la limită: manete, discuri, degete, ochi și desigur nervi este modul V.S. Online dar mai ales cu un veteran alături spiritele se vor încinge, tensiunea va crește, iar satisfacțiile vor fi pe măsură. Deja am început să îl plesnesc pe CPU destul de tare, mă simt pregătit, îmi trebuie un rival!
Se pare că ne întoarcem la vremurile când nu puteam adormi deoarece aveam un luptător în minte, când vedeam ecranul de joc și după ce părăseam sala de arcades și când discuțiile pline de entuziasm se prelungeau până la ziuă! Și dacă e așa, bravo nouă...

PUNCTAJ: 9/10

Assassins Creed Revelations

Revelaţii e mult spus

Ezio a ajuns la respectabila vârstă de 50 de ani şi îşi doreşte să dezlege misterul strămoşului său Altair înainte de a îşi desemna un succesor în fruntea clanului. Căutările îl duc la o fortăreaţă în munţi, aflată însă şi în atenţia templierilor. Pentru a descoperi adevărul precum şi locul unde se află Mărul Edenului e nevoie de cinci sigilii, ce reprezintă mijloacele prin care Altair şi-a transmis memoriile. Astfel Ezio începe o ultimă călătorie care îl poartă de această dată în inima fostului Imperiu Bizantin, aflat deja sub dominaţie otomană, respectiv în orașul Constantinopol. Evenimentele îl vor implica în conflictul pentru putere ce acaparase familia sultanului şi îl vor aduce în faţa unei ultime iubiri.
În paralel Desmond este blocat în animus riscând să fie acaparat în totalitate de acesta.
Intriga de la curtea sultanului este una previzibilă, chiar dacă inspirată de evenimente istorice. Totuşi acţiunea nu este întreruptă de intervenţiile lui Desmond, fapt ce constituie un avantaj. Cele cinci momente cheie din viaţa lui Altair, la care se adaugă un al şaselea, aruncă lumină asupra misterului ce îl învăluia pe acesta, în vreme ce revelaţiile din final sunt lipsite de substanţă sau originalitate.

Ezio a îmbătrânit, la fel şi modul de joc

Suntem la episodul 4 al seriei şi chiar dacă nu îl vom mai revedea pe Ezio sau Altair e clar că, din motive comerciale, am putea asista la o serie de continuări. Dincolo de faptul că nu mi-aş dori un episod în epoca marilor descoperiri tehnologice şi cu atât mai puţin unul în perioada celui de al doilea război mondial, în care eventual să aflu că templierii au finanţat regimul nazist iar asasinii au susţinut din umbră rezistenţa, trebuie recunoscut faptul că au existat considerente obiective pentru a lansa aceste părţi.
Azi, Revelations nu m-a cucerit. A menţinut un sistem al misiunilor similar cu cel din trecut, în care obiectivele personale ale asasinilor se intersectează cu o serie dintre conflictele politice ale vremii. Goana pentru recuperarea sigiliilor lui Altair se suprapune pe cea pentru recuperarea armurii lui Romulus, cu misiuni ce au o structură asemănătoare, dar, recunosc, de multe ori captivantă. Se reia întreaga structură promovată începând cu A.C. 2: restaurarea/ achiziţionarea unor clădiri, operele de artă sunt înlocuite cu o serie de volume din literatura universală, toate acestea mărind venitul pe care îl încasezi la anumite intervale de timp. Pentru a restaura fierăriile, croitoriile, băncile sau punctele de asistenţă medicală trebuie, asemenea titlului precedent, să distrugi fortăreţele templierilor din zonă. Diferenţa ar fi că de această dată, după cucerirea unei fortăreţe, dacă notorietatea atinge punctul maxim, templierii ar putea porni un atac pentru a recâştiga respectiva zonă a oraşului. Dacă alegi să intervii se iniţiază o luptă ce copiază sistemul tipic jocurilor de strategie (poziţionare trupe, pregătire înainte de atac, comenzi de luptă etc). Această idee poate suna bine în teorie dar implementarea ei într-un astfel de joc pare neomogenă şi rigidă.
Ni se mai oferă numeroase tipuri de bombe (defensive, ofensive) pe care să le folosim pentru a ieşi din anumite situaţii însă dacă nu doriţi să completaţi obiectivele secundare din joc, ele nu sunt nici pe departe esențiale! De parcă acţiunile de counter, precum cea de dezarmare a oponenţilor sau de eschivare nu erau suficiente acum ne putem folosi şi de un cârlig pentru a neutraliza adversarii, similar lamei de pe mâna lui Ezio. Mult mai grav, şi admit că nu am digerat deloc acest aspect, posibilitatea de a te agăţa de funiile ce fac legătura între două clădiri putând elimina şi un adversar în acest proces, a înlocuit secţiunile de călărie pe care titlul anterior le extinsese. De neiertat! Două urmăriri cu căruţe, una la începutul jocului, iar alta spre final, încearcă să atenueze acest neajuns însă abia a doua cursă este stimulantă.
Adversarii sunt dotaţi cu armele din titlurile precedente şi adiţional întâlnim o serie de soldaţi cu arme de foc dar care ar fi trebuit să facă ravagii. Mai de temut sunt gărzile de elită ale sultanului, agili în a efectua eschive ei se apără şi atacă plini de înverşunare.
Momentele în care îl controlezi pe Altair, prezentat la diferite vârste, sunt plăcute însă în general sunt de scurtă durată, personal aşteptându-mă la ceva mai multă consistenţă.
Jocul are lungimea obişnuită pentru un episod din serie, uşor peste media de opt ore a unui titlu standard.

Sfânta Sofia, Constantinopol

Îmi imaginez mese acoperite cu hărţile pe baza cărora producătorii au reconstituit, cu obişnuita sârguinţă, oraşul Constantinopol. Cu arhitectura lui uimitoare dar a cărei bijuterie supremă este biserica Sfânta Sofia, moschee după cucerirea oraşului de către otomani, iar în prezent această minune arhitecturală a devenit muzeu. Moda bizantină, renumită pentru stilul ei, poate fi admirată şi în timp ce Ezio îşi îndeplineşte misiunile. Culorile sunt plăcute iar modelele personajelor, chiar dacă nu diferă prea mult de cele din episodul anterior sunt realizate în detaliu.
Nu pot să nu menţionez superbul filmuleţ introductiv, ce pare rupt dintr-un film şi care ni-l dezvăluie brusc pe protagonist, cucerit de trecerea timpului. Deosebit de artistic!

Glasul lui Ezio se aude prea clar

Ei bine da, recunosc, aș fi vrut ca vocea lui Ezio să arate trecerea anilor. E drept că în scrisorile pe care i le trimite surorii sale are un ton grav însă nu cu mult diferit față de cel din trecut. Celelalte personaje nu dezamăgesc dar nici nu atrag atenția interpretările fiind de un nivel mediu. Efectele sonore în ansamblul lor sunt solide fără a li se putea reproșa ceva. Linia melodică are unele momente ce ies în evidență dar lăsă în mod inexplicabil o parte din potențial neexplorat. Mă refer aici la aspectele socio-culturale precum cântece religioase, teme orientale etc. Uneori prea multă precauție este în detrimentul produsului final...

Nimic nou

Suntem deja obişnuiţi cu faptul că seria nu are grade de dificultate motiv pentru care mare parte din potenţialul de replay este transferat către modul multiplayer. După finalizarea jocului şi dacă ai acumulat un număr suficient de cristale, ce sunt împrăştiate de-a lungul campaniei, poţi parcurge câteva secţiuni din perspectiva lui Desmond. Acestea sunt în stilul unui puzzle geometric, singurul aspect interesant fiind comentariile lui Desmond care işi spune povestea. Producătorii au fost suficient de inspiraţi încât să nu îl introducă în campania standard lucru ce ar fi dus la deprecierea acesteia. Nu am mai avut nici răbdarea şi nici înclinaţia de a elibera oraşul de sub dominaţia templierilor aşa cum s-a întâmplat rândul trecut.
În final nu pot să nu recomand Assassins Creed Revelation fanilor acestei serii dar celor care doresc doar să testeze rețeta le recomand cu căldură Assassins Creed Brotherhood.

PUNCTAJ: 7.60/10